208: Alexandru Sever, împărat roman (d. 235)
Alexandru Sever, Alexander Severus, nume complet Marcus Aurelius Severus Alexander, născut Gessius Bassianus Alexianus, 1 oct. 208 – 18 mar. 235, a fost crescut de bunica sa Julia Mæsa, cumnata lui Septimius Sever, și de mama sa Julia Mamæa. Tânărul prinț a primit o educație aleasă.
A fost fiul lui Gessius Marcianus. Și-a primit toate titlurile după ce tatăl său a fost asasinat la ordinul împăratului Macrinus în 218. Prima sa soție, Memmia, probabil de origine africană, ar fi fost executată. A doua sa soție, Orbiane, era o aristocrată romană. Originar din Siria romană, la fel ca predecesorul său Elagabal, nu dorea să fie văzut ca atare, ci în primul rând ca un roman. A fost numit Alexandru pentru că s-a născut într-un templu dedicat lui Alexandru cel Mare.
Strănepot al împăratului Septimius Sever, îl succede pe vărul său Elagabal (Heliogabalus), care îl alege Cezar în 221. Elagabal a încearcat apoi să revină asupra deciziei sale, dar Julia Mæsa a provocat o revoltă a pretorienilor care l-a costat viața.
Asasinarea lui Elagabal l-a făcut automat pe Alexandru Sever noul împărat. Imediat, Alexandru Sever a fost numit August de Senat. Cu toate acestea, a refuzat titlul de „Mare” și „Antonin”. Acest refuz al titlului și al numelui dat de Senat a făcut cunoscut faptul că era ferm și poseda o mare tărie de caracter; armata va fi cea care avea să-i dea numele de Sever.
Și-a început domnia la vârsta de 14 ani și avea să moară la nici 27 de ani. A luat măsuri împotriva celor luate de predecesorul său, în special în domeniul religios. Astfel, a înapoiat la Emese, oraș din Siria, „piatra neagră” a cultului solar, un obiect de indignare pentru anumiți romani. S-a căsătorit cu fiica vărului său Varius Marcianus, Orbiane, declarată Augusta și rău văzută de Mamaea.
O domnie paradoxală: calități personale și neîncredere în armată
Două trăsături de caracter principale îl defineau pe tânărul împărat: era foarte influențat de mama sa, împărăteasa Julia Mamaea, și nu era foarte talentat în domeniul militar; chiar avea o aversiune față de lupte și violență în general.
Avea o reputație de iubitor de înțelepciune, fiind pasionat de personaje ilustre din vremurile străvechi, precum Ahile, Platon, Alexandru cel Mare, Cicero… Avea în apartamentele sale portretele și busturile acestor oameni iluștri.
Domnia sa a fost în general descrisă ca fiind pașnică și fără vărsare de sânge. A trăit și s-a îmbrăcat simplu, a fost evlavios și nu s-a complăcut în pasiuni exagerate ca atât de mulți dintre predecesorii săi.
Mamaea, mama lui, adunase o avere; dar el avea spirit de economie fără să fie, totuși, zgârcit: la banchete, limita numărul de oaspeți, iar anumite feluri de mâncare erau servite doar la festivaluri.
Împăratul Alexandru Sever era drept, îngăduitor, onorabil, iar teama de atacuri îl făcuse suspicios. Pe parcurs, bănuielile lui s-au domolit. În general, era amabil cu toată lumea. Era un reformator, a tolerat creștinii și nu a tolerat nicio persecuție față de aceștia (conform anumitor scrieri, această atitudine, care contrastează brusc cu cea a multor predecesori și succesori ai săi, provenea din influența lui Mamaea asupra lui, care era în relații foarte bune cu ei).
Ascultând oamenii, a încercat să aducă ordine în administrația Romei după tulburările domniei vărului său primar și predecesor Elagabal. Mama lui, geloasă pe soția sa, a făcut-o să se exileze, astfel încât fiul să-i rămână fidel, supus. Niciun soldat nu aprecia faptul că era prea supus față de mama sa.
Izvoarele antice îl laudau pe noul împărat, împodobindu-l cu toate calitățile. Numai istoricul roman Herodian și-a exprimat rezerva afirmând că Alexandru Sever a fost blând și amabil, dar s-a dovedit slab ca lider și nu avea autoritate în fața armatei. Cu toate acestea, tânărul împărat, sub influența mamei și a bunicii sale, Julia Maesa, a acordat un rol important Senatului, din care doisprezece membri vor forma un „consiliu de guvernare” (și de regență, atâta timp cât era minor) în jurul lui.
A preferat să delege problemele militare unor demnitari care aveau încredere în el. S-a înconjurat de consilieri eminenți, precum juriștii Ulpien, care a devenit prefect pretorian (comandantul gărzii imperiale), sau Herennius și Modestinus.
A lansat o importantă politică urbanistică, odată cu reconstrucția băilor termale ale lui Nero, redenumite Termele Alexandrinæ, care se aflau pe Campus Martius (Câmpul lui Marte).
Moartea bunicii sale Julia Mæsa, în 223, l-a slăbit politic pe împărat, deoarece aceasta a avut o influență puternică, inclusiv asupra multor generali și ofițeri. De fapt, militarii nu vedeau cu ochi buni restabilirea unui regim politic dominat de funcționari publici. Astfel, o revoltă pretoriană l-a costat viața pe Ulpien, ucis chiar în fața împăratului îngrozit, iar fostul guvernator al Panoniei, celebrul istoric Dio Cassius, a preferat imediat să se retragă în Bitinia, provincia sa natală.
Împăratul Alexandru Sever a ridicat o serie de noi impozite. Dar, potrivit diverselor surse, oamenii plăteau de treizeci de ori mai puține impozite sub domnia sa decât pe vremea predecesorului său Elagabal. Domnia sa a fost caracterizată și de reforme economice care îi ajutau pe cei mai săraci.
Ca suveran a determinat emisiunea de monedă din electrum (un aliaj natural din aur și argint).
Îl admira pe Alexandru cel Mare, curajul de a lupta și voința de cucerire, care lipseau temperamentului său. Era extrem de dur cu armata, pe care o făcea mereu să plătească un preț ridicat atunci când era vinovată de nesupunere sau furt, de care avea oroare.
Un asasinat care va provoca o lungă perioadă de anarhie militară
În politica externă, împăratul se confrunta cu persanii sasanizi. Aceștia și-au refăcut unitatea în 227, sub conducerea regelui Ardashir I, și au jefuit Mesopotamia și Capadocia în 231. Împăratul, în fruntea unei armate considerabile, a întreprins o campanie împotriva persanilor, dar succesul nu a fost deplin.
Se confrunta adesea cu revolte sporadice ale trupelor sale care se temeau de deciziile sale. I se reproșa adesea influența mamei sale asupra lui. În 234, s-a dus la Mogontiacum (Mainz) pentru a-i respinge pe germani, în special pe alamani, dar a ezitat să lupte și a preferat să negocieze pacea. Această politică de non-violență a fost taxată drept slăbiciune de către șefii armatei.
Pe 18 martie 235, l-au asasinat în cortul său pe împăratul Alexandru Sever, în vârstă de 26 de ani, care se retrăsese acolo singur pentru a se odihni. Aceștia au asasinat-o în aceeași zi și pe împărăteasa Mamaea, mama sa, și l-au proclamat imediat împărat pe unul dintre ai lor, pe Maximin. Circumstanțele morții sale variază oarecum de la autor la autor; a fost într-adevăr asasinat în cortul său, fie de un soldat gal, fie de unul sau mai mulți soldați romani, poate chiar la ordinul lui Maximin.
Alexandru Sever, pentru o clipă, a cerut iertare, spre a i se cruța viața, dar a cedat în tăcere la loviturile ucigașe. Asasinarea sa va deschide perioada lungă și deplorabilă a anarhiei militare, care va dura până la domnia lui Aurelian și chiar a lui Dioclețian, adică exact 50 de ani.
Figura lui Alexandru Sever a fost amplificată de Istoria Augustă (lat. Historia Augusta), o colecție târzie de biografii romane, ale împăraților și ale unor apropiați ai acestora. De fapt, era un împărat prea tânăr. Deși înzestrat cu multă bunăvoință, avea aversiune față de activitatea și violența militară din timpul său. Diverse surse îi retranscriu viața și, în general, există două tendințe: cea care îl „zeifică” și cea care îl consideră un împărat slab.
Tragedia personală a lui Alexandru Sever a constat în faptul că era un împărat prea tânăr, destinat să conducă în vremurile în care violența era principala caracteristică a puterii și modalitatea de a se menține la putere.
Dinastia Severilor s-a încheiat așa cum a început, cu o lovitură de stat. Armata, care a fost principalul său adversar, era acum pe deplin conștientă de forța sa: va juca un rol preponderent în perioada care urma să înceapă, cea a anarhiei militare, o perioadă de criză și mare incertitudine.
Împărații se vor succeda, întotdeauna prin intermediul armatei romane care va decide, cu violență, dacă va păstra sau nu un împărat la putere. În plus, imperiul va fi din ce în ce mai amenințat de invaziile barbare, de epidemii dramatice și de diverse crize economice.
1207: Henric al III-lea al Angliei (d. 1272)
1685: Carol al VI-lea, Împărat Roman (d. 1740)
1720: Martin Felmer, învățat german (d. 1767)
1729: Anton Cajetan Adlgasser, compozitor și organist german (d. 1777)
1794: Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt (d. 1871)
1847: Annie Besant, reformatoare socială britanică, militantă pentru drepturile femeilor și susținătoare a naționalismului indian (d. 1933)
Annie Woods s-a născut la Londra pe 1 octombrie 1847. A avut o copilărie nefericită, fără îndoială, parțial din cauza morții tatălui ei, când avea cinci ani. Mama lui Annie și-a convins prietena Ellen Marryat, sora scriitorului Frederick Marryat, să-și asume responsabilitatea pentru fiica ei, iar Ellen s-a asigurat că Annie primește o educație bună.
În 1867, Annie s-a căsătorit cu Frank Besant, un preot, și au avut doi copii. Dar opiniile din ce în ce mai anti-religioase ale lui Annie au dus la o separare legală în 1873. Besant a devenit membru al Societății Naționale Seculare, care predica „gândirea liberă”, și, de asemenea, al Societății Fabian, renumita organizație socialistă.
În anii 1870, Annie Besant și Charles Bradlaugh au editat săptămânalul National Reformer, care susținea idei avansate pentru acea vreme pe teme precum sindicatele, educația națională, dreptul la vot al femeilor și controlul nașterii. Pentru pamfletul lor despre controlul nașterii, cei doi au fost judecați pentru obscenitate, dar au fost ulterior achitați.
Besant a susținut o serie de demonstrații ale muncitorilor pentru condiții de muncă mai bune. În 1888, a ajutat la organizarea unei greve a lucrătoarelor de la fabrica de chibrituri Bryant and May din estul Londrei. Femeile s-au plâns de salariile de mizerie și de efectele teribile asupra sănătății lor ale vaporilor de fosfor din fabrică. Greva a dus în cele din urmă la îmbunătățirea semnificativă a situației lor de muncă.
Reforma socială și politică pare să nu fi satisfăcut setea lui Besant de un adevăr atotcuprinzător care să înlocuiască religia tinereții ei. A devenit interesată de Teozofie, o mișcare religioasă fondată în 1875 și bazată pe ideile hinduse despre karma și reîncarnare. Ca membru și mai târziu lider al Societății Teozofice, Besant a contribuit la răspândirea credințelor teozofice în întreaga lume, în special în India.
Besant a vizitat prima dată India în 1893 și mai târziu s-a stabilit acolo, implicându-se în mișcarea naționalistă indiană. În 1916 a înființat Indian Home Rule League, al cărei președinte a devenit. A fost, de asemenea, un membru important al Congresului Național Indian.
La sfârșitul anilor 1920, Besant a călătorit în Statele Unite cu protejatul și fiul ei adoptiv Jiddu Krishnamurti, despre care pretindea că este noul Mesia și întruparea lui Buddha. Krishnamurti a respins aceste afirmații în 1929.
Besant s-a stins din viață în India, pe 20 septembrie 1933.
1847: Simion Florea Marian, folclorist și etnograf român (d. 1907)
1865: Paul Dukas, compozitor și critic de muzică francez (d. 1935)
1878: Vasile Demetrius, poet, prozator și traducător român (d. 1942)
1881: William Boeing, pionier al aviației (d. 1956)
1890: Constantin C. Nottara, compozitor, violonist și critic muzical român (d. 1951)
1903: Wladimir Horowitz, pianist ruso-american (d. 1989)
1919: Nicolae Cajal, medic român de etnie evreiască (d. 2004)
1920: Walter Matthau, actor american (d. 2000)
1921: James Whitmore, actor american (d. 2009)
1922: Chen-Ning Franklin Yang, fizician american de origine chineză, laureat Nobel
1924: Jimmy Carter, al 39-lea președinte al Statelor Unite
1925: Finn Carling, scriitor norvegian (d. 2004)
1929: Gheorghe Vitanidis, regizor român (d. 1994)
1930: Philippe Noiret, actor francez (d. 2006)
1935: Julie Andrews, actriță britanică
1946: Coca Bloos, actriță română
1949: André Rieu, violonist, compozitor, dirijor și om de afaceri olandez, cel mai bine cunoscut pentru crearea, în 1987, a Orchestrei Johann Strauss care interpretează valsuri
Rieu și orchestra sa au transformat muzica clasică și valsul într-un turneu de concerte la nivel mondial. Locuiește în Maastricht-ul său natal.
André Léon Marie Nicolas Rieu s-a născut la Maastricht, Olanda (Țările de Jos), în care părinții și cele două surori ale sale s-au mutat din Amsterdam.
Numele Rieu este de origine hughenotă franceză, deși ambii părinți ai lui Rieu erau romano-catolici. André este fiul lui Andries Antonie Rieu și este al treilea dintre cei șase copii. Are două surori mai mari (Teresia și Cilia), doi frați mai mici (Robert și Jean-Philippe) și o soră mai mică (Gaby Buirma-Rieu).
Tatăl lui Rieu a fost dirijor al Orchestrei Simfonice din Maastricht. Manifestând înclinații muzicale de timpuriu, André a început să studieze vioara la vârsta de cinci ani, fiind încurajat de tatăl său. De la o vârstă fragedă, a dezvoltat o fascinație pentru orchestră. A crescut ascultând muzică clasică (simfonii, muzică de cameră, operă).
În 1967, după ce a părăsit școala de gramatică, André Rieu a continuat să studieze vioara la Conservatorul Regal din Liège, iar mai târziu la Conservatorul din Maastricht până în 1973. Printre profesorii lui s-au numărat Jo Jude și Herman Krebbers.
În 1974, s-a mutat la Conservatorul Regal din Bruxelles, unde profesor îi va fi André Gertier. Și-a încheiat pregătirea cu distincția „Premier Prix” de la Conservatorul Regal din Bruxelles.
André Rieu a creat primul său ansamblu, Maastricht Salon Orchestra, format din cinci până la șapte muzicieni. Timp de patru ani, a fost violonist la Limburgs Symfonie Orkest (LSO), dirijată de tatăl său.
S-a căsătorit cu Marjorie Kochmann în 1975. Aceasta a fost profesoară de limbi străine și a scris compoziții. Au doi fii, Marc și Pierre.
Vorbește șase limbi: olandeză, engleză, germană, franceză, italiană și spaniolă.
Rieu a creat Orchestra Johann Strauss în 1987 și a început cu 12 muzicieni, dând primul său concert pe 1 ianuarie 1988, străbătând Germania și Benelux.
André Rieu s-a bucurat de succes în anii 1990, în special cu albumul Strauss & Co.
La începutul anilor 2000, André Rieu deținea treisprezece companii care gestionau producția și drepturile de autor asupra operelor sale. Acestea au 130 de angajați.
În 2008, a decis să construiască o replică în mărime naturală a Palatului Schönbrunn (Castelul împărătesei Sisi), cea mai mare scenă care a plecat în turneu la acea vreme și care a servit drept scenă pentru un turneu mondial. Angajamentele financiare ale unui astfel de proiect faraonic au fost atât de importante și riscante încât s-a terminat cu un dezastru financiar.
În 2012, albumul său Magic of the Movies, în care folosește muzică de film, se situează printre cele mai bine vândute albume din Regatul Unit.
Din 2020, are în componența orchestrei între 50 și 60 de muzicieni. Rieu cântă la o vioară Stradivarius din 1667.
Rieu și orchestra sa au apărut în toată Europa, America de Nord și de Sud, Japonia și Australia.
Sediul holdingului Rieu Productions este situat în orașul său natal, Maastricht, în Țările de Jos. Violonistul are propriul studio de înregistrări, în care a investit șase milioane de euro, precum și două avioane private, inclusiv un Fokker folosit de muzicienii săi în timpul turneelor. Orchestra lui nu primește nicio subvenție.
Enrico Toselli, Serenada privighetoarei
Gheorghe Zamfir și folclor românesc
Dmitri Șostakovici, Al doilea vals
1950: Petru Lificiu, politician român
1950: Niculae Mircovici, politician român
1953: Valeriu Stoica, avocat și politician român
1955: Ion Stratan, bibliotecar, filolog, poet, publicist român (d. 2005)
1956: Cristian Tudor Popescu, scriitor și jurnalist român