Conceptul de filosofie

Conceptul de filosofie provine din limba greaca si semnifica “iubirea fata de intelepciune” (philos: prieten, sophia: intelepciune), filosoful fiind adeptul intelepciunii, aspirand spre orice forma de cunoastere.

La inceput a fost mirarea /uimirea şi ingrijorarea.

Conform lui Platon si Aristotel, sursa filosofiei consta in impulsul omului de a se mira.

Platon spune ca originea filosofiei este uimirea, afirmand ca filosofia este fiica Uimirii. Dar Uimirea este chiar numele unei divinităţi. Umanitatea prefilosofica este inconjurata de divinitati care prezideaza ordinea şi succesiunea celesta, inlantuirea anotimpurilor, ritmul timpului, viaţa şi moartea. Omul este uimit în fata lumii, în fata a ceea ce are lumea spectaculos: bolta cereasca, soarele, stelele. Acest spectacol da nastere la întrebari, acest spectacol “ne-a dat impulsul cercetarii universului”. Uimirea naste filosofia care este “cel mai pretios bun ce le-a fost dat muritorilor de catre zei”.

Aristotel numeste mirarea acel impuls interior care îl determina pe om sa filosofeze: “caci oamenii când au început sa filosofeze au fost mânati de mirare, mai întâi fata de problemele mai la îndemâna, apoi progresând încetul cu încetul, fata de problemele mai mari”, (Aristotel, “Metafizica”).

“Caci mirarea i-a determinat pe oameni la inceput, asa cum ii determina si in prezent, sa filosofeze…Dar cel ce pune intrebari si se mira este marcat de sentimentul ignorantei… Pentru a se elibera de necunoastere, oamenii au inceput sa filosofeze…” (Aristotel)

Filosoful si psihiatrul german, Karl Jaspers, considera ca la originea filosofiei se afla trei cauze: uimirea (din ea decurg întrebarea si cunoasterea); indoiala (are în vedere examinarea critica a cunostintelor dobândite în vederea unei certitudini clare); cutremurarea (este constiinta pierderii de sine care îl face pe om sa se interogheze pe sine).

Neputand accepta lumea empirica ca atare, omul se mira si isi pune intrebari ce privesc esenta: Ce este lumea? Este ea eternă sau efemeră? De unde vine şi cine a creat-o? Cine sunt eu însumi? Ce pot aştepta şi ce trebuie să fac? De ce traim? De ce exista ceva anume? Ce se petrece dincolo de aparente? etc. Odata cu aceste intrebari, mereu actuale, si examinarea dubitativa a evidentelor nemijlocite, cotidiene, devine foarte clar faptul ca, in pofida tuturor acumularilor de cunostinte individuale, esenta si sensul intregului raman in continuare obscure.

Un alt impuls spre filosofare este indoiala fata de sursele cunoasterii, precum si fata de validitatea valorilor traditionale si a normelor sociale. De asemenea, o alta sursa a filosofiei este faptul ca omul traieste cu constiinta mortii, al carei spectru permanent amenintator il determina sa reflecteze la sine pentru a discerne ceea ce este esential sub aspect existential.

Suferinta si moartea, ca experiente-limita, conduc la disparitia sentimentului superficial de securitate, determinand intrebarea cu privire la sensul vietii. Omul se caracterizeaza, din punct de vedere biologic, printr-o atenuare a instinctelor sale naturale, ceea ce are drept consecinte reasezarea pe baze rationale a comportamentului nativ si libertatea de autodeterminare (a dispune liber de sine insusi).

Sintetizand, impulsurile gandirii filosofice sunt: mirarea / uimirea, indoiala, intrebarea privind sensul vietii, constiinta mortii, consecintele reducerii instinctuale si vointa de a cunoaste.

Conform definitiei lui Kant, orice filosofie este o elucidare: “Elucidarea reprezinta punctul originar pentru om, decurgand din nevoia sa de tutela, de care este el insusi responsabil. Starea de tutela este incapacitatea de a se servi de ratiune fara a fi ghidat de un altul.”

Potrivit lui A. Lapple: “La originea filosofiei se afla omul, care doreste sa se orienteze printre tainele vietii sale interioare si exterioare,… care tinde ca din caleidoscopul particularitatilor sa discearna linia fundamentala a ceea ce este comun si general.”

Filosofia poate fi definita potrivit filosofului si sociologului german Max Horkheimer, ca “demersul metodic si persistent de a inocula ratiunea in lume.”

Iar filosoful german Wilhelm Windelband afirma: “Filosofia semnifica in uzantele actuale ale limbii tratarea stiintifica a problemelor generale cu privire la cunoasterea lumii si conceptia despre viata.”

Problemele fundamentale ale filosofiei

Pentru Platon, intrebarile elementare ale filosofiei, in care se reflecta natura a tot ceea ce exista, sunt: adevarul, binele, frumosul. Pentru Kant, acestea sunt actiunea, cunoasterea, speranta, in centrul carora se afla omul.

Intrebarile elementare au fost formulate astfel de Kant, definind o parte din ramurile filosofiei:

Ce pot sa stiu? (metafizica)

Ce trebuie sa fac? (morala)

Ce-mi este permis sa sper? (religia)

Ce este omul? (antropologia)

Spre deosebire de stiintele individuale, filosofia nu se refera la un segment bine definit al realitatii (biologie, chimie etc.), ci la existenta in intregul sau, la descoperirea esentei existentului si la interdependenta existentiala pentru a-i revela omului sensul si valorile.

Filosofia propriu-zisa nu incepe decat cu ratiunea. Chiar inainte ca termenul „filosofie” să fi fost introdus de Pitagora, pentru a desemna cautarea stiintei sau a intelepciunii, activitatea care se va numi mai tarziu „filosofica” raspunde unei cerinte de rationalitate. A te menţine la o explicaţie teologica (adică mitologică) nu ar duce decat la o impietate mai de temut chiar decat ignoranţa.

Aceasta nu inseamna ca raţiunea ar avea raspuns la toate, nici că ar deţine puterea de a soluţiona problemele aparute, caci, dacă aşa ar sta lucrurile, interogaţia ar inceta şi prima soluţie oferita ar trece drept definitiva. De fapt, sarcina raţiunii nu consta decat in al doilea rand in cautarea raspunsurilor, primul ei rol fiind acela de a formula intrebarea in termenii unor probleme, de a propune o interogaţie raţionala.

Comments

Share |

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.