Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Citate cu tagul "citate despre primavara"

Palatul Primăverii este un nume pe care Palatul Mogoșoaia l-a meritat dintotdeauna, cu decorul său de sălcii plângătoare, cu primii copaci care înverzesc, și cu irișii care înfloresc în legiuni, așa cum trebuie să fi înflorit întotdeauna, de vreme ce, deveniți convenționali, îi găsești peste tot în sculpturile balcoanelor vechi din piatră. Într-o noapte, în această atmosferă magică, mari armate de iriși își desfășoară stindardele în fața vântului; tot pământul și apa devin violete în fiecare primăvară la sărbătoarea Sfântului Gheorghe. În grădina de la Mogoșoaia, nenumărate corole albastre și violete se adună de fiecare parte a treptelor – scara venețiană care duce de la straturile inferioare de flori la terasa de deasupra. În doar câteva zile, vai, soarele nemilos lovește aceste corole opalescente și coboară lăncile încântătoare, iar fermecătoarea armată este înfrântă. Aceasta este apoi înlocuită cu rânduri stacojii de maci orientali și cu potirele albe ale nuferilor care s-au ascuns în apele languroase ale Colentinei, având nevoie doar de căldura lunii iunie pentru a le scoate afară precum cupa Regelui din Thule, înmulțită ca prin farmec.

(1925)

© CCC

Nici o iarnă nu durează o veșnicie; nici unei primăveri nu îi trece rândul.

© CCC

Cireșii-nșiră alfabetul

Pe tabla cerului cu-ncetul.

 

Bucoavne albe, fără grai,

Pe-albastrul firmament de mai.

 

Spun firmament doar pentru rimă

Cand râde soarele nu-i climă.

 

Au cine nu-i un pic năuc

De-aude cântecul de cuc?

 

Eu, unul, mi-s năuc tot anul

Și de-aia versu-mi, năzdravanul

 

E pedepsit ca, pe-apucate,

Să-ndruge fraze ferecate.

 

Anume – poate – că-s poet:

Le port în minte ca-n sipet.

 

Și dacă singur sunt în stare

Să-mi dau poveștilor crezare,

 

Să nu uitați că, scos din fire,

Nebun mă simt de fericire…

(Primavara)

Ce viu e-al firii

Chip luminos!

Ce mândru soare,

Ce plai voios!

E-n floare-acum

Orice vlăstar,

Şi glasuri mii

Pe crengi răsar.

De-avânt şi cânt

Tot omu-i plin.

O, câmp, o, cer!

O, râs senin!

O, tu, iubire,

Dalbă splendoare,

Ca-n zori un abur

Pe munţi în zare!

Tu-nfiorezi

Proaspăta glie

Şi-al firii imbold,

Iar lumea re-nvie.

O, dulce fată,

Ce dragă-mi eşti!

Ce calzi ţi-s ochii!

Cât mă iubeşti!

Precum ciocîrliei

Cântare şi-azur,

Iar florii o boltă

Cu aerul pur,

Aşa-mi eşti tu dragă,

Şi-o flacără sunt!

Tu, ce duh tânăr,

Extaz şi avânt

Spre vers şi dansuri

Îmi dăruieşti,

Fii pururi ferice,

Precum mă iubeşti!

(Cântec de mai)

(Traducere Teodor Boşca)

Primavara este un întreg poem. Vorbim despre ea, o exersăm, o așteptăm.

(Noaptea în Paris)

© CCC

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, —
Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă
Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă…
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau…

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in,
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit…
Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită —
Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare…
Iar când și mie-mi zise: „Cântă!”, c-un singur semn mă deșteptă,
Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă

(Noaptea de mai)

Frumoşii arbori dorm acum sau zac;
zadarnic ai asculta pieptul lor mut,
pe care muşchi şi zăpezi au crescut.
Însă crengi noaptea-n cer se desfac.

Apoi deodată zările-nfloresc
şi clopote mari, clopote s-aud,
departe-n cerul vesel şi rotund
hulubii albi şi roşii se rotesc.

Tu, feciorelnică lume, bună-vestire
de undeva din pământ suie spre tine;
soarele-i ca un inel subțire.
Sună-n salcâmul pustiu verile pline.

(Primăvara)

Fluturi pe ziduri,
Rituri sau riduri,
Îngeri pe gânduri,
Scorburi sau scânduri,
Muguri pe ramuri,
Hațuri sau hamuri,
Semn pe iubire,
Mir sau uimire,
Cercuri pe ape,
Stele sau sape,
Pâine pe masă,
Carte sau casă,
Care pe care,
Miere sau sare,
Umbre pe gheaţă,
Clipe sau viaţă,
Rouă pe buze,
Spuze sau scuze,
Nufăr pe umăr,
Nume sau număr,
Viţă sau vină,
Iarbă divină.

(Cap de primăvară)

O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.

E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.

Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.

(Duminică de primăvară)

(traducere de Ion Frunzetti)

Totul serbează

Și cântă împrejur:

Valea-nflorită,

Aprinsul azur!

 

Și tremură orice

Frunza pe ram!

Stăpân pe huceaguri

E-al păsării neam!

 

Dorul din piept

Nu-l stăvilești!

Să vezi! Să auzi!

Acum să trăiești!

 

Iubire! viața

Îți este dragă;

Tu ai creat

Lumea întreagă!

 

Tu dărui – frunza

Bătrânului nuc;

Lanului – aur,

Ramului – suc.

 

Vino la mine

Chip îngeresc!

O, cum mă iubești!

Cum te iubesc!

 

Când lăcrămioara

Răsare-n desis,

Și pasărea – cerul

Îl ia pieptiș!

 

Doar dragostea ta

Îmi trebuie mie,

Ea-mi dăruie viață

Și bucurie!

 

Există în toate

Un dor de-a trăi –

Fi-vei ferice

De mă vei iubi!

(Cântec de mai)

(trad. Nicolae Dabija)

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.