Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Citate filosofice explicate

Omul este bun de la natură, dar societatea este aceea care il corupe. (Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitatii dintre oameni)

Jean-Jacques Rousseau

Acest citat a dat nastere multor interpretări, deoarece a fost scos din contextul său. Acesta se afla într-o notă de subsol de pe pagina celui de-al doilea Discurs, in care Rousseau precizeaza că omul in stare naturala este in realitate inocent, adica nu știe ce este bine și ce este rău. Dacă se comportă bine, nu este o calitate a sa, deoarece o face fără să știe. Cu toate acestea, pentru noi, cei care știm ce este morala, observand cum se comporta omul in stare naturala, putem spune că “omul este bun de la natură”.

Starea naturala se refera la o conditie ideala, in care oamenii, “nici buni, nici rai”, sunt uniti de sentimente, nevoi si interese, dispusi sa initieze, in mod spontan, raporturi reciproce pozitive.

In “Discurs asupra originii inegalitatii dintre oameni” (1755), “Contractul social” (1762) s.a., Rousseau dezvolta conceptiile sale privind influenta nociva a civilizatiei asupra omului, originea societatii, inegalitatea dintre oameni.

Rousseau a dezvoltat o conceptie dinamica despre om si societate, incepand de la starea originara a naturii omului, asa cum a fost creat de Dumnezeu, pentru a explica geneza coruptiei actuale si inegalitatea dintre oameni.

In starea naturala, omul este un animal robust ce se distinge de restul animalelor prin libertatea sa: nu este supus intinctului, poate accepta sau refuza, este perfectibil si independent. Traieste in singuratate absoluta si depinde doar de el insusi. Schimbarile climatice si dificultatea de a-si procura hrana il determina sa-si dezvolte capacitatile rationale si sa treaca din izolare in starea sociala. In aceasta etapa, diferentele dintre capacitatile indivizilor devin din ce in ce mai evidente, si astfel apar primele comparatii si evaluari. Descoperirea metalurgiei, reusind sa prelucreze metalele pentru a-si confectiona unelele necesare, si practicarea agriculturii au condus la inegalitatea sociala. Cautarea de bogatii si instituirea proprietatii private au condus apoi la razboiul tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes). – In stare naturala, omul e lup fata de om, conform lui Thomas Hobbes

Pentru depasirea unei continue stari de razboi, au ales instituirea contractului social (contractualism) care s-a dovedit a fi inechitabil. Desi proclama unirea tuturor intr-o putere suprema care, guvenand dupa legi intelepte, sa-i protejeze pe cei slabi, garantand fiecaruia dreptul la proprietate privata, contractul sustine de fapt inegalitatea si opresiunea sociala.  Astfel, a fost perpetuata inegalitatea sociala, ducand la aparitia actualei societati corupte. Libertatea naturala din starea naturala a fost pierduta, fiind inlocuita de sclavia omului in starea sociala corupta.

Omul devine astfel in evolutia sa un animal inteligent, social si sociabil, capabil de munca, creator de bunuri proprii de consum (prin imitarea si modelarea naturii) si, nu in ultimul rand, egocentrist.

Criticand societatea contemporana si idealizand “starea naturala”, in care oamenii ar fi fost liberi si egali, Rousseau sustine ca omul este “bun de la natura” , dar ca societatea il corupe. El vede originea inegalitatii sociale in aparitia proprietatii private, care a dus la formarea statului si, mai tarziu, la despotism. Intrucat inegalitatea incalca asa-numitul contract social incheiat intre oameni in perioada trecerii de la starea naturala la cea “civila”, ea trebuie inlaturata.

Rezolvarea acestei situatii consta in eliberarea omului de coruptia vietii sociale, readucandu-l la starea de fiinta libera, intr-o societate fara coruptie si oprimare, adica intr-o societate de oameni liberi.

Intreaga doctrina a lui Rousseau este rezumată de acest principiu: “Omul, bun, liber și fericit în starea naturală, a devenit rău, sclav și nefericit din cauza societății.” Astfel, natura a făcut omul fericit, dar societatea l-a făcut nefericit. Filozofia lui Jean-Jacques Rousseau reprezinta un imens edificiu despre morala și politica. De la Emile si pana la Contractul social, Rousseau prezintă viziunea sa asupra umanității, așa cum ar trebui să fie și nu așa cum este.

Rousseau avea o aversiune profundă pentru om așa cum este el. Filozofia lui este în esență reactiva, opunandu-se societății și modernitatii. In Discursul asupra originii  inegalității dintre oameni, Rousseau dezvoltă o metaforă extinsă despre starea naturala, starea precivilizației. El descrie această perioadă a umanității ca fiind cea mai fericita. In starea naturală, conform lui Rousseau, omul este autosuficient și isi cultivă liber lotul său de pămînt. Fiind lipsit de inteligenta, robust și inocent, omul natural nu știe nici de bine, nici de rău, și trăiește în prezent, fără grija zilei de mâine. Contrar lui Hobbes, care a descris starea naturala ca o stare de război, Rousseau a făcut din starea precivilizaționala o epoca a pacii și a sustinut mitul bunului sălbatic, pur, fata de omul civilizat si pervertit.

Prima epocă a omenirii a fost un paradis pământesc, un fel de Grădină a Edenului sau Arcadia, dar fiecare epocă care a urmat i-a adus necazuri și suferințe din ce în ce mai mari omului. În această Epocă de Aur, omul trăia într-o stare de inocență primară, în armonie cu semenii săi și cu animalele. Era lipsit de unelte sau mijloace de a cultiva pământul, iar nevoile sale simple erau asigurate de natură. Se hrănea cu fructe de pădure, ghindă și mierea care picura din stejar.

Rousseau a descris modul în care această stare naturală idilica a fost distrusa de proprietatea privata. Intr-o zi, spune Rousseau, cineva si-a sustinut dreptul asupra unui teren arabil; astfel, a aparut proprietatea privata și odată cu ea prăbușirea omenirii. Apariția proprietății a generat inegalități și o noua concurenta între oameni. S-a instituit societatea civilă, lipsindu-l de inocenta originara.

Analiza dialectica facuta de Rousseau aparitiei si dezvoltarii inegalitatii sociale a fost apreciata de Engels ca fiind geniala. Rousseau privea ca legitima insurectia poporului impotriva despotismului. El era un adept al ideii suveranitatii poporului si preconiza, ca ideal de stat, republica patriarhala, in care cetatenii pot aproba in mod direct legile. Critica rousseaueana a civilizatiei si teoria contractualista au avut, in conditiile epocii, un rol progresist.

Hobbes, spre exemplu, considera natura umana ca fundamental egoista si rea, considerând ca asocierea oamenilor nu se realizeaza decât datorita interesului. Teama oamenilor unora fata de altii determina crearea societatii si instaurarea pactului social prin renuntarea voluntara la dorintele si drepturile individuale. Locke insa considera natura umana ca fiind fundamental sociala, iar societatea, continuarea si intarirea legaturilor preexistente din starea naturala.

Jean-Jacques Rousseau este o figură aparte în lumea filosofilor din epoca Luminilor. Colaborator al “Enciclopediei”, alaturi de Diderot și d’Alembert, el nu va înceta să se deosebeasca, ulterior, de proiectul colegilor săi. Biografia sa il prezintă ca pe un om dintr-o bucata, un caracter integru, un spirit combativ, chiar polemic.

Contrar Enciclopedistilor, Rousseau era convins de corupția societății timpului său. În ochii sai, rafinamentul culturii și progresul științific erau mai mult semnul distinctiv al degenerescentei umane decât promisiunea unui viitor luminos. De amintit faptul ca pentru Hobbes și majoritatea teoreticienilor politici, instaurarea societatii pune capat razboiului tuturor impotriva tuturor. Rousseau s-a opus acestei  conceptii: liderii nu au autoritate asupra oamenilor decat pentru faptul ca dețin puterea, iar puterea nu este niciodata echivalentul dreptatii. Rezultă de aici că societatea îndeparteaza libertatea oamenilor impunandu-le o ierarhie pe care nu au ales-o. “Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”, scria Rousseau în “Contractul social”.

Autorul încearcă să descopere rădăcinile acestei pervertiri a omului de către societate în “Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitatii dintre oameni.” Rousseau arată în acest text – care se doreste o reflecție filosofică și nu o investigație arheologică sau etnologica  – că omul este bun prin natura sa, dar este corupt de către societate. Omul natural trăiește singur, fără gândire sau limbaj. Perfect liber, este condus de instinctul de conservare și se mulțumeste cu ceea ce îi permite să supraviețuiască. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a inzestrat cu capacitatea de a se perfectiona, adică să se adapteze mediului său. Dar iata ca aceste condiții de viata se schimba și omul întâlneste alți oameni și este forțat, pentru a  supraviețui, să se alieze cu ei. Apare, prin urmare, necesitatea de a comunica și de a fi recunoscut, ceea ce a impus crearea limbajului, a agriculturii și a industriei, a artelor, a moralei…

Din păcate, această epocă de aur – în care omul este aproape de natura sa fiind in acelasi timp si cultivat – nu durează. Artificiul ia locul naturii sale si se instaleaza inegalitățile dintre oameni: limbajul devine minciuna, realitatea devine aparenta, raționamentul devine sofistică, comparația devine invidie, gelozie, amorul-propriu ia locul iubirii de sine și compasiunii, iar cei bogați îi asupresc pe cei săraci. Și toate acestea sunt justificate de pretinsa voie a lui Dumnezeu sau a falsei nevoi de a lupta împotriva răutatii omului.

De aici necesitatea de a regândi Contractul social. Caci Rousseau nu era naiv: el știa că o revenire la starea naturală este imposibilă. Dar el dorea să reconstruiască societatea pe baza liberei asocieri a tuturor oamenilor si nu pe teama de violență și ierarhie, așa cum gandea Hobbes. Acest lucru implică, de asemenea, regandirea educației copiilor, care ar trebui să-i faca sa se simta liberi, sănătosi, echilibrati și apti sa devina cetățeni care se respectă pe ei înșiși și care sunt respectati de ceilalti.

© CCC

Dacă triunghiurile şi-ar face un zeu, acesta ar avea, desigur, trei laturi. (Scrisori persane, Caiete)

Charles L. de Montesquieu

“…nu judecăm lucrurile decât în legăturile lor tainice cu noi înşine. Nu mă miră că negrii îl zugrăvesc pe drac de o albeaţă strălucitoare, iar pe zei, negri ca tăciunele. Nu mă mir că Venus la anumite popoare are sânii atârnând până la coapse şi că, în sfârşit, toţi cei ce se închină la idoli îi reprezintă pe zeii lor cu figuri omeneşti, atribuindu-le toate înclinările lor. S-a spus, pe drept cuvânt, că dacă triunghiurile şi-ar face un zeu, acesta ar avea desigur trei laturi.”

Oamenii isi creeaza zei si ii reprezinta dupa propria lor imagine. Această idee poate fi regasita inca de la presocraticul Xenofan: “Daca boii, caii, leii ar avea maini, boii ar desena chipuri de zei asemenea boilor, caii, asemenea cailor si leii, asemenea leilor.”

Xenofan din Colophon, poet si filosof grec, considerat fondatorul scolii eleate, a fost legat de critica rationalista a conceptiei antropomorfice despre zei, pe care a formulat-o in aceasta fraza devenita celebra. Acesta persifla antropomorfismul religios naiv:

“Zeii vostri nu exista, caci zeii nu pot avea slabiciunile omenesti. Omul îsi închipuie Divinitatea dupa chipul si asemanarea sa. Daca boii, caii sau leii ar avea mâini si ar putea picta, atunci caii ar avea zei care ar fi asemenea cailor, iar boii ar picta zei asemenea boilor. Etiopienii îsi închipuie pe zeii lor negri, pe când tracii îi închipuie cu ochii albastri si cu parul rosu.”

© CCC

Intr-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi nu în a fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei.

„Libertatea politică nu constă defel în a face ceea ce vrei. Intr-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi în a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei.”

Charles L. de Montesquieu

In citatul complet, Montesquieu se referă in mod explicit la libertatea politică, dar aprecierile lui sunt valabile în cazul oricărei forme de libertate. Intotdeauna excesul de libertate distruge libertatea: “Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel .” Dacă legea limitează libertatea, ea este în acelaşi timp şi condiţia ei. In fond, libertatea este puterea de a se supune legii.

Legea care asigura libertatea individuala este cea care se conformează justiției și nu poate nici sa-i impiedice pe cetateni de la îndeplinirea indatoririlor lor, nici sa-i constranga să acționeze împotriva lor. Montesquieu dă o altă formulare acestui principiu: “Un lucru nu este drept pentru că este legiferat. Dar trebuie să fie legiferat pentru ca este drept.” (Cugetarile mele)

Romanii obișnuiau să spună: “Dura lex sed lex” (Legea e dura, dar e lege). Legea trebuie să se aplice, iar dacă pare prea dura (sau, mai general spus, inadecvata) trebuie să fie mai degrabă schimbata, decât eludată: “Uneori este necesar să se schimbe anumite legi, dar acest lucru se intampla rareori, iar atunci când se întâmplă, trebuie să fie modificate cu o mână tremurânda.” (Montesquieu)

© CCC

Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile. (Despre spiritul legilor)

Charles L. de Montesquieu

Dacă tuturor cetatenilor unui stat li s-ar permite să facă tot ce le place, ar aparea foarte repede conflictele. Cel mai puternic s-ar prevala de forta sa, iar cel mai slab ar deveni sclavul sau. Astfel, absența constrângerii nu ar conduce catre libertatea cetatenilor. Libertatea nu poate exista decat unde există legi ce confera tuturor atat drepturi, cat si obligații, condiții necesare pentru respectarea drepturilor fiecarui cetatean.

Experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. (Despre spiritul legilor)

“Rezulta ca experienta de totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge mai departe asa pana ce da de limite. Insasi virtutea are nevoie de ingradiri. Deci puterea trebuie divizata pentru a nu degenera in arbitrar.”

Trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere. (Despre spiritul legilor)

…”pentru ca sa nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin randuiala statornicita, puterea sa fie infranata de putere.”

Nu există încă libertate dacă puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativă și executiva. (Despre spiritul legilor)

Charles L. de Montesquieu

Aceste trei citate explica și enunta principiul separatiei puterilor in stat. Deoarece a dispune de putere inseamna a fi tentat să abuzezi de ea, puterea risca sa alunece spre despotism. Recunoscând trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească), Montesquieu considera că o conditie a libertatii este ca aceste trei puteri sa fie independente, astfel încât fiecare sa le contrabalanseze pe celelalte două.

Separația puterilor este un principiu de distributie a diferitelor funcții ale statului ce sunt incredintate componentelor acestuia. Scopul acestei separări este de a avea instituții ale statului care respecta libertățile fundamentale ale cetatenilor. Separatia puterilor a devenit un element esențial al democrațiilor reprezentative.

Separația puterilor a fost, în esență, teoretizata de John Locke și Montesquieu. In Franța, este reținuta cel mai adesea clasificarea lui Montesquieu, definita în Despre spiritul legilor:

– puterea legislativă, incredintata unui Parlament (sau Legiuitor);

– puterea executiva, incredintata unui guvern compus dintr-un prim-ministru și miniștri, condus de către un șef de stat și / sau de guvern;

– puterea judecatoreasca, încredințată instanțelor judecatoresti.

Termenul de “a patra putere” in stat este folosit uneori pentru a desemna anumite instituții precum presa sau autoritatea monetara.

Montesquieu, alaturi de John Locke (1632-1704), a fost inspiratorul principiilor organizarii politice și sociale pe care se bazeaza societatea moderna. Enuntata de catre John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690), teoria separatiei puterilor a fost definitivata si explicata pe larg de catre Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755) in celebra lucrare “Despre spiritul legilor” (1748), facand din separatia puterilor un eficient instrument al sigurantei cetatenilor.

Montesquieu a oferit o formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul dintre punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze. Aceste puteri recunoscute de Montesquieu trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele.

Aparuta in secolul Luminilor, alaturi de alte teorii, ea a fost indreptata impotriva obscurantismului feudal si a inchistarii medievale, impotriva abuzului de putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie impotriva monarhiei absolute, considerata de drept divin, forma de guvernamant in care regele concentra in mainile sale puterea suprema, considerandu-se personificarea statului, de unde si celebra formula a regelui Ludovic al XIV-lea, “Statul sunt eu.” (L’Etat c’est moi).

Teoria separatiei puterilor a avut un rol decisiv, in promovarea sistemului reprezentativ, in valorificarea democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii (poporul, natiunea) si organizarea statala a puterii politice, in cautarea, in chiar organizarea statala si functionarea puterii, a garantiilor exercitarii drepturilor omului si cetateanului.

Este o teorie care a stat la baza elaborarii constitutiilor moderne conforme principiului constitutionalismului, Constitutia SUA din 1787. Necesitatea unei astfel de separatii a inspirat redactarea articolului 16 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789 care afirma (deși aluziv și fără precizie): “O societate în care garanția drepturilor nu este asigurată si nici separația puterilor nu este stabilita, nu are o Constituție.”

Din punct de vedere politic, principiul separatiei puterilor in stat este considerat ca fiind generator de libertaţi politice, prin echilibrul şi colaborarea puterilor separate.

Lumea aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile. (Teodiceea)

Gottfried Leibniz

Teză deistă apologetică, enunțată de Leibniz în „Thaeodicaea”, pe care Voltaire a răstălmăcit-o ironic în „Candide”.

In singura carte publicata in timpul vietii, Teodiceea (1710), Leibniz incerca sa impace bunatatea lui Dumnezeu cu existenta raului in lume, afirmand ca numai Dumnezeu este perfect si ca lumea existenta este “cea mai buna dintre lumile posibile”. Aceasta conceptie a fost ironizata de Voltaire in faimosul sau roman comico-satiric Candide sau Optimismul.

Leibniz credea că, în bunătatea lui, Dumnezeu nu putea dori sa creeze o lume rea. Cu toate acestea, Dumnezeu actioneaza pe baza rațiunii și, prin urmare, nu putea crea o lume contradictorie. Aceasta ar fi fost contradictorie daca Dumnezeu ar fi creat o lume perfecta (lumea ar fi fost un nou Dumnezeu). Dintre toate lumile posibile, adica non-contradictorii, a creat-o pe cea mai buna (și aceasta nu este perfecta).

Exista o infinitate de lumi posibile care, in functie de gradul lor de perfectiune, ar putea accede la existenta. Dar in conformitate cu principiul idealului, Dumnezeu a creat unica lume existenta, implicit pe cea mai buna dintre toate lumile posibile. Spre deosebire de celelalte lumi, aceasta detine cel mai inalt grad de adecvare intrinseca: “In acest fel se obtine cea mai mare diversitate posibila care, cu toate acestea, merge mana in mana cu cea mai mare ordine posibila, adica se atinge atata perfectiune pe cat este posibil.”

Dumnezeu este supremul arhitect si creeaza, fara indoiala, cea mai buna dintre lumile posibile, adica alege acea combinatie de posibilitati care sunt in stare sa coexiste (“composibile”) si in cadrul careia sa se atinga totusi cea mai inalta treapta a perfectiunii.

***

Candide (titlul complet, Candide sau Optimismul) este o poveste filosofică a lui Voltaire, apăruta la Geneva, în ianuarie 1759. Lucrarea a fost reeditata de douăzeci de ori pe durata vieții autorului (de peste cincizeci de ori pana in prezent), devenind unul dintre cele mai mari succese literare franceze.

Aceasta lucrare se inscrie intr-o importanta dezbatere a secolului al XVIII-lea, asupra  fatalismului și existenței răului. Cu mult timp în urmă, Voltaire se opusese cu înverșunare ideilor filosofului Gottfried Leibniz pe tema lui Dumnezeu, “principiului rațiunii suficiente” și ideii lui asupra “armoniei prestabilite.”

Pentru Leibniz, Dumnezeu este perfect, lumea nu poate fi, dar Dumnezeu a creat-o astfel incat sa fie cea mai buna posibila. Răul există ocazional, dar este compensat in alta parte, printr-un bine infinit mai mare. In plus, potrivit lui Leibniz, nimic nu se întâmplă fără a exista pentru aceasta o cauza necesara. Această convingere este ceea ce se numește optimismul leibnizian.

Voltaire vedea in această filosofie o încurajare a fatalismului. De aceea, opune acestui optimism pe care il considera exagerat, o viziune clară asupra lumii și a imperfecțiunilor sale, pe care o prezinta, mai ales în scrisorile sale filosofice, ca pe o convingere optimistă fata de omul care este capabil sa-si îmbunătățeasca propria conditie. Acesta este si sensul concluziei din finalul povestirii Candide: “Trebuie să ne lucrăm gradina.”

“Toate evenimentele se înlănţuie în cea mai bună lume cu putinţă: dacă n-ai fi fost alungat dintr-un frumos castel cu picioare în spate de dragul domnişoarei Cunigunda, dacă n-ai fi fost prins de Inchiziţie, dacă n-ai fi cutreierat America pe jos, dacă n-ai fi străpuns cu spada pe baron, dacă n-ai fi pierdut toţi berbecii aduşi din fericita ţară Eldorado, n-ai mânca aici dulceaţă de chitre şi fisticuri. – Foarte bine ai vorbit, zise Candid, dar până una-alta trebuie să ne lucrăm grădina.” (Candide sau Optimismul)

In Candide sau Optimismul, Voltaire atacă în mod deschis optimismul leibnizian si face din Dr. Pangloss (incurabilul optimist al satirei sale) un susținător ridicol al acestei filosofii. Critica optimismului este tema principală a poveștii: fiecare dintre aventurile eroilor tinde sa dovedeasca faptul că este greșit să credem că lumea noastră este cea mai bună dintre toate lumile posibile. Astfel, episoadele se incheie de multe ori cu cate o reflecție a lui Candide despre teoria lui Pangloss.

Acesta este cel mai sarcastic dintre romanele lui Voltaire. După aventurile cele mai dramatice din toate țarile imaginabile, Candide, elevul filosofului optimist Pangloss, intalneste un biet bătrân care îi dă sfatul simplu de a munci pentru a găsi fericirea: “munca alunga din noi trei mari rele: plictiseala, viciul și nevoia.” Aceasta este ceea ce Candide decide sa faca, dupa cum va declara in formula sa finala, “trebuie sa ne lucram grădina.” Voltaire a aplicat el insusi, la sfârșitul vieții sale, lecția lui Candide. Pentru el, munca va fi, de asemenea, o luptă împotriva intoleranței și nefericirii oamenilor.

Candide: personaj si titlu; fiul nelegitim al surorii baronului Thunder-ten-Tronckh.

Pangloss: pedagog regal de la curtea baronului; descris, in mod ironic, drept “cel mai mare filosof al Sfântului Imperiu Roman”.

***

Termenul “teodicee” este un neologism creat de Leibniz, în 1696, din cuvintele greceşti theos (zeu, Dumnezeu) şi dike (judecată, justiţie, dreptate). In pofida etimologiei sale, conceptul rămane ambiguu, fiind dificil de precizat dacă este vorba de justiţia divină  sau de justificarea divinităţii în condiţiile existenţei răului în lume. Este surprinzător faptul că nicăieri în cuprinsul Teodiceei, lucrare publicată la Amsterdam, în 1710, în limba franceză, Leibniz nu defineşte şi nici măcar nu utilizează neologismul care apare în titlu.

O serie de contemporani ai filosofului german au crezut că Teodiceea este un pseudonim, fiindcă lucrarea a fost publicată fără a se indica numele autorului. Titlul şi conţinutul cărţii lui Leibniz determină definirea “teodiceei” ca doctrină despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea omului şi originea răului.

Intre 1695 şi 1697 a apărut celebrul Dicţionar istoric şi critic al lui Bayle, una dintre cele mai citite cărţi ale timpului. Din această perioadă datează şi planul lui Leibniz pentru o teodicee, plan pus de el însuşi în legătură cu următorul pasaj din Noul Testament: „Nu cumva Dumnezeu este nedrept cand îşi dezvăluie “mania?” Presupoziţiile unei teodicei sunt atat credinţa în divinitate, cat şi o anumită emancipare faţă de religie.

Teodicee: doctrină filosofico-religioasă conform căreia lumea este o creație perfectă a divinității, iar răul are o cu totul altă origine decât cea divină și existența lui nu poate pune la îndoială bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu; termen creat de Leibniz şi titlul unei lucrări ce avea drept scop să îl disculpe pe Dumnezeu de faptul că a creat o lume imperfectă, în care răul există. Dacă Dumnezeu este creatorul lumii, cum se face că, dintr-o substanţă bună, poate să provină ceva mai puţin bun şi, în cele din urmă, exact opusul binelui?

© CCC

Cine are o idee adevărata știe, in același timp, ca are o idee adevărată și ca nu se poate îndoi de adevărul acelui lucru. (Etica)

Baruch Spinoza

“Dacă cineva ar spune că are o idee clară şi distinctă, adică adevărata, despre o substanţă, dar că totuşi se îndoieşte că această substanţă există, ar fi acelaşi lucru ca şi când ar spune că are o idee adevărată, dar se îndoieşte de adevărul ei.”

Adevărul se reveleaza în noi. E lipsit de sens să crezi ca cineva ar putea gandi eronat, deoarece a gandi astfel nu inseamna a gândi. Eroarea nu provine dintr-o miscare a gândirii noastre, ci din acțiunea lucrurilor exterioare asupra noastră. Orice idee adevărată contine in sine propria afirmatie și forta reală a acestei afirmatii depinde doar de claritatea ideii. Acesta este motivul pentru care Spinoza nu va opera cu îndoiala metodica (sistematică) in maniera lui Descartes. Fundamentul adevărului nu este o metodă, ci insasi capacitatea de a cunoaște.

Descartes considera ca doar ceea ce este clar si evident poate fi adevarat (Adevarat nu poate fi decat ceea ce a fost perceput logic si rational). La fel, pentru Spinoza, criteriul adevărului este claritatea şi distincţia ideilor. Justeţea unei idei clare şi distincte este evidentă şi fără a mai solicita raportarea ei la obiect.

Ideea adevărată trebuie să corespundă obiectului său, dar întrucat substanţa cugetătoare/obiectul cugetator/eul care gandeste (res cogitans) şi substanţa întinsă/materia/lumea exterioara (res extensa), conform dualismului lui Descartes, sunt pentru Spinoza una şi aceeaşi substanţă, înlănţuirea ideilor în substanţa cugetătoare este în mod necesar identică cu ordinea lucrurilor în substanţa întinsă.

Astfel, Spinoza anticipează cunoscutul principiu gnoseologic materialist, potrivit căruia între legile existenţei şi legităţile gîndirii există o identitate dialectică. Această identitate, fondată ontologic în teoria substanţei, asigură adecvarea deplină la obiect şi deci adevărul ideilor clare şi distincte, fără a mai fi necesar controlul lor empiric.

Iubirea este bucuria însoțită de ideea unei cauze exterioare. (Etica)

Baruch Spinoza

“Iubirea nu este nimic altceva decat o bucurie care insoteste ideea unei cauze exterioare, iar ura, nimic altceva decat o tristete care insoteste ideea unei cauze exterioare.”

Cu alte cuvinte, a iubi inseamna a experimenta bucuria la ideea existenței altuia. Această definiție a iubirii frapeaza prin simplitatea sa luminoasa, dar și printr-o simplitate singulara, în comparație cu complexitatea experienței iubirii, ce imbină plăcerea și durerea, plenitudinea si esecul. Oare pentru Spinoza orice iubire era scutita de suferinta și el a ignorat nefericirea de a iubi prin faptul că iubirea se defineste ca bucurie ce poate fi si sursă de nefericire? Dar, daca nu ar fi bucurie, nimeni nu s-ar atasa atat de mult de ea, alergand spre propria suferinta. Prin urmare, fara iubire, nu exista nici nefericire, dar nici mântuire.

Definitia conform careia iubirea este considerata o forma de bucurie, o bucurie însoțită de ideea unei cauze exterioare, explică esenţa iubirii. Iubirea este bucurie, adica alterarea puterii de a acționa, care este în prim-plan în fața obiectului. Este doar percepția noastră asupra acestui obiect care ne face să credem că el este cauza iubirii.

Definiția tradițională conform careia iubirea este voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit nu exprimă esenţa iubirii, ci proprietatea sa. Astfel, această proprietate constă în voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit, neintelegand prin voinţă un consimţământ sau o deliberare sau o decizie liberă şi nici dorinţa de a se alătura lucrului iubit, când el lipseşte, sau de a-l avea mereu prezent, când el este de faţa. Iubirea poate fi conceputa fără una sau alta din aceste dorinţe. Prin voinţă se înţelege mulţumirea/satisfactia celui care iubeşte, datorita prezenţei lucrului iubit, prin care bucuria aceluia care iubeşte este întărită sau cel puţin, alimentată.

Alte afecte sunt derivate succesiv și explicate în același mod. Astfel, contrariul iubirii, în următoarea definiție, “Ura este tristețea însoțită de ideea unei cauze exterioare”.

Dumnezeu se identifică cu natura. (Deus sive Natura)

Baruch Spinoza

Prin această formulă, pentru care a fost excomunicat din sinagoga, Spinoza afirmă ideea unei substanțe infinite. Dumnezeu se identifică cu natura și deci nu este un creator ontologic separat de lume. Spinoza se opune ideii unui Dumnezeu antropomorf, acționând conform scopurilor sale. S-a concluzionat (greșit) ateismul lui Spinoza, pentru ca, in realitate, acesta este panteist, identificand divinitatea cu întreaga natură.

***

Panteism: concepție filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga natură.

Ințelepciunea nu este o meditație asupra mortii, ci asupra vietii. (Etica)

“Inţelepciunea omului modern nu este o meditaţie asupra morţii, ci asupra vieţii”

Baruch Spinoza

Pentru că filosofia sa este o etică a adevăratei libertati și a împlinirii Dorinței ca bucurie autonomă și beatitudine (stare de fericire deplina), Spinoza a fost determinat să ia poziție împotriva moralei morții.

Omul înțelept nu se gândește la moarte. In măsura în care are idei adecvate, nu se poate gândi decat la ceea ce este pozitiv în el și nu la neputințele sau eșecurile sale. Fiecare om caută ca ființa lui sa dainuie, iar moartea este contrară naturii sale. Omul liber nu se gândește decat sa trăiasca și să trăiască bine. Pentru că el trăiește sub unicul comandament al rațiunii, nu este condus de frica de moarte, ci isi urmeaza Binele, adica actioneaza, traieste, si isi conserve ființa conform fundamentului ce consta in a cauta ceea ce este cu adevărat util pentru sine. De aceea, el nu se gandeste la nimic mai puțin decât la moarte, iar înțelepciunea lui este o meditație asupra vieții pentru a obtine linistea sufleteasca.

Etica (1677) lui Spinoza rămâne un tratat asupra fericirii omeneşti, respectiv, o analiză a sufletului omenesc, a afectelor şi a pasiunilor sale, a tuturor componentelor existenţei individuale, pe de o parte, iar pe de altă parte, o recomandare educaţională concretă de a  accepta că baza gândirii umane este însăşi prezenţa lui Dumnezeu, adică a înţelepciunii maxime.

Spinoza rămâne în istoria eticii prin două contribuţii majore. Prima, stipularea primatului eticii faţă de morală, prin restrângerea  problemei răului numai la lumea omului, natura fiind  nevinovată. Prin trecerea de la judecata morală, care ne lasă pradă imaginaţiei lui “trebuie “, la înţelegerea legii şi a necesităţii care acţionează în lume; numai aşa pasiunile se vor converti în acţiuni, necesitatea se va transforma în libertate, tristeţea va deveni bucurie, iar neputinţa se va metamorfoza în forţă. A doua contribuţie, împletirea înţelepciunii cu bucuria, prin corelarea iubirii de sine cu stabilirea a cât mai multe prietenii. Pentru aceasta, cunoaşterea pe bază de opinie, care trebuie continuată în cunoaşterea rece a cauzelor (ştiinţa), iar de aici trebuie să ne ridicăm la cunoaşterea care fructifică şi iubirea a tot ce există, deoarece fiecare lucru individual se leagă de toate celelalte. In felul acesta, se micşorează şi distanţa dintre ideal şi real.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.