10 eroine feministe din literatură (2)
Hester Prynne, Litera stacojie, Nathaniel Hawthorne
Hester Prynne este eroina din „Litera stacojie”, romanul lui Nathaniel Hawthorne, publicat în 1850. Într-una dintre primele colonii americane din secolul al XVII-lea, puritanii o condamnă pe tânără pentru că a născut un copil ilegitim. Considerată „femeie adulterină”, trebuie să poarte în permanență un stigmat, o literă roșie pe corsaj, fiind expusă public disprețului societății. Dar femeia descrisă în această carte nu are nimic dintr-o puritană și pare să provină dintr-o epocă mult mai modernă. Înfruntându-i pe judecătorii puritani, atunci când refuză să-și denunțe iubitul, Hester Prynne se eliberează de legile religioase și întruchipează nedreptatea legilor timpului său.
Litera stacojie este povestea lui Hester Prynne, o tânără care trăiește într-o comunitate puritană din Boston, Massachusetts. Acțiunea romanului are loc între 1642 și 1649. Hester Prynne, la începutul romanului, este condamnată de societate să poarte litera A pe piept, literă care simbolizează inițial adulterul, dar a cărei semnificație se schimbă pe parcursul romanului, A putând să desemneze cuvintele Ability (Abilitate) sau Angel (Înger). Într-adevăr, ea este acuzată că a păcătuit cu un bărbat din sat, al cărui nume refuză să îl dezvăluie și că a avut un copil împreună cu acesta.
În același timp, soțul ei de drept se întoarce după ani de absență în comunitatea din Boston și descoperă că soția sa este acuzată de cea mai infamă trădare. Soțul ei, pe nume Roger Chillingworth, este medic și a trăit cu indienii, ceea ce i-a dezvăluit natura sălbatică și crudă.
Acesta vrea să-și răzbune onoarea și jură să găsească vinovatul pentru că refuză ca soția lui să suporte singură pedeapsa aplicată de societatea intolerantă în care trăiesc. Roger Chillingworth suspectează că vinovatul este, de fapt, pastorul comunității, Arthur Dimmesdale. Într-adevăr, acesta pare torturat de vinovăție, trăiește izolat și se autoflagelează drept pedeapsă. Roger Chillingworth jură să-l hărțuiască până când acesta va ceda pentru a-l face să mărturisească sau chiar pentru a-l împinge la suicid.
Hester Prynne încearcă să-l avertizeze pe pastor despre intențiile soțului ei. Dimmesdale, indiferent față de propria soartă, nu reacționează și se lasă consumat de vinovăție. El va sfârși prin a-și mărturisi vina în plină zi, la stîlpul infamiei, cu Hester Prynne și fiica lor, Pearl, alături, neputând trăi cu această povară care îl tortura din ce în ce mai mult.
Hermione Granger, Harry Potter de J. K. Rowling
Adolescenta creată de J.K Rowling este adevărata eroină din saga Harry Potter? Personalitate puternică, de o moralitate fără cusur și o răbdare infinită, Hermione este una dintre cele mai apreciate eroine din literatura contemporană. În lumea vrăjitorilor și de-a lungul celor șapte tomuri ale acestei saga, Hermione Granger l-a salvat adesea pe ucenicul vrăjitor și l-a ajutat foarte mult să-l învingă pe Voldemort, în timp ce ea însăși era persecutată pentru originile sale din lumea neinițiaților, a non-vrăjitorilor (muggle). Ridiculizată pentru latura sa intelectuală, vrăjitoarea nu se lasă afectată își asumă cunoștințele până când devine Ministru al Magiei.
Hermione este de talie mijlocie, fiind descrisă ca având părul șaten și ciufulit, ochii căprui și dinți mari. Își reduce dimensiunea dinților, un pic mai mult decât era necesar, cu ajutorul doamnei Pomfrey, după ce aceștia îi crescuseră în urma vrăjii lui Drago Malfoy.
De la prima întâlnire cu Harry Potter, pare autoritară și foarte sigură pe ea însăși. Are tendința de a dori să-și demonstreze nivelul de cunoștințe, care uneori atrage ironia unora. Profesorul Severus Plesneală (Severus Snape), care o numește „domnișoara știe-tot”, este nevoit să observe în mai multe rânduri că ea citește chiar înainte de începerea orei și își amintește toate cărțile din programă. Hermione citează, de asemenea, în mod regulat pasaje din Istoria Hogwarts. Discernământul și cunoștințele sale permit, de asemenea, trioului să depășească multe obstacole.
„[Harry Potter] a ieșit din situații dificile datorită norocului și a ajutorului unor prieteni mai dotați decât el.” – Severus Snape (Harry Potter și Prințul Semipur)
Potrivit lui Remus Lupin, Hermione este extrem de inteligentă. De asemenea, are un temperament calm și reflexiv. Albus Dumbledore însuși mărturisește că s-a bazat pe Hermione, care poseda perspectiva și calmul necesar, pentru a tempera comportamentul uneori exagerat al lui Harry în timpul căutării horcruxurilor (horcrux, obiect extrem de malefic sau persoană – din universul imaginar al lui Harry Potter – în care un vrăjitor își poate ascunde o parte din suflet, asigurându-și nemurirea atunci când trupul său este distrus).
Hermione are capacitatea de a înțelege emoțiile altora. De asemenea, îl ajută pe Harry să clarifice stările „misterioase” ale lui Cho Chang, din clasa a cincea, la fel cum joacă rolul de confident și consilier al lui Ginny Weasley.
Hermione își dovedește sensibilitatea și sufletul bun, în special prin atașamentul față de elfii casei și prin disponibilitatea de a le apăra drepturile. O idee pe care doar Sirius Black pare să o încurajeze, adăugând că, potrivit lui, un om, care tratează o ființă vulnerabilă altfel decât ca pe egalul său, nu poate fi considerat demn de încredere. Hermione fondează Societatea de ajutor pentru eliberarea elfilor în cursul clasei a patra.
Universul său ficțional (un subunivers fictiv al lumii vrăjitorilor, numit Patronus) ia forma unei vidre (animalul preferat al lui J. K. Rowling), dar are dificultăți în antrenarea ei. Hermione este foarte bună la Metamorfoze și Farmece. Potrivit lui Justin Finch-Fletchley, elev al Școlii Hogwarts (castelul în care învață toți vrăjitorii din cărțile Harry Potter și care are mai multe case) și prieten al trio-ului, Hermione este pur și simplu „cea mai bună la toate materiile”.
Katniss Everdeen, Jocurile foamei de Suzanne Collins
Vreți o eroină „formidabilă”? Iată una. În saga „Jocurile foamei”, Katniss Everdeen se sacrifică pentru a-și salva sora mai mică Primrose, aleasă pentru a 58-a ediție a Jocurilor foamei. În cele trei volume scrise de Suzanne Collins, tânăra provoacă guvernul Panem care menține un sistem de inegalități și încalcă libertățile oamenilor săi. Supranumită „Simbolul revoltei”, a devenit simbolul revoltei celor douăsprezece Districte din Panem împotriva Capitoliului.
Trilogia Jocurilor Foamei are loc într-o perioadă nedeterminată a viitorului, după distrugerea națiunilor actuale ale Americii de Nord și o creștere notabilă a nivelului apei, conducând la formarea unui regim totalitar numit „Panem”. Țara este alcătuită dintr-o regiune care centralizează toate puterile politice numită Capitoliu și situată în Munții Stâncoși americani. Douăsprezece Districte îi furnizează acesteia hrană, energie, materii prime etc. și toate sunt supuse hegemoniei puterii centrale. Capitoliul este o regiune bogată și aparent futuristă din punct de vedere tehnologic, în timp ce cele douăsprezece Districte trăiesc, la niveluri diferite, într-o cruntă sărăcie, foamete și teroare. Protagonista și povestitoarea, Katniss Everdeen, este unul dintre cei mai săraci locuitori ai Districtului Doisprezece, situat în Munții Apalași, o regiune minieră responsabilă cu aprovizionarea cu cărbune, unde se dezlănțuie foametea.
Cu șaptezeci și patru de ani înainte de începerea romanelor, Districtele s-au revoltat împotriva Capitolului. Ambele clanuri au fost puternic slăbite de război. Districtul Treisprezece, rămas fără suflare, la fel ca și Capitoliul, a fost de acord să fie bombardat de acesta din urmă, în timp ce cetățenii săi se refugiau sub pământ, cu condiția să fie lăsat în pace de Capitoliu. Astfel, Capitoliul a putut să dea impresia celorlalte Districte că a învins Districtul Treisprezece și l-a șters definitiv de pe hartă, acesta fiind cel mai important district în cauza Rebelilor. Capitoliul i-a lăsat în pace pe locuitorii din Districtul Treisprezece și aceștia au devenit independenți. Rebelii au pierdut războiul și represiunea care a urmat a fost nemiloasă.
Aceste evenimente erau cunoscute sub numele de „Zilele întunecate”. Ca pedeapsă pentru revolta Districtelor, Capitoliul organiza, în fiecare an „Jocurile foamei”, la care fiecare District era obligat să trimită, prin tragere la sorți, un băiat și o fată cu vârsta cuprinsă între doisprezece și optsprezece ani: cele douăzeci și patru de tributuri erau conduse într-o arenă naturală imensă și trebuia să se omoare reciproc până la ultimul supraviețuitor. Apoi, la fiecare 25 de ani, Capitoliul organiza Jocurile de ispășire, care aveau loc ca o ediție normală, dar cu o regulă specială (de exemplu, în timpul primei ispășiri, candidații la „Jocurile Foamei” erau mai degrabă aleși decât trași la sorți). Câștigătorul era foarte răsplătit și se întorcea în districtul său cu suficienți bani și hrană pentru tot restul vieții sale. Jocurile erau difuzate în toate Districtele și în Capitoliu, la televizor. Ele erau o sursă de divertisment pentru cetățenii Capitoliului, întrucât cei din Districte erau obligați să-și vadă copiii murind în direct, amintindu-le în fiecare an de supremația Capitolului și de revolta reprimată în sânge.
Offred, Povestirea cameristei de Margaret Atwood
În terifianta distopie a lui Margaret Atwood (1985), unei femei i se dă un nou nume, Offred. Galaadul îi ia identitatea, familia, liberul arbitru. În această teocrație puritană, dominată de bărbați, roabele sunt preluate ca sclave sexuale. În mijlocul acestui sistem de castă, Offred își înregistrează pe casete încercările prin care trece și se alătură unei rețele misterioase de rezistență.
Povestea este condusă în principal de vocea lui Offred, care permite să i se descopere treptat universul personal și reflecțiile și, mai pe larg, regimul în care trăiește, numit „republica Galaad” care a înlocuit-o pe cea a Statelor-Unite.
Romanul descrie un viitor distopic, într-un viitor apropiat, în care religia domină politica într-un regim totalitar, în care oamenii sunt clasificați și au roluri foarte specifice și în care femeile sunt devalorizate până la sclavie. Acestea din urmă sunt împărțite în clase: Soțiile (soțiile Comandanților), care domină casa și sunt singurele femei cu o aparență de putere, Martele care întrețin casa și, de asemenea, se ocupă de bucătărie, econofemeile care sunt soțiile bărbaților săraci (și care reunesc într-o singură entitate funcțiile Soției, Martei și ale Cameristei), Mătușile, care le educă pe Cameristele îmbrăcate în rochii stacojii ample, al căror rol este reproducerea umană, și Izabelele, femei de moravuri ușoare, ilegale, dar foarte căutate de către Comandanți. Toate celelalte femei (prea bătrâne, infertile etc.) sunt deportate în colonii unde se ocupă de deșeuri toxice. În acest viitor, natalitatea este foarte scăzută din cauza poluării și a deșeurilor toxice din atmosferă; rarii nou-născuți sunt adesea „improprii”.
Eroina romanului, redenumită Offred, este o roabă. Nu poate seduce, rolul său este reproducerea. Încetul cu încetul, își spune povestea, își amintește de familia ei: Luke, soțul ei; Hannah, fiica sa; Moira, cea mai bună prietenă a ei, în viața „dinainte”; mama ei… Singurul motiv de a trăi, de care se agață pentru a nu se scufunda, sunt amintirile ei. Relatarea ei alternează cu momentele din viața de zi cu zi, în care este Camerista Offred, reminiscențe ale vieții sale anterioare și în primele zile ale instaurării regimului lui Galaad, precum și perioadele sale de pregătire pentru rolul de Cameristă, care înseamnă, de asemenea, o înrolare, o recrutare forțată; povestea este, de asemenea, marcată de felul în care ea privește atât ceea ce i se întâmplă, cât și societatea.
Ultima parte a romanului, numită „Note istorice”, prezintă o „Transcriere parțială a proceselor-verbale ale celui de-al Doisprezecelea Colocviu de Studii Galaadiene, desfășurat în cadrul Congresului Asociației Internaționale de Istorie, organizat la Universitatea din Denay, Nunavit , 25 iunie 2195 ”: aceasta este plasată la mulți ani după relatarea făcută de Offred și ca parte a unui colocviu științific referitor la perioada în care se spune că a trăit Camerista. Povestea Cameristei stacojii (după culoarea rochiei) devine apoi cunoscută și profesorul Piexoto o analizează ca pe un document istoric și explică cercetările sale cu privire la încercările de a-l autentifica. Aceasta duce narațiunea anterioară într-un context mai larg și îi adaugă o nouă lumină.
Emma Bovary, Doamna Bovary de Gustave Flaubert
Eroinele au deseori finaluri tragice. Emma Bovary, personajul clasic al lui Gustave Flaubert, se sinucide, obosită de monotonia vieții burgheze alături de soțul ei, Charles. Inițial eroină a romantismului, Emma nu este mulțumită de maternitate și de viața ordonată care îi era destinată. La mijlocul secolului al XIX-lea, Flaubert și-a imaginat o femeie care a îndrăznit să se emancipeze, și-a luat amanți, a fugit în oraș, și a citit, în mod clandestin, autoare feministe.
Madame Bovary, romanul lui Gustave Flaubert, a fost publicat în foileton în Revue de Paris în 1856 și apoi, în două volume, în anul următor. Flaubert a transformat o poveste obișnuită a adulterului într-o operă durabilă de un profund umanism. Madame Bovary este considerată capodopera lui Flaubert și, după unii, a introdus o nouă eră a realismului în literatură.
Doamna Bovary este povestea sumbră a unei căsătorii care se încheie tragic. Charles Bovary, un doctor bun la suflet, dar plictisitor și lipsit de ambiții, slab ca practician, se căsătorește cu Emma, o frumoasă fată a unui fermier, crescută într-o mănăstire. Deși anticipează căsătoria ca pe o viață plină de aventuri, descoperă în curând că singurul ei entuziasm derivă din zborurile fanteziste pe care le trăiește în timp ce citește romane romantice și sentimentale. Emma devine din ce în ce mai plictisită și nemulțumită de existența ei în rândul clasei de mijloc și chiar nașterea fiicei lor, Berthe, îi aduce puțină bucurie.
Acaparată de intimitatea idealizată, Emma începe să acționeze conform fanteziilor sale romantice și se angajează într-o relație amoroasă, care în cele din urmă se dovedește a fi dezastruoasă, cu Rodolphe, un latifundiar local. Ea își face planuri entuziaste pentru a fugi împreună, dar, în final, Rodolphe se plictisește de ea și pune capăt relației. Victimă a unui șoc emoțional, Emma dezvoltă febră cerebrală și va sta la pat mai bine de o lună. Mai târziu, ia legătura cu Léon, un fost cunoscut, iar viața ei devine din ce în ce mai haotică. Captivată de abstracții – pasiune, fericire – Emma ignoră realitatea materială în sine, simbolizată de bani. Este complet incapabilă să facă distincție între idealurile sale romantice și realitățile dure ale vieții sale, chiar și în timp ce interesul ei pentru Léon scade. Din cauza faptului că datoriile acumulate i-au scăpat de sub control, Emma imploră bani, dar toți o refuză, inclusiv Léon și Rodolphe. Părând să nu mai dorească să se întoarcă nicăieri și la un pas de ruina financiară și dezvăluirea publică a vieții sale private, Emma înghite arsenic și moare în dureri.
Copleșit de durere, Charles, care a ignorat orbește afacerile Emmei, rămâne devotat soției sale decedate, chiar dacă se luptă din greu să-i plătească datoriile. După ce a descoperit scrisori de dragoste de la Rodolphe și Léon, devine din ce în ce mai descurajat, dar învinuiește soarta pentru eșecurile Emmei. La scurt timp după aceea, Charles moare, iar Berthe ajunge să lucreze într-o fabrică de bumbac.
Madame Bovary: moeurs de province („Doamna Bovary: moravuri provinciale”) a apărut pentru prima dată, de la 1 octombrie până la 15 decembrie 1856, în serial, în Revista Parisului. După publicare, guvernul francez l-a acuzat pe Flaubert de obscenitate. Procesul care a urmat și achitarea acestuia au sporit interesul față de lucrare după lansarea sa sub formă de carte în 1857.
În portretizarea mentalităților burgheze, în special prin examinarea fiecărei nuanțe psihologice a protagonistei, romanul Doamna Bovary a ajuns să fie văzut atât ca principala capodoperă a realismului, cât și ca o operă care a consacrat mișcarea realistă pe scena europeană. Romanul s-a remarcat și prin strălucirea stilului său, proza atent cadențată, comparabilă cu poezia. Flaubert a acordat o mare importanță stilului și a petrecut aproape cinci ani la redactarea romanului Doamna Bovary, rescriindu-l constant.
© CCC
10 eroine feministe din literatură (1)