1 Noiembrie

1636: Nicolas Boileau, scriitor francez (d. 1711)

De pe vremea când trubadurii și truverii, ale căror cântece și poezii erau adesea satire incisive la adresa societății, nici un scriitor eminent nu se mai remarcase în genul satiric. Se poate spune că Boileau a fost atât creatorul satirei, cât și al epistolei în Franța.

Boileau s-a născut la Paris pe 1 noiembrie 1636. Pentru a-l deosebi de frații săi, i s-a dat numele de Despréaux (des préaux, al curților), datorită micilor pajiști sau curți situate la capătul grădinii casei de la țară a tatălui său. A fost al unsprezecelea copil al lui Gilles Boileau, funcționar la Parlamentul din Paris. Tinerețea lui a fost foarte nefericită. Avea un an când și-a pierdut mama și a fost abandonat în grija unei bătrâne servitoare care îl trata cu asprime.

Familia era numeroasă. Despréaux a fost expediat într-un fel de anexă de deasupra mansardei, rece iarna, fierbinte vara, din care nu putea vedea decât acoperișurile Palatului de Justiție, și pe care a părăsit-o fericit pentru a se muta în mansardă, când, în sfârșit, a beneficiat de caritatea de a fi lăsat să se instaleze în ea; ceea ce l-a făcut să spună, în glumă, mai târziu: „Mi-am început destinul coborând la mansardă.”

Avea o constituție delicată și era bolnăvicios, ceea ce îl făcea puțin taciturn și morocănos. Avea totuși un caracter blând și ușor de înțeles. „Colin”, spunea tatăl său, „va fi un băiat cuminte; nu are minte, nu va vorbi niciodată rău despre nimeni.”

La colegiu era un elev leneș. În loc să-și învețe lecțiile, își petrecea timpul citind autori clasici, multe poezii moderne și romane. Profesorii săi au descoperit în el o înclinație firească pentru poezie și, de îndată ce i s-a dezvăluit talentul, a devenit preocupat doar de versuri, spre nemulțumirea familiei sale.

Când a părăsit colegiul, a studiat dreptul, dar mai degrabă pentru a respecta ordinele tatălui său decât prin vocație. A fost plasat să lucreze alături de cumnatul său, funcționar, care a renunțat la serviciile lui pentru că adormea în timp ce îi dicta și acesta i-a prezis că va fi un neisprăvit toată viața. De atunci, Boileau a renunțat la cariera în barou și a încercat să studieze teologia; dar nu a durat mult până când s-a plictisit și de teologie, părăsind-o dezgustat. Abia după această dublă experiență a decis să urmeze ce îi plăcea și să se dedice literelor.

La douăzeci și patru de ani a scris prima sa satiră. Furetière, unul dintre scriitorii vremii, a descoperit-o printre hârtiile lui Boileau. L-a încurajat pe autor care l-a lăsat să difuzeze câteva exemplare. Succesul a fost mare și i-a atras imediat protecția marchizei de Rambouillet care l-a invitat să-i frecventeze salonul literar. Acolo i-a întâlnit pe poetul și criticul Jean Chapelain și pe abatele, poet și filozof, Charles Cotin în toată strălucirea unei glorii pe care satirele sale incisive urmau să o distrugă în curând.

De asemenea, salonul era frecventat de Doamna de Lafayette și de Doamna de Sévigné. Prietenia doamnei de Lafayette i-a înlesnit prietenia lui La Rochefoucault. Treptat s-a împrietenit cu Racine, Molière și La Fontaine. În acest fel a avut avantajul de a trăi în preajma celor mai distinse spirite ale timpului său. Prietenia care l-a unit cu Racine a fost tandră și devotată. În anii îndelungați de intimitate, nici unul dintre ei nu a oferit vreodată publicului un singur rând fără a fi judecat și corectat de celălalt.

În satirele sale, douăsprezece la număr, Boileau și-a stabilit două obiective: să ducă război împotriva poeților de slabă calitate și să sancționeze reputația ilegitimă. Aceste satire apăreau din când în când, căci lucra încet. „Oricum”, spunea el, „publicul nu va ști cât timp mi-a trebuit să le scriu!” Le-a citit, la început, în grupuri mici, cu mare artă și entuziasm; au trecut apoi din mână în mână; în cele din urmă, au fost recitite de Racine, corectate și depuse de autor și au apărut la librarul Barbin, în galeria Palatului Regal. Tot Parisul se întrecea să le citească, toate erau trimise prin corespondență către toate capetele Europei alfabetizate și, în foarte scurt timp, erau știute pe de rost.

Cele mai remarcabile satire ale lui Boileau sunt: ​​Masa ridicolă, Jena Parisului, Spiritului meu. „Satirele”, spunea Voltaire, „aparțin primului stil al acestui mare pictor, mult inferior, este adevărat, celui de-al doilea [cel al epistolelor], dar mult superior celor ale tuturor scriitorilor din timpul său, cu excepția lui Racine.” A noua satiră, Spiritului meu, este capodopera genului.

Boileau a continuat în epistolele sale războiul început în satire împotriva autorilor slabi ai timpului său. Epistolele sunt superioare satirelor, versificația este mai puternică și mai flexibilă.

Cele mai remarcabile epistole sunt: ​​Către Rege, despre avantajele păcii; Pasajul Rinului; Domnului de Lamoignon, despre plăcerile câmpurilor; Pentru Racine, despre utilitatea dușmanilor.

Boileau și-a completat activitatea critică formulând principiile pe care și-a bazat judecățile. În acest scop, a scris Arta poetică. E drept că, după ce a făcut simțit ridicolul în atâtea lucrări, el însuși a dat regulile bunului gust. L-a imitat și l-a întrecut pe Horațiu care scrisese o epistolă pe același subiect, dar în locul unei epistole, Boileau a scris o poezie formată din patru cântece.

Le lutrin, Pupitrul (lutrin, pupitru înalt pe care se așază cărțile în corul unei biserici catolice) este o epopee comică, în care poetul cântă despre o dispută între un trezorier și cantorul de la Sainte-Chapelle din Paria. De aici, o întreagă dispută a antrenat tot Parisul. Iată cu ce prilej a fost compus acest poem: Boileau a susținut, într-o zi, la domnul de Lamoignon, că cel mai neînsemnat subiect poate servi drept material pentru un poem epic. „Faceți unul din dezbaterea de la Sainte-Chapelle”, i-a spus domnul de Lamoignon. “- De ce nu, răspunse Boileau, nu trebuie să provoci niciodată un nebun; și sunt suficient de nebun, nu numai pentru a-l întreprinde, ci și pentru a-l dedica primului președinte.” Boileau s-a ținut de cuvânt și a știut să-și folosească excelent subiectul; a făcut-o una dintre cele mai ingenioase, mai plăcute și mai interesante poezii în limba franceză.

Le Lutrin (Pupitrul) este o faimoasă parodie epică de Nicolas Boileau, subintitulată „poem eroi-comic”. În timp ce primele patru cântece sunt anterioare lucrării Arta poetică, fiind publicate între 1672 și 1674, ultimele două cântece au văzut lumina zilei în 1683. Intitulată, inițial „poem eroic” (epic), Boileau a înlocuit subtitlul cu „poem eroi-comic” în 1698, la sfatul prietenilor săi.

Scrierea ei pare să se fi datorat unei provocări: Boileau ar fi căutat să demonstreze posibilitatea de a face o epopee pe subiecte la fel de nesemnificative ca acesta, în acest caz, o dispută între un trezorier și un cantor al capelei.

Spre deosebire de poetul și dramaturgul Paul Scarron, Boileau nu cauta să devieze un subiect serios, ci dimpotrivă să construiască o lucrare serioasă pe un subiect nesemnificativ. Dacă totuși deviază de la niște canoane epice, de exemplu, dând poemului său un titlu care evocă o piesă de mobilier, prin punerea în scenă a personajelor fără noblețe și alegorii, nu se scufundă niciodată în grotescul baroc.

Boileau nu și-a ascuns dorința de a parodia unele lucrări plictisitoare din vremea sa, precum Cyrus și Clélie de Madeleine de Scudéry și de a ataca „abuzul de alegorie, de mitologie”, „gustul secolului pentru emfază și ton bombastic”.

Epopeea comică (parodică), denumită și epopee eroi-comică, este o formă de satiră care adaptează stilul eroic elevat al poemului epic clasic la un subiect banal. Tradiția, care își are originea în timpurile clasice, cu un poem burlesc al lui Homer, Batrachomyomachia (Bătălia broaștelor cu șoarecii), a fost perfecționată în arta de la sfârșitul secolului al XVII-lea și perioada neoclasică de la începutul secolului al XVIII-lea.

O armă satirică cu două tăișuri, epopeea comică a fost uneori folosită de „modernii” din această perioadă pentru a ridiculiza „anticii” contemporani (clasiciștii). Mai des, a fost folosită de „antici” pentru a arăta caracterul ne-eroic al epocii moderne prin supunerea evenimentelor contemporane, ușor deghizate, unui tratament eroic.

Exemplul clasic al acesteia este Pupitrul (lutrinul) lui Nicolas Boileau, care începe cu o ceartă între doi demnitari ecleziastici despre locul în care se așază un pupitru (piesă de mobilier pe care se așază cartea unui corist al bisericii catolice) într-o capelă și se termină cu o bătălie într-o librărie în care campionii din ambele părți își aruncă unii într-alții cărțile cu autorii „antici” sau „moderni” preferați.

Ilustrație a epopeei eroi-comice, Pupitrul

Majoritatea epopeilor comice încep cu o invocație a muzei și folosesc tehnicile epice familiare ale discursurilor stabilite, intervențiilor supranaturale și coborârii în lumea de dincolo, precum și descrieri infinit de detaliate ale activităților protagonistului.

Celelalte lucrări ale lui Boileau sunt epigrame, sonete, ode și, mai presus de toate, o traducere în proză a unui tratat de Longinus, Despre sublim.

Boileau avea patruzeci și șapte de ani când a fost admis ca membru al Academiei Franceze. Regele l-a întrebat odată dacă face parte din această ilustră instituție: „Sire, nu fac parte, nu sunt demn de ea.” “- Vei fi, răspunse regele, eu doresc acest lucru.” Când Academia l-a ales pe La Fontaine, regele a refuzat să confirme această alegere. Ceva mai târziu, Academia l-a primit pe Boileau. „Este o alegere bună”, a spus Ludovic al XIV-lea, „toată lumea va aplauda; acum îl puteți numi și pe La Fontaine.”

Boileau, la fel ca Racine și Molière, îi oferea regelui lingușiri, lucru pentru care ne este greu să îl iertăm și care i-a fost reproșat cu asprime. A lăuda pe rege era atunci un lucru simplu și firesc; exista, la acea vreme, în Franța, un cult al regalității.

Cu toate acestea, această admirație nu l-a condus pe Boileau la nici o josnicie; chiar îndrăznea uneori să-i spună regelui adevărul în față. Într-o zi, Ludovic al XIV-lea i-a arătat niște versuri pe care se distrase scriindu-le. “- Sire, i-a spus Boileau, nimic nu este imposibil pentru Majestatea voastră; ați vrut să scrieți versuri proaste și ați reușit perfect.” Altă dată, fiind la Fontainebleau și aflând că pensia marelui Corneille tocmai fusese retrasă, a protestat împotriva unei astfel de nedreptăți și a cerut ca pensia pe care o primea să-i fie luată în folosul marelui poet tragic. Doamna de Montespan, mișcată de acest gest generos, a promis că va restabili pensia lui Corneille.

Acest scriitor, atât de nemilos față de poeții de slabă calitate, era bun și blând în viața sa privată. I se cunoaște delicatețea față de Patru, creatorul elocvenței în barou; acesta din urmă ajungând într-o sărăcie  extremă, s-a trezit că este nevoit să-și vândă bogata sa bibliotecă. Boileau i-a oferit imediat cu o treime mai mult decât valoarea ei și nu a vrut să intre în posesia bibliotecii decât după moartea lui Patru.

Nu s-a bucurat niciodată de o sănătate prea bună. Moartea lui Racine, care i-a fost prieten timp de patruzeci de ani, l-a detașat complet de lume și s-a izolat la sfârșitul zilelor sale, la țară, la Auteuil.

Boileau a fost sfătuit să se întoarcă la Versailles. „Ce aș face, a spus el cu tristețe, nu mai știu să laud.” În acest refugiu a primit tinerii poeți politicos, dar fără cordialitate. Devenise surd și aproape orb; aceste infirmități, adăugate la sănătatea sa șubredă, îl făcuseră, în ultimii ani, să fie trist și posomorât. A murit de hidropizie toracică în 1711, la vârsta de șaptezeci și cinci de ani, și a fost îngropat în Sainte-Chapelle.

846: Ludovic al II-lea al Franței (d. 879)

1351: Leopold al III-lea, Duce de Austria (d. 1386)

1339: Rudolf al IV-lea, duce de Habsburg (1358–1365) (d. 1365)

1549: Ana de Austria, a patra soție a regelui Filip al II-lea al Spaniei (d. 1580)

1596: Pietro da Cortona, arhitect și pictor italian d. (1669)

1727: Ivan Ivanovici Șuvalov, om de stat rus (d. 1797)

1757: Antonio Canova, sculptor italian (d. 1822)

1761: Angelo Anelli, libretist și scriitor italian (d. 1820)

1762: Spencer Perceval, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1812)

1770: Constantin Diaconovici Loga, cărturar de orientare latinistă (d. 1850)

1778: Gustav al IV-lea, regele Suediei din 1792 până în 1809 (d. 1837)

1781: Joseph Karl Stieler, pictor german, pictor de curte al regilor bavarezi (d. 1858)

1815: Crawford Williamson Long, medic american, primul american care a folosit eterul ca anestezic într-o operație (d. 1878)

1823: Lascăr Catargiu, om politic român, prim-ministru al Principatelor Unite și al Regatului României (d. 1899)

1845: Sámuel Teleki, politician austo-ungar (d. 1916)

1847: Emma Albani, soprană canadiană (d. 1930)

1848: Jules Bastien-Lepage, pictor francez (d. 1884)

1849: William Merritt Chase, pictor american (d. 1916)

1855: Guido Adler, (d. 1916)

1864: Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin (d. 1918)

1871: Stephen Crane, scriitor american (d. 1900)

1878: Carlos Saavedra Lamas, politician brazilian, laureat Nobel (d. 1959)

1879: Oskar Barnack, mecanic german (d. 1936)

1879: Pál Teleki, cercetător și politician ungur (d. 1941)

1880: Sholem Asch, scriitor american de limbă idiș originar din Polonia (d. 1957)

1886: Hermann Broch, autor austriac (d. 1951)

1886: Valentin Coposu, protopop român unit, delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (d. 1941)

1889: Philip Noel-Baker, politician britanic, laureat Nobel (d. 1982)

1902: Eugen Jochum, dirijor german (d. 1987)

1903: Jean Tardieu, poet și dramaturg francez (d. 1995)

1903: Aurel Moga, medic cardiolog român (d. 1977)

1905: Aldo Fabrizi, actor și regizor italian (d. 1990)

1908: Garabet Avakian, violonist și profesor român

1911: Henri Troyat, autor și istoric francez (d. 2007)

1914: Sofia Cosma, pianistă română

1919: Hermann Bondi, matematician și cosmolog britanic (d. 2005)

1920: Hansjörg Martin, scriitor german (d. 1999)

1921: Harald Quandt, industriaș german (VARTA, BMW) (d. 1967)

1921: Ilse Aichinger, scriitoare austriacă (d. 2016)

1923: Titus Mocanu, estetician din România (d. 2004)

1924: Ovidiu Bojor, inventator român, membru al Academiei de Științe Medicale

1924: Raluca Zamfirescu, actriță română de teatru și film (d. 2008)

1926: Günter de Bruyn, scriitor german

1934: Umberto Agnelli, industriaș italian (Fiat) (d. 2004)

1935: Edward Said, teoretician și critic palestinian (d. 2003)

1942: Larry Flynt, american

1942: Silvia Voinea, soprană română

1943: Salvatore Adamo, muzician belgian, compozitor și interpret

1946: Ric Grech, vocalist și chitarist britanic (d. 1990)

1946: Dennis Muren, regizor, producator, actor american

1950: Ionel Voineag, tenor român

1950: Barbara Fairchild, cântăreață și compozitoare country americană

1951: Stelian Morcov, luptător olimpic român

1950: Robert Betts Laughlin, fizician american, laureat Nobel

1953: Dan Zamfirescu, politician român

1961: Valentin Adrian Iliescu, politician român

1962: Anthony Kiedis, cântăreț american (Red Hot Chili Peppers)

1962: Magne Furuholmen, muzician norvegian (A-ha)

1966: Barbara Becker, designer german

1973: Aishwarya Rai, model și actriță indiană, Miss World 1994

1996: Gustav Elijah Åhr, cântăreț american (d. 2017)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.