Sarbatoarea Craciunului, mit solar crestin

 

noel

Simbolismul sarbatorii Crăciunului

Toate civilizațiile au sarbatorit soarele ca o figură divină primordială, datatoare de viață, căldură si lumină. Soarele este considerat, de asemenea, purtatorul unei dinamici ciclice, aceea a zilei și a noptii, a anotimpurilor, a vietii si a mortii.

Printre cele mai mari figuri solare sunt Shamash la sumerieni, Ra sau Re în Egipt, Apollo sau Helios in Grecia, Al Cincilea Soare la azteci, zeița Amaterasu în Japonia, țara Soarelui Răsare, fara a mai aminti de multiplele fatete ale Soarelui în Africa.

Datând din vremuri preistorice, se cunosc observatoarele astronomice de la Stonehenge, Anglia, megalitii din satul Carnac, in Bretania, orientate, cu siguranță, în raport cu miscarea astrului solar.

În religia iudeo-creștină, s-ar putea crede că nu mai există un mit solar. Și totuși, exista elemente solare in calendarul crestin!

Solstitiul, momentul când soarele se oprește

Temenul de „solstițiu“ provine din cuvantul latin „sol stat “, „sol stare“, care inseamna: soarele se oprește. In timpul solstitiului de vara, din 21 iunie, Soarele atinge limita maximă de Nord în Zodiac. Viața ajunge la apogeul infloririi ei, natura ajunge la maturitate. Pentru un timp, Soarele rămâne fix pe cer, in cea mai lunga zi si cea mai scurta noapte, înainte de a începe coborârea spre sud. Aceasta este intrarea în semnul Racului, sărbătoarea Sf. Ioan, incarnarea radioasa a luminii, plenitudinea vieții.

La solstițiul de iarnă, 22 decembrie, Soarele ajunge la extrema de Sud a cerului si punctul sau de distanțare maximă față de ecuatorul ceresc. Este cea mai lungă noapte și cea mai scurtă zi. Atunci se sarbatoreste reînnoirea vieții, misterul renașterii. Pornind din miezul iernii, ciclul vital isi începe treptat ascensiunea. Acest moment este asociat cu semnul Capricornului.

Numele de Crăciun vine de la „natalis solis“, adica nașterea sau renașterea soarelui. Crăciunul este o sarbatoare a luminii, sarbatoarea renașterii luminii solare, după ce a învins întunericul iernii. De ce se sărbătoreste Crăciunul pe 25 decembrie sau mai exact în noaptea de 24 spre 25 decembrie?

Vechea celebrare romană a zeului Mithra sau sărbătoarea Soarelui neînvins

Pentru multe culturi antice, data de 25 decembrie avea o semnificaţie deosebită. Babilonienii considerau a fi data naşterii fiului zeiţei cerurilor, egiptenii sărbătoreau la această dată naşterea fiului lui Isis, zeiţa fertilităţii. Vechii arabi credeau că Luna s-a născut pe 24 decembrie. La perşi, 25 decembrie corespundea cu naşterea lui Mithra “Natalis Solis invicti”, iar la romani corespundea cu Saturnalia (sărbătoarea lui Saturn – 17 – 23 decembrie – zeul semănăturilor) şi cu Calendele lui Ianuar.

Creștinismul a preluat un cult vechi, mult timp celebrat la Roma, provenind de departe, din Orient, si anume din Persia (Iran). Pe 25 decembrie, la Roma, se sărbătorea nașterea unei divinitati solare, zeul Mithra, numit „Sol Invictus“, Soarele neinvins.

Acest tânăr zeu solar apare dintr-o stâncă sau dintr-o peșteră, pe 25 decembrie, sub forma unui copil nou-născut. Zeu de origine persană, al cărui nume exista incepand din secolul al VI-lea i.e.n., Mithra este obiectul unui cult care s-a dezvoltat in secolele IV si III i.e.n. și care s-a bucurat de un mare succes la Roma. Mithra este cel mai adesea reprezentat purtand o boneta frigiana, fiind pe punctul de a ucide un taur, simbol lunar.

"Tauroctony" - Mithras slaying a bull

Mithra

Mithra restabilește puterea luminii, a soarelui împotriva forțelor întunericului. Prin urmare, el este soarele neinvins , a cărui naștere era sărbătorită pe 25 decembrie, ziua cu cea mai lungă noapte. Sângele taurului ucis de Mithra fertilizează pământul.

Cultul lui Mithra, Mithraismul, trece din Persia la Roma și apoi în Galia, înainte de se propaga în întregul bazin mediteranean. Când creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului, în secolul al IV-lea, data de 25 decembrie a fost aleasa în Occident pentru a sărbători nașterea lui Iisus. De fapt, celebrarea Nașterii avea loc în timpul Liturghiei de Crăciun, pe 24 decembrie, la miezul nopții, pentru a marca, în ciclul diurn, tranziția între sfârșitul coborârii în întunericul nopții și începutul ascensiunii catre lumina zilei.

Data de 25 decembrie a fost aleasa de Roma ca data simbolică a nașterii împăratului roman, încă din timpul domniei lui Aurelian, în anul 275. După reformarea calendarului de catre papa Grigore al XIII-lea, în 1582, creștinii ortodocși din Orient au continuat să folosească calendarul iulian pentru a stabili datele pentru sărbătorile lor religioase. De aceea, Crăciunul continuă să fie sărbătorit în aceste țari pe data de 25 decembrie a calendarului iulian, care acum corespunde datei de 6 ianuarie în calendarul gregorian.

Ziua de 6 ianuarie a fost aleasa de către Biserica creștină a Occidentului pentru a celebra sărbătoarea Epifaniei („Epifanie“ înseamnă apariție). Aceasta este dedicata Adoratiei Regilor-magi , care sunt, de asemenea, Regi veniti din Rasarit, de acolo de unde răsare soarele.

Ceremoniile de Crăciun au fost codificate în mod oficial de către împăratul Teodosie în anul 425. Crăciunul a devenit o sarbatoare exclusiv creștină. În anul 440, papa Sixtus al III-lea decis să oficieze Liturghia de Crăciun la miezul nopții într-o mică capelă pe care o construise in forma de grota. În anul 506, Conciliul de la Agde, a facut din aceasta o sarbatoare obligațorie, iar în anul 529, împăratul Iustinian a declarat-o sarbatoare publică. Practica romană s-a aplicat pe întreg teritoriul Imperiului (Anglia, Irlanda, Elveția, Germania, Scandinavia, țările slave, Ungaria…). Practica celor Trei Liturghii a fost impusa de Carol cel Mare. Astfel, s-a instituit la creștini obiceiul de a nu dormi în timpul acestei nopți de Crăciun, obicei pe care păgânii il practicau din timpuri imemoriale.

Cele două sarbatori ale zeului Janus

O altă sărbătoare păgână foarte importantă, pe care creștinismul o va creștina, este reprezentata de cele două sărbători ale zeului Janus, care vor deveni cele două sărbători ale Sfântului Ioan, legate de cele două solstiții, Sf. Ioan de iarnă și Sf. Ioan de vară.

Într-adevăr, numele de Ianuarie, din cuvantul latin „januarius“, prima lună a anului, provine de la numele zeul ui roman Janus, legat de cuvântul „Janua“ care înseamnă “poarta’. Janus era zeul trecerii de la un an la altul, de la un ciclu la altul. Acesta este de obicei reprezentat cu un cap cu două fețe, una care priveste spre trecut și cealalta, spre viitor.

Janus

Janus cu doua fețe

El este gardianul porților ciclului anual. Atributele sale sunt două chei, care sunt asociate cu cele două solstiții: o cheie de aur și o cheie de argint.

JANUS-LE-DIEU-DES-PORTES-ET-DES-CLES

Janus, paznicul portilor si detinatorul cheilor

La romani, aceste chei erau asociate Misterelor, micile Mistere fiind asociate cu solstițiul de vară și marile Mistere fiind legate de solstițiul de iarnă. În tradiția creștină, cele două chei, de argint și de aur, sunt, respectiv, cele ale Paradisului pământesc și ale Paradisului ceresc; acestea sunt cheile Sfântului Petru. Ele figureaza de altfel pe steagul Vaticanului și sunt embleme ale Suveranului Pontif.

Flag_of_the_Vatican_City.svg

Steagul Vaticanului pe care sunt reprezentate doua chei

cheile sf. petru

Iisus ii da Sfantului Petru cheia de aur a Imparatiei cerurilor

Cheile Sfântului Petru deschid porțile istoriei creștinismului. Sfantul Petru este o creștinare a lui „Aion“, zeul timpului și al ciclurilor care deține roata Zodiacului. Un frumos mozaic reprezentandu-l pe Aion se afla în Muzeul de Antichități din Arles.

mozaic arles

Mozaic reprezentandu-l pe Aion cu zodiacul, Muzeul de Antichități din Arles

Pe 27 decembrie este sărbătoarea creștină a Sfântului Ioan de iarnă, Sf. Ioan Evanghelistul, iar pe 24 iunie este sărbătoarea Sf. Ioan de vară, Sf. Ioan  Botezatorul. Sf. Ioan  Botezatorul era un personaj bine-cunoscut și popular în Orient și Palestina. Figura lui se estompeaza înaintea lui Hristos. Dar sarbatoarea sa este încă importantă în calendar, fiind celebrată prin focurile de Sf. Ioan.

Sf. Ioan de vară este o sarbatoare populară, care are loc afara, in natura, și este celebrata cu bucurie. Aceasta este sarbatoarea Focului, a luminii in aer liber. Rugul Sf Ioan de vara este o constructie elaborata, în care bucățile de lemn sunt suprapuse pentru a forma un trunchi de piramidă. Este o sarbatoare a veseliei, se cântă, se dansează în cerc în jurul focului, ca și cum s-ar forma o roată solara și mai ales se sare peste foc, in semn de purificare. Se păstreaza un taciune din focul sarbatorii de Sf. Ioan pentru a aprinde butucul de Craciun (Yule). Sf. Ioan de iarnă este o sărbătoare care are loc în intimitatea casei. Este sarbatoarea focului interior.

Pomul de Craciun  și butucul de Craciun, simboluri ale luminii

Obiceiul bradului de Crăciun isi are, probabil, originea în tarile scandinave și, mai recent, în Germania. Acesta a intrat apoi în Alsacia și Lorena și, ulterior, s-a răspândit în toată Franța.

Pomul de Crăciun este un pom vesnic verde, intr-o perioada a anului când ceilalți copaci și-au pierdut frunzele. Acesta este un pin, un molid, un brad sau sunt ramuri de ilex.  Acest pom de Crăciun este Pomul Vieții, care se regăsește în multe tradiții, Arborele cosmic sau Axa lumii care face legătura între Cer și Pământ. Pe ramurile lui se prind lumânări aprinse (de obicei, numai la miezul nopții), o ghirlanda, deci lumina, și globuri care reprezintă planetele. Ele formează o ghirlanda ascendenta, spre varful pomului unde se află steaua, reprezentând Polul Nord sau Steaua Nordului (Steaua Polara), pol imobil al Cerului.

Lumina din pomul de Crăciun este aceea a focului interior, cea care rămâne în ciuda furtunilor și frigului de afara. Este lumina care supraviețuiește în întuneric și frig. Este simbolul Vieții pe care nimic nu o poate distruge.

Butucul de Craciun, care este plasat în camin, este în mod normal, o bucata a unui copac tăiat în timpul verii. De fapt, butucul face legatura intre cele două solstiții. Potrivit unui obicei de origine celtică, butucul era aprins cu un tăciune din focul Sfântului Ioan din vara trecută. Obiceiul consta in a lăsa butucul sa se consume pana cand arde complet. El simbolizează sfârșitul unui ciclu și începutul unuia nou.

Ieslea este mult mai noua decât petrecerea de Crăciun. Primele reprezentări ale Nașterii au aparut în Franța în secolul al IV-lea. Cat despre Moș Crăciun, acesta pare a avea mai multe origini: Saint Nicolas, în secolul al IV-lea, cu vesmantul episcopal  purpuriu, raspandeste lumina, cuvintele bune, dar si dulciuri pentru copii. El era asociat cu personajul Bau-Bau. Moș Crăciun este si batranul care vine din nord, cu vesmantul lui de culoare roșie, cu barba lungă și albă si purtat de o sanie. El reprezintă, de asemenea, anul care se apropie de sfarsit.  Purtandu-si desaga ca pe un corn al abundenței, acesta trece prin coșurile de fum care fac legătura între Cer și Pământ.

“Placinta” solara a Epifaniei

Epifania (“Aratarea Domnului”, Boboteaza sau “Sarbatoarea regilor”) comemorează vestirea nașterii lui Hristos către Păstori și Regii-magi. Este sărbătorită pe 6 ianuarie, mai precis la douăsprezece zile după 25 decembrie. Ziua de 31 decembrie este situata în mijlocul acestei perioade de douăsprezece zile. La data de 31 decembrie, la miezul nopții, Janus, păzitorul porților, poate vedea simultan vechiul și noul an. Pe 1 ianuarie, se sarbatorea deja, la romani, ziua de Anul Nou.

Aceste douăsprezece zile care leaga ziua de 25 decembrie cu cea de 6 ianuarie sunt, in miniatură, ciclul celor douăsprezece luni ale anului următor. Se spune uneori că aceste douăsprezece zile prefigureaza cum vor fi următoarele douăsprezece luni: 26 decembrie prefigureaza luna ianuarie, 27 decembrie prefigureaza luna februarie etc.

Cu mult înainte de creștinism, în special la Roma, aceste douăsprezece zile erau simbolul trecerii, al timpului necesar transformarii. Toate forțele erau incordate în așteptarea renasterii  naturii. Toate activitățile umane trebuiau să se oprească: se opreau roțile, morile… tot ce amintea de roata (ciclul) lunilor.

Aceasta era perioada in care avea loc, in Evul Mediu, Sarbatoarea Nebunilor, festival creștin inspirat de Saturnaliile romane, în timpul carora ordinea socială normală era desfiintata. La sfârșitul Saturnaliilor, romanii aveau obiceiul sa ofere daruri, în special copiilor. Sarbatoarea Magarului (sau sarbatoarea Nebunilor ), în Evul Mediu, era, de asemenea, sărbătorit în jurul datei de 25 decembrie, in amintirea Fugii in Egipt.

Sosirea Regilor-magi era asociata cu oferirea darurilor, aur, tămâie și smirnă și, de asemenea, cu impartirea placintei, rotunde, de culoarea soarelui. Astfel, obiceiul de a oferi daruri de Bobotează, în special în țările creștine din Sud, este legat de darurile Regilor-magi. Placinta, rotunda, este un simbol solar. Aceasta este preparata din foetaj si conține bob sau migdale, uneori fiind simbolul lui Hristos, nou-născutul înfășat. In Romania si in alte tari, se framanta o turta simpla, din faina, apa si sare, uneori imbogatita si cu alte ingrediente (zahar, oua, drojdie unt) si se imparte in familie.

***

Epifaníe:  în gr. “apariție”, ”arătare”; apariția lui Isus Cristos in fata oamenilor, a magilor. Boboteaza sau Epifania este sărbătorită pe 6 ianuarie de către Biserica ortodoxă și catolică. Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului. În grecește, cuvântul Bobotează este numit Teofanie sau Epifanie care se traduce prin “Arătarea Domnului”, adică a Sfintei Treimi.

Creștinii occidentali comemorează în primul rând (dar nu numai) vizita magilor la nașterea Pruncului Iisus și astfel manifestarea fizică a lui Iisus către Neamuri. Ortodocșii comemorează botezul lui Iisus în râul Iordan, văzută ca o manifestare către lume a Fiului lui Dumnezeu (Arătarea Domnului).

Calendarul iulian si gregorian: până în 1582, se utiliza, în lumea creștină, calendarul iulian, instituit de Julius Caesar, care presupunea că lungimea anului este exact de 365,25 zile. Dar durata sa reala este de 365,24219 zile, astfel încât echinocțiile și solstițiile avanseaza cu o zi la fiecare 128 de ani: în jurul anului 1500, echinocțiul de primăvară cadea astfel cu zece zile mai devreme decât în ​​Antichitate, pe 11 martie în loc de 21 martie. În plus, calcularea datei Paștelui, care implica Luna, devenea complet greșită. Prin urmare, Conciliul de la Trent l-a insarcinat pe Papa Grigore al XIII-lea sa remedieze situația. Acesta a eliminat zece zile de la început, astfel încât a doua zi, joi 4 octombrie 1582 va deveni  vineri 15 octombrie. Apoi, a decis să elimine trei ani bisecți din patru secole: doar anii seculari al căror numar era divizibil cu 400 vor ramane bisecți; astfel, anii 1700, 1800 și 1900 nu au fost bisecti, în timp ce 2000 a fost an bisect. Această soluție este satisfăcătoare, iar calendarul gregorian, care nu va fi adoptat imediat de toate țările, a devenit acum universal, cu toate că unele religii păstrează un calendar propriu din motive rituale.

© CCC

Comments

Share |

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.