Ce stim si ce nu stim despre Paşte

Originea sărbătorilor de Paşti

Cuvântul Paşti este, după unii, de origine egipteană – Paseh (trecere) şi semnifica, pentru poporul din Valea Nilului, ziua echinocţiului de primăvară, adică a trecerii soarelui din emisfera australă în cea boreală, precum şi ziua victoriei luminii asupra întunericului.

După alţii, cuvantul este de origine ebraică – Pesah (trecere) şi semnifică eliberarea acestui popor din robia egipteană şi a trecerii prin Marea Roşie şi Pustiul Sinai în drum spre pămantul făgăduinţei.

In limba greacă, cuvântul mai înseamnă şi “suferinţă” sau “pătimire”, amintind de chinurile îndurate de evrei pînă la sosirea in Ţara Sfantă.

Prin extensia noţiunii, în creştinism Pastele înseamnă patimile, moartea şi învierea lui Hristos, acestea reprezentand trecerea din această viaţă muritoare în altă viaţă nemuritoare.

Respectul şi pietatea vechiului Paşte evreiesc au trecut asupra Paştelui creştin prin creştinii proveniţi dintre evrei. Pentru că joi, la Cina cea de taină, Hristos cu ucenicii Săi au mancat bucatele rituale ale evreilor (azimele), adică Pastile (care atunci ţineau 7 zile) şi creştinii din epoca apostolică au extins Paştele creştin sărbătorind Cina, Patimile, Moartea şi Invierea lui Hristos. De aici s-a alcatuit şi slujba dinaintea Paştilor, cu conţinut pregătitor Invierii. Iniţial, această săptămană se numea Săptămana Paştilor, iar mai apoi Săptămana Patimilor.

Cand cade Paştele 

In Biserica Veche, cei mai mulţi creştini comemorau moartea Domnului în vinerea cea mai apropiată de 14 Martie, numind-o Pastile Crucii, iar Invierea o aniversau în duminica următoare, care cădea intotdeauna după 14 Martie sau după prima lună plină a echinocţiului de primăvară, duminică pe care o numeau Pastile Invierii.

In unele Biserici din occident, se sărbătoreau Pastile la dată fixă, fie pe 25 Martie, fie pe 27 Martie. Sfinţii Părinţi de la Sinodul I ecumenic (Conciliul de la Niceea, anul 325) au adoptat principiul fixării Paştelui aşa cum făcea Biserica din Alexandria Egiptului, unde astronomia era în floare.

Sinodul a stabilit: ca zi săptămanală, Pastile va fi sărbătorit întotdeauna duminica; această dumincă va fi mereu cea următoare lunii pline după echinocţiul de primăvară; dacă această duminică va cădea pe 14 Martie, cand cad şi Pastile evreilor, atunci al creştinilor va fi serbat în duminica următoare; în fiecare an cal­culul va fi făcut la Biserica din Alexandria.

Datorită acestor hotărari obligatorii pentru creştini, data Paştilor variază între 22 martie-25 aprilie. Dar toate tabelele pascale cu data Paştilor pe perioade mai întinse de ani erau imperfecte şi din cauza echinocţiului de primăvară, care varia de la un punct geografic la altul şi din cauza calcului astronomic al calendarului iulian, calcul cu deficienţe inca de la început.

In 1582, Biserica apuseană constată că anul calendaristic iulian rămăsese în urmă faţă de anul solar, cu 10 zile de la Sinodul I ecumenic, adică în 1257 de ani. Şi atunci, data la care s-a constatat şi s-a îndreptat această eroare, adica 5 octombrie, a devenit 15 octombrie.

Şi în Biserica de răsărit unii clerici şi laici învăţaţi au observat acest decalaj, dar animozitatea faţă de catolici şi situaţia grea creată de atacul turcilor şi de cucerirea Constantinopolelui au întarziat reforma calendarului.

In 1923, Bisericile ortodoxe, sub preşedinţia patriarhului Constantinopolului, au hotărat îndreptarea calendarului cu 13 zile, cât ajunsese diferenţa de la data Sinodului I ecumenic. Dar pentru a păstra unitatea între credincioşi măcar de sărbătorirea Paştilor, au menţinut sărbătorirea Paştelui tot după calendarul neîndreptat. Fiecare Biserică urma să aplice hotărarile in funcţie de reacţia credincioşilor.

După 1924, Biserica ortodoxă română a îndreptat calendarul fără compromis, timp de câţiva ani, până la 1927, schimbând data Paştelui întocmai ca în Biserica apuseană. A revenit însă din cauza opiniei publice româneşti. Aşa se face că în toate Bisericile Ortodoxe, Pastile se ţin pe stilul vechi, în cadrul calendarului nou. De aceea Pastile cad între 4 aprilie şi 8 mai, si nu între 22 martie şi 25 aprilie cum ar fi corect, ca la apuseni.

In Biserica Ortodoxă, stilul vechi integral, cu eroarea mentionata, îl ţin numai Patriarhia de Ierusalim, Sf. Munte Athos, Patriar­hia de Serbia şi cea de Moscova.

La o conferinţă generală ortodoxă din 1977, reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe au căzut de acord, dar principial, să se introducă în toate Bisericile calendarul îndreptat, iar Pastile să se serbeze între 22 martie şi 25 aprilie, în toate confesiunile creştine, cum s-a hotărat la Sinodul I ecumenic.

Paştele la ortodocşi

In perioada de unitate a Bisericii, credincioşii petreceau în biserică, în privegheri şi rugăciuni, întreaga noapte. Tot în această noapte avea loc botezul catehumenilor, adică ai acelor cetăţeni de diferite varste care aderaseră la concepţia creştină. Cei botezaţi erau îmbrăcaţi în alb şi purtau lumânări aprinse. Toţi creştinii se asociau la cantarea imnurilor, slujitorii altarelor oficiau Liturghia, în timpul căreia, credincioşii se sărutau între ei (bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei) cerandu-şi iertare; la fel făceau şi preoţii (ceea ce este valabil şi astăzi pentru ei). Apoi toţi se impărtăşeau, primii fiind cei proaspăt botezaţi.

După obţinerea libertăţii religioase prin Edictul din Milan (anul 313), creştinii luminau şi casele şi străzile. Incepand de la această dată, creştinii se salută cu “Hristos a-nviat!”, răspunzând “Adevărat, a-nviat!”

Tot cu prilejul acestei zile erau admişi din nou în comunitatea religioasă credincioşii care fuseseră exclusi drept pedeapsă şi care făcuseră penitenţă (pocăinţă). Impăratul ii elibera pe prizonieri, stăpânii, pe sclavi. Fiecare credincios se străduia să facă acte de milostenie şi mărinimie sufletească.

Ca ofrande, credincioşii aduceau la biserică pâine dulce (pască), brânză, carne, mai ales de miel, şi multe ouă roşii. Toate ofrandele erau binecuvântate de preot cu rugăciuni speciale care se folosesc şi astăzi. Acestea se serveau apoi celor prezenţi, mai ales săracilor. Sărbătoarea se prelungea toată săptămâna. Legile autorităţii canonice bisericeşti interziceau, in aceasta perioada, participarea la spectacole, jocuri şi petreceri păgâneşti.

Duminica Floriilor

Această Duminică se mai numeşte Duminica Stâlparilor, când mulţimile l-au primit pe Hristos cu ramuri de finic şi măslin şi cu mult alai în Ierusalim, socotindu-l proorocul eliberator de sub stăpânirea romanilor. Cu acest prilej, conducătorii spirituali ai evreilor au hotărât omorârea lui Isus. Acum se-nchină Domnului în templu pentru ultima dată şi alungă negustorii din el, făcând bici de frânghie şi spunându-le să nu facă din casa lui Dumnezeu peşteră pentru negustori.

Existenţa acestei sărbători este atestată documentar din sec. al IV-lea. Duminica Floriilor era începutul săptămânii numite pe atunci Săptămâna Paştelui. Se mai numea şi “Duminica celor care candidează la botez”, deoarece cei care doreau să se boteze mergeau la episcop să ceară învoire. Acesta le dădea acordul şi-i punea să-nveţe Crezul. Se mai numea şi “Duminica graţierilor”, deoarece acum începea împăratul să acorde graţieri diferitelor categorii de vinovaţi.

In biserică se aduceau ramuri fragede care erau binecuvântate de preot şi apoi se împărţeau credincioşilor. Obiceiul se păstrează şi astăzi fiind folosite ramuri de salcie. In vechime, la Bizanţ şi la curţile domneşti din ţara noastră, împăraţii luau parte la această sărbătoare cu făclii aprinse în mână ca de Paşti. Apoi, oficial, în seara acestei zile, începeau slujbele din Săptămâna Mare, numite Denii.

Săptămâna Patimilor

La început a fost ţinută la fel de toţi credincioşii. După diferenţierea Bisericii în cele 3 mari confesiuni – ortodocşi, catolici şi protestanţi – modul de sărbătorire s-a diferenţiat. Biserica or­todoxă, şi-n mare parte şi cea catolică păstrează vechea practică şi semnificaţie a fiecărei zile sărbătorite.

Zilele Deniilor se desfăşoară de luni pînă sâmbătă şi au sem­nificaţii specifice încă din perioada de unitate a Bisericii. Imnurile sunt adresate duhului de pocăinţă în vederea primirii cât mai demn a Invierii lui Hristos.

Joia Mare: la mănăstiri şi la multe biserici, joi dimineaţa se face Sfântul Maslu, când se sfinţeşte untdelemnul şi se ung bolnavii (prin boală înţelegându-se şi boala sufletească, adică păcatele). La câţiva ani odată, se adună la Patriarhie toţi episcopii şi sfinţesc Sfântul Mir după un tipic străvechi şi într-un cadru festiv. Cu acest mir se săvârşeşte Taina Ungerii cu Sfântul Mir, care la ortodocşi se face imediat după botez. La Liturghia din această Joi se face şi pomenirea morţilor, încheindu-se ciclul parastaselor început în prima sâmbătă a Postului Mare. La sfârşitul Liturghiei se citeşte un cuvânt scurt şi atotcuprinzător al Sfîntului loan Gură De Aur privitor la pocăinţă şi pregătirea anterioară pentru Impărtăşire. Apoi se împărtăşesc credincioşii care s-au spovedit în cursul acestei săptămâni şi cărora duhovnicii le-au dat voie să se impărtăşeasă. Alţi credincioşi se împărtăşesc în noaptea de Paşti.

In Vinerea Mare, care începe de Joi seara, sunt cinstite toate patimile Mântuitorului până la moarte şi coborârea de pe Cruce. In dimineaţa acestei zile de Vineri, în biserică se săvârşesc ceasurile împărăteşti, obicei foarte vechi care a rămas numai pe la mănăstiri şi catedrale episcopale.

Vineri seara se cântă Prohodul, deşi slujba aparţine zilei de sâmbătă. In ziua de Vineri, după amiază, se scoate din Altar Sfîntul Epitaf şi se aşează în mijlocul bisericii pe o masă înaltă în spatele căreia, este aşezată de Joi seara Sfânta Cruce. Copiii şi credincioşii trec pe sub această masă, sărutând mai întâi Sfântul Epitaf şi apoi Crucea.

Sâmbătă este ziua punerii în mormânt şi îngropării Domnului. Bisericeşte, această zi începe de vineri seara. Sâmbăta reprezintă şi cele trei zile cât a stat Domnul Hristos cu trupul în mormânt. Prin partea de început, sâmbăta prinde o parte din vineri când Hristos a murit pe cruce. Prin partea de sfârşit, sâmbătă intră în ziua de duminică, cea a învierii lui Isus. Astfel se împlinesc cele trei zile cum este scris că a rămas Hristos în mormânt, cu trupul.

După opinia Sf. Grigore de Nisa, în cele trei zile de moarte trupească a Domnului, sufletul lui omenesc, unit cu Dumnezeirea, a lucrat izbăvirea din căderea cea dintâi a întregului neam omenesc. Trei au fost motivele căderii omului din fericirea de la început: diavolul sub forma şarpelui, femeia prin primirea sfatului dat de diavol şi bărbatul care a ascultat de femeie. Trei au fost şi zilele ridicării omului: în partea zilei întâi (vineri) a fost izbăvit neamul bărbaţilor, în ziua a doua (sâmbătă) a fost eliberat neamul femeilor, iar la începutul zilei a treia (duminică) a fost distrusă definitiv împărăţia diavolului cu toată puterea lui.

In Biserica ortodoxă, în această zi se oficiaza Sfânta Liturghie, precedată de multe citiri din Vechiul Testament privitoare la per­soana Mântuitorului şi mai ales la patimile şi moartea Sa. Dimineaţa, credincioşii obişnuiesc să vină cu copiii mici la împărtăşit. Seara, la mănăstiri, se citeşte tot conţinutul faptelor Apostolilor. Cu o oră înainte de miezul nopţii, se cântă canonul coborârii la iad a Mântuitorului. In această atmosferă duhovnicească, credincioşii aşteaptă Invierea.

Săptămâna Luminată

Această săptămână începe în noaptea Paştelui şi se termină sâmbătă, odată cu Liturghia. Specific acestei săptămâni sunt sluj­bele premergătoare Liturghiei, care sunt melodioase, vesele şi scurte în raport cu Săptămâna Mare şi cu tot timpul anului. La anumite momente din timpul unei slujbe, ca şi la începutul fiecăreia se bate toaca şi se trag toate clopotele. In după-amiaza zilei de Paşti, acolo unde sunt posibilităţi, se citeşte Evanghelia în 12 limbi, după fiecare verset trecut prin aceste limbi, lovindu-se toaca o dată şi fiecare clopot.

La manăstiri, în ziua a doua, preoţii cu soborul şi credincioşii închinători fac procesiune, ocolind curtea mănăstirii cu terenurile din imprejurime, cântând canonul Paştilor, citând din Evanghelii şi stropind cu apă sfinţită.

Vineri, începînd de Joi seara, se prăznuieşte Izvorul Tămăduirii. Pe lângă slujba scurtă a Paştilor, se adaugă imnuri în amintirea acestui praznic, la sfârşitul Liturghiei se face sfinţirea apei şi se stropesc cu ea credincioşii, luând fiecare acasă din această apă sfinţită.

Această sărbătoare evocă minunea care a avut loc în prima jumătate a sec. al V- lea. Viitorul împărat Leon I al Bizanţului, plimbându-se prin pădurile din jurul Constantinopolului, întâlneşte un orb chinuit de sete. Atunci, împăratul caută un izvor spre a-i potoli setea. Un glas îi spune să înainteze mai adânc în pădure, unde va găsi un izvor din care să-i dea sa bea şi cu apa căruia să-i ude ochii. Era glasul Sfintei Fecioare Maria. Impăratul a căutat izvorul, l-a găsit, a udat ochii orbului şi acesta s-a vindecat. Mulţi creştini veneau din cetate, din împrejurimi şi din depărtări, şi se vindecau cu apa acestui izvor. Leon I a făcut o biserică acolo, apoi s-a construit una mai mare. Minunile au continuat să se facă. Când lui Leon i-a vorbit Maica Domnului, era tocmai în Vinerea Luminată. Biserica a instituit această sărbătoare, ţinută cu sfinţenie până astăzi.

Obiceiuri de Paşti

Ceea ce se aduce la biserică cu ocazia Paştelui sunt pasca, ouăle roşii, cozonacii, şi pe la unele biserici carne de miel friptă. Au circulat şi circulă multe istorioare în legătură cu aceste ofrande.

Mielul, consumat în casele creştinilor, dar adus din el mai întâi la biserică, este un obicei care vine tocmai de la evreii dinainte de Hristos. După îndrumările date de însuşi Dumnezeu în vremea ieşirii lor din robia egipteană, poporul evreu consuma mielul pas­cal după un anumit ritual împreună cu pâine nesărată şi nedospită (azime) şi cu plante amare ca să le aducă mereu aminte de amărăciunile îndurate în robia egipteană. In creştinism însă, mielul se referă la Cuvântul întrupat, Hristos-Dumnezeu şi Omul, numit “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29).

In Banat, era obiceiul (şi poate mai este), ca cine nu avea miel să facă o imitaţie din unt şi s-o aducă la biserică. Sunt şi acum astfel de obiceiuri. Se fac şi se comercializează miel din zaharicale sau chiar numai din ciocolată.

Pasca îşi are originea tot în masa de Paşti a evreilor, amintind de mana care i-a hrănit în pustiu, dar mai ales de azime. Pasca este însă dospită, cu sare în ea şi făcută din grâu curat. Această pâine specială şi-a schimbat sensul. Ea reprezintă trupul lui Hristos, căci pâine nedospită a mâncat Domnul la Cină. Din ajunul Paştelui se pregăteşte pâine dospită, se taie în bucăţele mici şi se fac pacheţele, aducându-se în biserică. Spre sfârşitul Liturghiei din noaptea de Paşti, preotul citeşte o rugăciune a acestor pâini, le binecuvântează şi le sfinţeşte prin stropire cu agheasmă. In prealabil bucăţelele au fost stropite şi cu vin. La sfîrşitul slujbei se împart credincioşilor, care gustă din ele, ducând şi acasă. Din conţinutul rugăciunii, destul de veche, rezultă că gus­tarea din această pâine îi face pe credincioşi “părtaşi binecuvântării lui Dumnezeu”, “alungă bolile şi neputinţele şi dă sănătate”.

Ouăle roşii reprezintă un obicei care vine dinainte de creştinism. Toate popoarele Europei şi Asiei Sudice sărbătoreau Anul Nou la echinocţiul de primăvară. La această dată, oamenii îşi trimiteau în dar ouă felurit colorate, dar mai ales roşii, culoarea favorită majorităţii acestor popoare. La acestea ouăle erau simbolul fecundităţii şi al dragostei reciproce. Oul roşu reprezenta pe Creatorul Universului ori era emblema acestui Univers, ca opera Divinităţii Superioare. După ce Anul Nou civil s-a mutat la 1 ianuarie, ouăle au continuat să se împartă la echinocţiul de primăvară.

In secolul al XIII-lea, la Paris, preoţii, studenţii, tinerii se adunau în locuri publice, unde formau un lung cortegiu, precedat de steaguri bisericesti (prapuri), trompete, tobe, şi se îndreptau spre piaţa din faţa bisericii. Aici cântau o parte din slujba religioasă denumită Laudes, apoi se răspândeau pe străzi de unde primeau ca pomană, ouă de Paşti. Se impărţeau ouă între rude, prieteni, vecini; se vopseau în roşu, albastru, se încondeiau în diverse culori. Mai mult, se făceau cadouri copiilor şi servitorilor.

In ultimele două secole, în ziua ceremoniei, se aduceau la sfârşitul slujbei religioase, coşuri cu ouă aurite în cabinetul regelui pe care acesta le împărţea celor prezenţi. Aceste ouă nu erau numai strălucitoare datorită aurului, dar, adesea, erau împodobite cu picturi care le transformau în adevărate opere de artă.

Lancret şi Watteau, doi pictori celebri, nu au fost dispreţuiţi pentru că pictau şi ouă de Paşti. Şi astăzi tradiţia există, dar a fost îmbogăţită, mai ales, cu ouă artificiale, care conţin în interiorul lor bomboane, bijuterii sau alte surprize.

La români, ouăle roşii sunt la mare cinste şi circulă multe povestiri despre ele. Se spune că Maica Domnului fugea cu Pruncul ca să scape de furia evreilor care o urmăreau. Ca să nu o poată prinde, Maica Domnului a înroşit ouă pe care le-a lăsat împrăştiate în calea lor. Ei se opreau şi le admirau, încetinind astfel urmărirea, iar Maica Domnului şi Pruncul au scăpat cu viaţă. De atunci se fac ouă roşii.

Se spune că după răstignirea şi punerea în mormânt a Domnului, mai marii evreilor chefuiau la masă. Pe un blid întins stătea un cocoş mare, bine fript, şi alături alte vase cu ouă albe. Unul din meseni le spune că Hristos a zis că va învia. Toţi râd în hohote şi rostesc în cor: “O să învie când va învia cocoşul ăsta”. Deodată, ca prin minune, cocoşul învie şi bate din aripi. Ouăle se înroşesc. Zeama din vase stropeşte mesenii care fugeau înspăimîntaţi, le udă creştetele şl-i umple de răni. De atunci, preoţii evreilor îşi tund şi îşi rad capul şi poartă perciuni şi tot de atunci oamenii fac ouă roşii.

Altă poveste spune că mai marii poporului evreu au pus pază straşnică la mormântul lui Hristos ca să nu-l fure cineva şi apoi să se spună că a înviat. Paznicii şi-au făcut buzunarele doldora cu pietre rotunde ca să arunce în cei ce vor veni să-l fure. Iată însă că îngerul a ridicat brusc piatra de la uşa mormântului, producând mult zgomot. Străjerii se trezesc buimăciţi, bagă mâna în buzunar să scoată pietre, dar, minune! Pietrele se prefăcuseră în ouă roşii.

Se zice că, pe când Hristos suferea pe cruce, îndurerata lui mamă s-a dus cu un coşuleţ de ouă la mai marii evreilor să le ofere în dar, numai să nu-i mai chinuiască Fiul, dar aceştia nu le-au primit. Atunci Sfânta Maria a aşezat coşuleţul la picioarele răstignitului. Sângele din rănile lui a curs peste ouă. Pe unele le-a stropit, pe altele le-a înroşit de-a binelea. Hristos îşi aruncă privirile stinse spre cei ce il jeleau, spunându-le: “De acum înainte să faceţi şi voi ouă înroşite şi pestriţe spre a vă aminti de răstignirea mea”. După Invierea lui Hristos, Maica Domnului a fost prima care a înroşit ouă şi a făcut pască. Apoi cu multă veselie zorea să-l vadă pe Fiul ei care înviase. In drum, împărţea ouă şi pâine celor pe care-i întâlnea zicându-le: “Hristos a înviat!”; şi de atunci a ramas acest obicei de Paşti.

Se mai povesteşte că după Invierea Domnului, o evreică stătea in piaţă cu două coşuri de ouă albe pentru vânzare. Cand Maria Magdalena i-a spus: “Hristos a înviat!”, negustoreasa i-a răspuns cu dispreţ: “O să învie când s-or înroşi ouăle mele!” Ca prin minune, ouăle s-au înroşit. Maria Magdalena i-a dus lui Hristos câteva. S-a dus şi la soţia împăratului, care era oarbă, şi prin atingerea cu aceste ouă, i-a redat vederea. Şi multe alte minuni s-au făcut cu aceste ouă ca adeverire a Invierii lui Hristos.

In sfârşit, o altă variantă spune că atunci când Simon Cirineanu s-a dus la câmp, şi-a luat în traistă o bucată de pâine şi câteva ouă fierte. Pe drum, îl întâlneşte pe Hristos ducand crucea, i se face milă, şi-i duce crucea până la locul răstignirii, apoi îşi continuă drumul. Flămând şi istovit, desface traista să mănânce, dar în loc de pâine găseşte pască, iar ouăle erau înroşite. Acasă îi povesteşte nevestei minunea pe care o considera ca un semn ceresc. De atunci, a ramas obiceiul ca de Paşti să se facă pască şi să se înroşească ouă în cinstea Invierii lui Hristos.

Dincolo de toate aceste povestiri izvorâte din imaginaţia şi evlavia poporului, ele atestă vechimea acestor obiceiuri şi strânsa lor legătură cu începuturile creştinării.

Comments

Share |

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.