Émile Zola

Émile Zola, pe numele complet Émile-Édouard-Charles-Antoine Zola, 2 apr. 1840 – 28 sept. 1902, născut în Paris, Franța, romancier francez, critic și activist politic. A fost cel mai proeminent romancier francez de la sfârşitul secolului al XIX-lea și cel mai important reprezentant al școlii naturaliste din Franța. S-a remarcat prin teoriile sale despre naturalism, care stau la baza monumentalei serii de 20 de romane Les Rougon-Macquart, și pentru intervenția sa în Afacerea Dreyfus prin celebra sa scrisoare deschisă, „J’accuse”. A trăit 62 de ani.

S-ar putea spune că Émile Zola a fost romancierul clasei muncitoare în Franţa (Germinal, Bestia umana) şi cel care a ilustrat întreaga societate din perioada “La Belle Epoque” (Nana etc). A fost, de asemenea, autorul celebrului articol-manifest ”J’Accuse”, care a bulversat Franţa şi a determinat revizuirea procesului căpitanului Dreyfus, un evreu acuzat pe nedrept de trădare, retrogradat si condamnat la închisoare la Cayenne.

Deși s-a născut la Paris, Zola și-a petrecut tinerețea în Aix-en-Provence, în sudul Franței, unde tatăl său, inginer în construcții civile, de origine italiană, a fost implicat în construcția unui sistem municipal de apă. Seniorul Zola a murit în 1847, lăsând-o pe doamna Zola și pe tânărul ei fiu într-o criză financiară dificilă. La Aix, Zola a fost coleg de școală cu pictorul Paul Cézanne, care mai târziu i s-a alăturat la Paris și l-a prezentat lui Édouard Manet și pictorilor impresioniști.

Deși Zola și-a terminat studiile la Lycée Saint-Louis din Paris, a eșuat de două ori la examenul de bacalaureat, care era o condiție prealabilă pentru continuarea studiilor, iar în 1859 a fost forțat să caute un loc de muncă remunerat.

Zola a petrecut cea mai mare parte a următorilor doi ani ca șomer și trăind într-o sărăcie extremă. A supraviețuit prin amanetarea puținelor sale bunuri și, potrivit legendei, mâncând vrăbii prinse de la fereastra de la mansardă.

În cele din urmă, în 1862 a fost angajat ca funcţionar la editura L.-C.-F. Hachette, unde a fost promovat ulterior la departamentul de publicitate. Pentru a-si suplimenta veniturile si a-si pune amprenta in lumea literelor, Zola a inceput sa scrie articole pe subiecte de actualitate pentru diverse periodice. A continuat să scrie ficțiune, o distracție de care se bucura încă din copilărie.

În 1865, Zola a publicat primul său roman, Mărturisirea lui Claude (La Confession de Claude), o poveste sordidă, semiautobiografică, care a atras atenția publicului și a poliției și a atras dezaprobarea angajatorului lui Zola. După ce și-a stabilit suficient reputația de scriitor pentru a se întreține pe sine și pe mama sa, deși modest, ca jurnalist independent, Zola și-a părăsit slujba la Hachette pentru a-și urmări interesele literare.

În anii următori, Zola și-a continuat cariera în jurnalism publicând două romane: Thérèse Raquin (1867), o poveste înfricoșătoare despre crimă și consecințele acesteia, care este încă citită pe scară largă, și Madeleine Férat (1868), o încercare destul de nereușită de a aplica principiile eredității în roman. Acest interes pentru știință l-a determinat pe Zola, în toamna anului 1868, să conceapă ideea unei serii de romane la scară largă, asemănătoare cu Comedia umană (La Comédie humaine) de Honoré de Balzac, care a apărut mai devreme în acel secol. Proiectul lui Zola, care implica inițial 10 romane, fiecare prezentând un membru diferit al aceleiași familii, a fost extins treptat pentru a cuprinde cele 20 de volume ale seriei Rougon-Macquart.

Izbânda familiei Rougon (La Fortune des Rougon), primul roman din serie, a început să apară în foileton în 1870, a fost întrerupt de izbucnirea războiului franco-german în iulie și a fost în cele din urmă publicat sub formă de carte în octombrie. 1871. Zola a continuat să producă aceste 20 de romane – dintre care majoritatea au o lungime substanțială – în ritmul de aproape unul pe an, completând seria în 1893.

În anii 1860 și ’70, Zola a susținut și arta lui Cézanne, Manet și a impresioniștilor Claude Monet, Edgar Degas și Pierre-Auguste Renoir în articole de ziar. În această perioadă, a fost o prezență constantă la adunările săptămânale ale pictorilor în diferite studiouri și cafenele, unde teoriile despre arte și potențialele lor interrelații au fost dezbătute cu voce tare. Prietenia lui Zola cu Cézanne și cu ceilalți artiști a fost totuși afectată iremediabil de publicarea romanului său Capodopera (L’Oeuvre), 1886, care înfățișează viața unui pictor inovator care, neputându-și realiza potențialul creativ, ajunge să se spânzure în fața picturii sale finale. Lui Cezanne, în special, îi plăcea să vadă romanul ca pe un comentariu puțin deghizat asupra propriului temperament și talent.

În 1870, Zola s-a căsătorit cu Gabrielle-Alexandrine Meley, care îi fusese însoțitoare și iubită de aproape cinci ani, iar tânărul cuplu și-a asumat grija mamei lui Zola. La începutul anilor ’70, Zola și-a extins contactele literare, întâlnindu-se frecvent cu Gustave Flaubert, Edmond Goncourt, Alphonse Daudet și Ivan Turgheniev, toți romancieri de succes ale căror eșecuri în teatru i-au determinat să se autodenumite cu umor “auteurs sifflés” (autori fluierați).

Începând cu 1878, casa Zola din Médan, pe râul Sena, nu departe de Paris, a servit drept loc de adunare pentru un grup de discipoli ai romancierului, dintre care cei mai cunoscuți au fost Guy de Maupassant și Joris-Karl Huysmans, și împreună au a publicat o colecție de povestiri, Serile la Médan (Les Soirées de Médan), 1880.

Ca fondator și cel mai celebru membru al mișcării naturaliste, Zola a publicat mai multe tratate pentru a-și explica teoriile despre artă, inclusiv Romanul experimental (Le Roman experimental), 1880 și Romancierii naturaliști (Les Romanciers naturalistes), 1881. Naturalismul implică aplicarea în literatură a două principii științifice: determinismul, sau credința că temperamentul, caracterul, și, în cele din urmă, comportamentul sunt determinate de forțele eredității, mediului și momentului istoric; și metoda experimentală, care presupune înregistrarea obiectivă a datelor precise în condiții controlate.

Dacă înclinația lui Zola pentru polemici și publicitate l-a determinat să-și exagereze principiile naturaliste în primele sale scrieri, în anii următori, se poate spune, mai degrabă, că controversa l-a urmărit pe romancierul reticent. Publicarea sa a unui portret deosebit de sumbru și sordid al vieții țărănești din Pământul (La Terre) în 1887 a determinat un grup de cinci așa-ziși discipoli să-l repudieze pe Zola într-un manifest publicat în importantul ziar Le Figaro.

Romanul său Prăpădul (La Débâcle), 1892, care a criticat în mod deschis acțiunile armatei franceze și ale guvernului în timpul războiului franco-german (1870–1871), i-a atras critici vitriolice atât din partea francezilor, cât și a germanilor. În ciuda proeminenței incontestabile a lui Zola, el nu a fost niciodată ales în Academia Franceză, deși a fost nominalizat în nu mai puțin de 19 ocazii.

Deși căsătoria lui Zola cu Alexandrine a durat până la moartea sa, autorul a avut o aventură de paisprezece ani cu Jeanne Rozerot, una dintre menajerele soției sale, începând cu 1888. Jeanne i-a născut singurii săi copii – Denise și Jacques – care au fost „recunoscuți” de Madame Zola după moartea soțului ei.

În 1898, Zola a intervenit în Afacerea Dreyfus – cea a unui ofițer evreu al armatei franceze, Alfred Dreyfus, a cărui condamnare pe nedrept pentru trădare în 1894 a stârnit o controversă de 12 ani care a divizat profund societatea franceză. Într-un stadiu incipient al procedurii, Zola hotărâse pe bună dreptate că Dreyfus era nevinovat. Pe 13 ianuarie 1898, în ziarul L’Aurore, Zola a publicat un denunț aprig al statului major francez într-o scrisoare deschisă care începea cu cuvintele („Acuz”) („J’accuse”).

Zola a acuzat diverși ofițeri militari de rang înalt și chiar Biroul de Război însuși de ascundere a adevărului în condamnarea pe nedrept a lui Dreyfus pentru spionaj. Zola a fost trimis în judecată pentru calomnie și găsit vinovat. În iulie 1899, când apelul său părea sigur că va eșua, a fugit în Anglia. S-a întors în Franța în luna iunie a anului următor când a aflat că urma să fie redeschis cazul Dreyfus, cu o posibilă inversare a verdictului inițial. Intervenția lui Zola în controversă a contribuit la subminarea antisemitismului și a militarismului fanatic în Franța.

Seria finală de romane a lui Zola, Cele trei orașe (Les Trois Villes), 1894–1898 și Cele patru evanghelii (Les Quatre Évangiles), 1899–1903, este în general recunoscută a fi mult mai puțin viguroasă decât lucrările sale anterioare. Totuși, titlurile romanelor din ultima serie dezvăluie valorile care stau la baza întregii sale vieți și opere: Fertilitate (Fécondité), 1899, Munca (Travail), 1901, Adevărul (Vérité), 1903 și Justiția (Justice) care, în mod ironic, a rămas incomplet.

Zola a murit pe neașteptate în septembrie 1902, victima asfixiei cu gaz de cărbune rezultată din cauza unui coș de fum blocat. Oficial, evenimentul a fost stabilit a fi un accident tragic, dar au existat – și sunt încă – cei care cred că fanaticii anti-Dreyfusarzi au aranjat ca hornul să fie blocat.

La momentul morții sale, Zola era recunoscut nu numai ca unul dintre cei mai mari romancieri din Europa, ci și ca un om de acțiune – un apărător al adevărului și al dreptății, un campion al săracilor și al persecutaților. La înmormântarea sa, a fost elogiat de Anatole France ca fiind nu doar un mare om, ci „un moment în conștiința umană”, iar mulțimi de îndoliați, proeminenți și săraci deopotrivă, s-au aliniat pe străzi pentru a saluta sicriul care trecea. În 1908, rămășițele lui Zola au fost transferate în Panteonul din Paris și așezate alături de cele ale lui Voltaire, Jean-Jacques Rousseau și Victor Hugo, alți autori francezi ale căror opere și fapte, ca și cele ale lui Zola, schimbaseră cursul istoriei franceze.

Romanele lui Zola au avut un impact imens asupra literaturii occidentale a secolului al XX-lea, de la romanul existențialist și Noul roman din Franța până la lucrările jurnaliștilor de investigație (muckrakers) din Statele Unite. În combinația lor uimitoare de vizualitate și mișcare, se poate spune chiar că romanele lui Zola prefigurează filmul, pentru care s-au dovedit admirabil de potrivite pentru adaptare cinematografică. Versiunea de pionierat a filmului Bestia umană (La Bête Humaine) de Jean Renoir în 1938 și o adaptare cu buget mare a lui Germinal de Claude Berri în 1993 sunt două exemple.

[Muckrakers erau jurnalişti, scriitori şi fotografi reformatori din epoca progresistă din Statele Unite (1890-1920) care pretindeau că demasc corupţia şi faptele rele în instituţiile consacrate, adesea prin publicaţii senzaţionaliste. Termenul modern se referă în general la jurnalismul de investigație sau la jurnalismul câinilor de pază. Jurnaliştii de investigaţie din SUA sunt numiţi ocazional „muckrakers” în mod informal.]

Mai presus de toate, scrierile lui Zola dăinuie datorită portretizării sale directe a nedreptății sociale, apărării ferme a celor oprimați și credinței sale neclintite în îmbunătățirea condiției umane prin acțiune individuală și colectivă. Mare observator al subiectului uman, Zola a dezvoltat în romanele sale o analiză „naturalistă” a personajelor sale.

Opere principale:

– opera sa capitală, ciclul de romane experimentale, în 20 de volume: Familia Rougon Macquart, considerată o epopee sociologică, l-a consacrat pe Zola drept un scriitor de notorietate mondială, îndeosebi prin Germinal, 1885;

– alte romane mai importante din ciclu: Gervaise (L’Assommoir), 1876; Pântecele Parisului, 1883: Excelența sa Eugène Rougon, 1883; Crâșma, 1877; Nana, 1879; Pot-Bouille, 1882; La paradisul femeilor, 1883; Pământul, 1887; Bestia umană, 1890; Banii, 1891; Dr. Pascal, 1893; Prăpădul, 1892; Cele patru evanghelii (Fecunditate, Munca, Adevăr și Justiția, neterminat), 1899-1902;

– volumul de nuvele Serile la Médan, 1880.