Butucul de Craciun (Yule log) si cultul focului

Incă din timpuri străvechi, ţăranii din întreaga Europă, obişnuiau ca în anumite zile ale anului (primăvara şi la solstiţiul de vară, dar, în unele locuri, şi la sfârşitul toamnei sau în cursul iernii, de Crăciun şi în ajunul Bobotezii) să aprindă focuri sau ruguri şi să danseze în jurul lor sau să sară peste ele. Probabil o rămăşiţă a superstiţiilor omului primitiv care, observând mişcarea aparentă a Soarelui a considerat că acesta îl poate ajuta. Solstiţiul de iarnă fiind socotit de cei din antichitate a fi la 25 decembrie, au fost trecute şi obiceiurile legate de foc la această dată.

Butucul de Crăciun, Yule log, păstrat în Europa (mai ales în Anglia, Franţa şi la slavii din sud), este legat de o serie de superstiţii: împrăştierea cenuşei sale pe câmp, în cea de a 12-a noapte din ziua de Crăciun (5 ianuarie, ajunul Bobotezii), se crede că asigură recolte bune; pus în sacul secerătorilor, sub denumirea de Christbrandt, (Cărbunele de Crăciun), ar păzi grânele de şoareci; sau legat în ultimul snop, la seceriş, (in unele sate din Westfalia), se crede că ar ajuta tot la bogăţia recoltei.

In Germania centrală, Christklots, cum este numit acolo, ars în foc toată noaptea de Crăciun, se crede că apără casa de hoţi şi de nenorociri tot restul anului.

In Elveţia, butucul este cunoscut sub denumirea franceză Bûche de Noël (Buturuga de Craciun). In Munţii Jura, cantonul Bern, în timp ce butucul arde în vatră, se cântă: “Fie ca butucul să ardă!/ Binele să vină în casă/ Femeile să aibă copii/ Şi oile miei!/ Pâine albă pentru toţi/ Şi hârdăul plin cu vin!”, obiceiul fiind păstrat cu mare grijă, deoarece se crede că butucul, Yule log, îi fereşte de trăsnet.

In Flandra, butucul este numit Kersavondbock, fiind reprezentat printr-o rădăcină de brad sau de fag. Se sting toate luminile, iar cei din casă se strâng în jurul butucului petrecând noaptea de Crăciun cântând, spunând poveşti, de obicei cu stafii, şi bând gin.

In Limburg (o provincie a Olandei, avand capitala la Maastricht), butucul arde mai multe nopţi, iar cărbunele lui este folosit ca leac pentru durerile de măsele.

In unele provincii din Franţa, mai ales în Provence, Yule log se numeşte Tréfoir şi este pregătit încă dinaintea Crăciunului. Când toată lumea se adună în bucătărie, unde este adus cu o adevărată procesiune intonând în vechea provensală, un cântec de invocaţie despre binele care intră în casă odată cu butucul, despre fertilitatea femeilor şi a animalelor… Acest Tréfoir este binecuvântat, de Crăciun, de cel mai mic copil din casă, care toarnă peste el un pahar cu vin, rostind: In nomine Patris, după care butucul este pus pe foc.

Cărbunele lui este păstrat tot anul şi folosit la diverse leacuri sau, ars în ficare zi până la Bobotează, restul fiind păstrat sub pat, ca să fie ferită casa de trăsnet, iar vitele de boli. O bucată din acest tăciune, stins în apa care este dată vitelor să o bea, se zice că le ajută să fete uşor; iar cenuşa lui, împrăştiată pe câmp, salvează grâul de mană. Un scriitor francez din secolul al XVII-lea considera obiceiul ca fiind păgân.

Celţii din Irlanda aprindeau, în fiecare an, în ultima zi a lunii octombrie (Anul Nou la ei) un foc nou, care se numea Tlactga. In ajunul acestei zile, toate focurile de pe insulă erau stinse, sub ameninţarea cu pedeapsa, ca apoi să fie reînnoite de la Tlactga.

La Roma, focul sacru de la templul Vestei era înnoit, în fiecare an, la 1 martie – Anul Nou la romani.

Focurile străbunilor au fost înlocuite astazi,

de spectacolul artificiilor

Cultul focului de Anul Nou

Obiceiuri legate de cultul focului se găsesc răspândite pretutindeni în lume:

La eschimoşi se obişnuieşte ca de Anul Nou doi oameni, dintre care unul trebuie să fie o femeie, să meargă din casă în casă, să stingă luminile, ca să fie apoi aprinse de la o lumină nouă. Eschimoşii spun că aceasta reprezintă “un soare nou”. La eschimoşi, când apare prima dată soarele la orizont, după lunga noapte arctică, copiii care sunt martorii acestui eveniment, aleargă acasă şi sting lumina, primind în schimb daruri de la părinţii lor.

In regatul sudanez al wadailor, în această noapte se sting toate focurile din sat, cenuşa fiind strânsă din toate casele, în ziua care precede festivalul de Anul Nou. La începutul anului, focul este aprins din nou, prin frecarea a două lemne unul de altul, în marea colibă de paie, unde sunt adunaţi bătrânii satului. Fiecare om ia câte o ramură aprinsă din acest foc pentru a-şi reaprinde focul de acasă.

La swahilii din estul Africii, Anul Nou este cea mai mare sărbătoare a anului şi cade în a doua jumătate a lunii august. Şi aici sunt stinse, la un moment dat, toate focurile, pentru a fi reaprinse de la o flacără obţinută tot prin frecarea a două beţe. Cenuşa veche este strânsă şi dusă la răspântii. Oamenii se scaldă de dimineaţă în mare, rugându-se să fie sănătoşi tot anul care vine.

Neguţătorii portughezi amintesc despre un rege, Benametapa, din Africa de est, care trimitea comisionari în fiecare dominion pentru a anunţa când să fie stinse focurile ca apoi, să fie aprinse altele noi. Nesocotirea acestei datini era considerată drept rebeliune şi pedepsită ca atare. O carte japoneză, scrisă acum două secole, relatează că beţele, care se obişnuieşte să fie împărţite la ceremonia purificării, sunt strânse, în legături, în cele patru colţuri ale capelei Gion, în ultima zi a anului. După rugăciune, preotul rupe legăturile şi aprinde beţele pe care oamenii le duc acasă ca să-şi reînnoiască focul de Anul Nou.

Comments

Share |

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.