Tu ești ca o vioară în care sunt închise toate cântarile, numai ele trebuiesc trezite de-o mână măiastră, și mâna ce te va trezi înăuntrul tău sunt eu.
(Sărmanul Dionis)
Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.
(Gânduri albe)
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.
N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o știti,
Încap într-un flaut, într-o vioară.
Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părți zările.
Munții cu păduri cu tot mor sufocați
Și-n curând o să moară sufocate și mările.
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori și de iarbă
Și de arbori plăpânzi care cresc.
(N-am să vă spun)
Am uitat demult cum arăţi,
Dar poate ochii îţi erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile toamna,
Mâinile mici şi viorii.
Am uitat demult cum vorbeşti,
Dar parcă aveai glasul scăzut;
Mai aud, ca prin vis, o vioară
Îngânând în trecut.
Am uitat cu totul de tine,
Doar un nume rotund mi-amintesc.
Doar obrazul, prea tânăr, pufos
Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.
Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti…
Doar o ciudă smintită mă zbuciumă.
Creşti din zăpezi şi mătasă.
(Elegie)
Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc şi le cânt
pentru sfârşitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibraţie fără cuvânt,
viori aprinse subt arc
în flăcări şi fum.
(Viori aprinse, femeile)
A fost un trubadur odinioară
Ce s-a-ndrăgit de-o castelană; dar
Închisă-n turnul ei de fildeș rar,
Frumoasa lui zăcea ca o comoară.
Atunci și-a-ntrupat într-o vioară
Întregul sufletului său amar
Și l-a trimis iubitei sale-n dar,
Lăsându-se de dragul ei să moară.
Te-ascult cântând un tainic menuet…
Și-mi pare că fantasticul poet
Și-a-ncredințat vioarei tale rana;
Te-ascult cântând cu gândul în trecut
Și-mi pare că suspină castelana
De dorul trubadurului pierdut.
(Unei violoniste)
Iubesc puterea, dar o iubesc ca un artist. O iubesc asa cum un muzician isi iubeste vioara, pentru a scoate din ea sunete, acorduri si armonie.
Sunt colectionar. Îmi plac gândurile vechi, uzate, cu zimți roși ca o monedă antică. Îmi plac sentimentele vechi, parfumate și tari ca un vin de rasă. Îmi plac vorbele vechi, sonore ca o vioară ofilită.
Ma credeti ca ma gandesc la o vioara sacra, cand Spiritul imi vorbeste, si ca eu scriu ceea ce el imi dicteaza?