Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Alte evenimente
10 mai

1774: Ludovic al XVI–lea devine rege al Franței, ultimul rege dinaintea Revolutiei Franceze.

După moartea bunicului sau, Ludovic al XV-lea, pe 10 mai 1774, Ludovic Auguste a devenit rege al Franţei, la doar 19 de ani. Pe 11 iunie 1775, la Catedrala din Reims, este incoronat de Arhiepiscopul de Rheims, de La Roche-Aymon, conform tradiţiei datând de pe vremea lui Pepin cel Scurt.

Sfârşitul domniei bunicului său, Ludovic al XV-lea, a fost marcat de consecinţele diplomatice şi financiare ale înfrângerii in Războiul de Sapte Ani. Ludovic al XV-lea, a dominat puternic parlamentul care se opunea absolutismului sau fiscal şi a început o tentativă de reforme economice şi instituţionale, impreuna cu ministrul său, René Nicolas de Maupeou (1771). Imaginea monarhiei era degradata (mai ales din punct de vedere moral, partidul sustinator reprosand prezenţa doamnei du Barry şi influenţa Iluminismului). Ludovic, la doar nouăsprezece ani, avea o enormă responsabilitate de vreme ce guvernul avea mari datorii, iar resenimentele față de monarhia despotică erau în creștere.

In timp ce nimeni nu se îndoia de capacitatea intelectuală a lui Ludovic de a guverna Franța, a fost destul de clar faptul că, deși crescut ca Delfin al Franței, era indecis și insuficient de ferm pentru a domni. Dorinţa de schimbare a lui Ludovic al XVI-lea a fost marcata de demiterea miniştrilor lui Ludovic al XV-lea (august 1774) şi renumirea in functie a lui Maurepas, anterior căzut în dizgraţia bunicului său. Ludovic l-a numit consilier pe experimentatul Jean-Frédéric Phélypeaux, conte de Maurepas, care, până la moartea sa în 1781, a fost cel ce a luat cele mai importante decizii.

Educația strictă și conservatoare pe care Ludovic a primit-o de la preceptorul său, ducele de La Vauguyon Paul François de Quelen, nu l-a pregătit pentru tronul pe care l-a moștenit în 1774.  Marcat de lecturile lui Fénelon şi influenţat de Iluminism, noul rege a încercat să fie un rege binefacator: Ludovic dorea sa-si faca poporul fericit.

Dorind sa modereze absolutismul autoritar al predecesoarilor sai, inca de la începutul domniei sale, Ludovic al XVI-lea a reinstalat Parlamentul în noiembrie 1774. A acceptat şi a sprijinit modificările legislative (cum ar fi eliminarea torturii) solicitate de discipoli ai Iluminismului. A urmărit să concilieze noile idei de libertate şi toleranţă cu cele ale vechiului regim şi a dovedit o mare preocupare pentru opinia publică.

De cel puţin patru ori (cu prim-ministrii Turgot, Necker, Calonne, Lomenie Brienne şi din nou Necker), a încercat să continue reforme mai mult sau mai puţin profunde în regat şi, mai ales, stabilirea unei taxe egalitariste, dar s-a confruntat de fiecare dată cu opoziţia elitelor ţării (majoritatea nobilimii şi o parte a clericilor) şi a anturajului său (curtea, regina, etc).

Reformele financiare radicale ale lui Turgot și Malesherbes au înfuriat nobilii care le-au blocat în parlament, insistând asupra faptului că regele nu are dreptul să perceapă noile taxe. Turgot a fost eliberat din funcție în 1776, iar Malesherbes a demisionat în același an, fiind înlocuit de Jacques Necker. Necker a sprijinit Revoluția americană și a preferat să facă mari împrumuturi externe decât să crească taxele interne.

Parlamentarii, compusi din magistrati dornici de menţinerea privilegiilor, s-au opus, in mod sistematic, reformei fiscale propuse. Ludovic al XVI-lea, care era un legalist, nu concepea să-si depăşească prerogativele conferite de legile fundamentale ale regatului, nici sa aplice masuri coercitive fata de poporul sau. Parlamentul trebuia să aprobe, prin urmare, reformele sale.

Când politica lui Necker a eșuat, Ludovic l-a demis și l-a înlocuit, în 1783, cu Charles Alexandre de Calonne care a crescut cheltuielile publice pentru a scoate țara din datorii. Și această metodă a eșuat, așa încât Ludovic a convocat Adunarea notabililor (Assemblée des notables), în 1787, pentru a discuta despre noua reforma fiscala propusă de Calonne, dar aceasta a repins planul de reforma.

Eşecul votului parlamentar, urmat de cel al notabililor regatului, au dus la convocarea Starii Generale, cu ajutorul careia Ludovic al XVI-lea spera să fie supuse cele două ordine (nobilii si clericii) care il blocau.

Toate aceste eșecuri i-au semnalat lui Ludovic faptul că și-a pierdut capacitatea de a domni ca un monarh absolut, fapt ce i-a cauzat depresie. Daca blocarea sistematică a reformelor de catre nobilime şi clericii de rang superior a fost problema politică majoră a domniei sale, deficitul economic în creştere era principala problemă economică. Cheltuielile curtii regale, cele ale lucrarilor publice de modernizare (de exemplu, drumurile) şi datoria legata de război (sprijin pentru SUA) faceau ca datoria sa devina o problema crucială. Regele credea că aceasta datorie nu putea fi absorbită decat prin  reforme majore, afectand anumite privilegii.

Au existat apeluri din ce în ce mai puternice ca regele să convoace Stările Generale, lucru pe care l-a făcut în mai 1789. Starile Generale (reprezentanții clerului, nobilimii și orășenilor), convocate de primul-ministru pentru a încerca să le conduca spre bine, cat mai paşnic posibil, au scapat rapid de sub control, ceea ce a dus la declansarea revolutiei.

In iunie 1789, a început Revoluția Franceză. Incercările lui Ludovic de a o controla au avut ca rezultat Juramantul de la terenul de tenis (Serment du jeu de paume, sala Jocului de tenis din Palatul Versailles), de pe 20 iunie, intre 578 de deputati, de a nu se separa înainte de elaborarea unei Constituţii. Daca acest jurământ nu a avut nici o semnificaţie juridică, impactul său simbolic a fost  foarte puternic, deoarece a fost preludiul la suveranitatea naţională şi separarea puterilor. El va conduce la reunirea a trei reprezentanti – nobilime, cler, oraseni- într-o Adunare Constituantă, pe 9 iulie, ceea ce va avea drept rezultat eliminarea feudalismului (4 august 1789), declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului (26 august 1789), precum şi principiile de bază ale Constituţiei. In trei luni, autoritatea executivă a regelui a trecut la reprezentanții poporului. Căderea Bastiliei, de la 14 iulie, a servit pentru întărirea acestei schimbări radicale.

Cand au fost descoperite dovezi despre intrigile sale contrarevolutionare cu ajutor extern, a fost judecat pentru tradare, condamnat la moarte si ghilotinat in 1793.

Desi un erudit, a fost mult timp prezentat drept un rege putin simplist, manipulat de către consilierii săi, putin familiarizat cu problemele puterii, cu hobby-uri cum ar fi prelucrarea metalelor şi o mare pasiune pentru vânătoare, dar si pentru istorie, geografie, ştiinţe şi marina.

535: Este ales Papa Agapet I.

946: Papa Agapet al II-lea este încoronat papă ca succesor al papei Marin al II-lea.

1291: Nobilii scoțieni recunosc autoritatea regelui Eduard I al Angliei asupra țării lor.

1497: Amerigo Vespucci pleaca din Cádiz pentru prima sa călătorie în Lumea Nouă.

1499: Este publicată prima hartă geografică a lui Amerigo Vespucci.

1503: Cristofor Columb descoperă Insulele Cayman și le denumește Las Tortugas, datorită numeroaselor broaște țestoase care se găseau pe aceste insule.

Insulele au fost vizitate pentru prima dată de Columb, pe 10 mai 1503, în timpul celei de-a patra şi ultimei călătorii intreprinse în Lumea Nouă. Primul vizitator britanic atestat a fost  Francis Drake, care a debarcat pe aceste insule în 1586 şi le-a dat denumirea lor actuala. Insulele Cayman ca si Insula Jamaica, din apropierea acestora, au fost cedate Angliei în 1670, prin Tratatul de la Madrid.

1534: Jacques Cartier a descoperit Newfoundland.

Pe 20 aprilie 1534, navigatorul Jacques Cartier a plecat in prima sa calatorie. Expeditia a pornit din Saint-Malo, fiind formata din două nave si un echipaj de 61 de persoane, sub conducerea lui Cartier si avand drept misiune cautarea unui culoar de trecere dinspre nord-vest spre est.

Pe 10 mai, Cartier a ajuns la Cape Bonavista, un promontoriu situat pe coasta de est a insulei Terra Nova, Newfoundland. Navigheaza apoi de-a lungul coastei de nord a Terra Novei si ajunge la strâmtoarea Belle Isle. Cartier întocmeşte un inventar al geografiei locale.

1655: Jamaica a intrat sub autoritate britanică, după stăpânirea spaniolă care a durat 161 de ani

1768: John Wilkes este întemnițat pentru articolul scris în North Briton, prin care îl critică necruțător pe regele George al III-lea. Întemnițarea nobilului a provocat revolte violente la Londra.

John Wilkes a fost un om politic și ziarist britanic, deputat al Parlamentului din Westminster si Lord-Primar al Londrei. Numele său a rămas legat de un scandal politic și de revolta provocată atât de articolele sale, cât mai ales de condamnarea sa pentru aceste articole, care luptau pentru libertatea presei, inviolabilitatea parlamentara și dreptul de vot pentru clasa medie care să poată să-și aleagă proprii reprezentanți.

Acesta a fost autorul unei celebre ”afaceri” sub domnia regelui George al III-lea al Angliei, cunoscută sub numele de „Afacerea Wilkes”, sau, pentru a o deosebi de “a doua afacere Wilkes”, “Afacerea North Briton”. Aceasta s-a petrecut pe fondul unei tensiuni populare la Londra, îndată după încheierea păcii cu francezii, în urma “Războiului de 7 ani”, când Wilkes a demascat intențiile regelui George al III-lea de a-și afirma puterea (totalitar), după relativa perioada de destindere a celor doi predecesori ai săi.

The North Briton, ziarul fondat în 1762 de ziaristul John Wilkes, era un ziar radical, publicat în Londra secolului al XVIII-lea. The North Briton a servit si ca pseudonim al autorului ziarului, fiind folosit în reclame, scrisori către alte publicaţii şi in mici anunturi sau pamflete distribuite din mana in mana. Deşi era scris anonim, The North Briton era strâns asociat cu numele lui John Wilkes. Numele ziarului amintea de Scoția, întrucât acest nume, Nordul britanic, a fost folosit pentru această regiune, în decursul istoriei.

Atât ziarul cât și fondatorul său au rămas un simbol pentru libertatea cuvântului și a presei, pentru drepturile in alegerile parlamentare și pentru imunitatea parlamentară.

1824: Inaugurarea Muzeului National Gallery, Londra

1866: Carol I al României depune jurământul în fața Parlamentului României

Ziua Regelui sau Ziua Regalității a fost Ziua națională a României între 1866-1916 și 1918-1947. Era sărbătorită la 10 mai.

În 1866, la 10 mai, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajunge la București și este încoronat ca domnitor al României.

Ziua Regelui sărbătorea și declarația de independență a ambelor camere ale Parlamentului României față de Imperiul Otoman, declarație care a avut loc la 9 mai 1877, marcând astfel și începutul Războiului de Independență al României.

Tot la 10 mai, în 1881, a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României.

Ziua națională, la 10 Mai, era sărbătorită de toți românii. În 1917 a fost interzisă ca urmare a ocupației germane a României. În 1947 este interzisă definitiv de regimul comunist după abdicarea forțată a regelui Mihai I al României.

Legea nr. 103 din 14 mai 2015 hotărăște (art. 1) că „Ziua de 10 Mai va fi sărbătorită în fiecare an ca sărbătoare națională” prin organizarea de manifestări cultural-artistice. În textul actului normativ nu apare explicit denumirea sărbătorii, dar în media e denumită „Ziua Regalității”.

În 2021 a intrat în vigoare Legea nr. 189/2021, care la art. 1 prevede că: „Ziua de 10 Mai va fi sărbătorită în fiecare an ca Ziua Independenței Naționale a României, zi de sărbătoare națională, lucrătoare”.

1871: Înfrântă în războiul cu Prusia, Franța este nevoită să semneze Tratatul de la Frankfurt pe Main. Franța pierde Alsacia-Lorena de est și plătește 5 miliarde de franci-aur ca despăgubire de război

1877: Senatul României votează proclamația de independență față de Imperiul Otoman, independență recunoscută prin Tratatul de la Berlin din 1878

1881: Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen este încoronat Rege al României (1881–1914), după ce anterior fusese Principe al României (1866-1881)

1906: A apărut, la București, ziarul „Neamul Românesc“, sub conducerea lui Nicolae Iorga

1924: J. Edgar Hoover devine director al FBI

John Edgar Hoover a fost directorul Biroului Federal de Investigaţii (FBI), incepand din 10 mai 1924 si până la moartea sa, fiind numit pe viaţă de către Lyndon Johnson. Hoover ramane pana in ziua de azi, cel ce s-a aflat cel mai mult timp în fruntea unei agenţii federale din SUA, adică timp de 48 de ani, fiind în seviciul a opt preşedinţi, de la Calvin Coolidge pana la Richard Nixon. Dupa Hoover, a fost introdus un mandat de zece ani pentru şeful FBI.

Este recunoscut drept creatorul unei agenţii responsabile cu menţinerea legislaţiei în vigoare, fiind în acelaşi timp acuzat de abuz de autoritate, pentru şantajarea personalitatilor publice si persecuţie politică.

1933: Autodafé-ul cartilor: naziştii au ars 35 000 de cărţi la Berlin, in Bebelplatz

In noaptea de 9 spre 10 mai 1933, in Piata Operei (astazi, Piata Bebel) din Berlin, cartile ard…

In Berlin, naziştii au ars in piata publica cca. 35 000 de cărţi ale autorilor declarati interzisi în Germania. Prima actiune nazista de ardere a cartilor, a avut loc pe 10 mai 1933 în Berlin şi a fost urmată de altele, în toate oraşele din Germania.

Etimologic, cuvântul “autodafé” provine din expresia portugheză “auto da fé”, traducerea din latină a expresiei “actus fidei”, însemnând act de credință.

Un autodafé reprezenta ritualul de penitenţă publică a ereticilor si apostaţilor condamnati, care avea loc atunci când Inchiziţia spaniolă sau portugheză decisese pedeapsa acestora, urmata de executarea de către autorităţile civile a pedepselor aplicate. Atat in Spania medievala, cat si in Portugalia, “auto da fé” inseamna “act de credinta”.

Deoarece arderea pe rug pentru erezie a fost, probabil, aspectul cel mai profund şi tulburator al multor autodafé-uri, acest aspect particular care este actul arderii pe rug, a devenit inţelesul primar in limbajul popular, în ciuda faptului că nu era sensul originar al expresiei.

Astfel, in limbajul popular, acest termen a devenit practic sinonim cu executarea prin ardere a ereticilor. Această schimbare de sens se datorează faptului că acei condamnati recidivisti sau care refuzau sa-si retracteze declaratiile erau trimisi de Inchiziţie în fata autorităţilor civile, care uneori ii condamna la ardere pe rug.

La începutul erei creştine, autodafé-ul consta, la origine, in arderea cărţilor considerate eretice, datorită conținutului lor păgân, blasfemator sau imoral.

Prin extensie, termenul se refera, in general, la ardere, nimicire prin foc, acțiune care duce la distrugerea prin foc. Astfel, autodafé este, de asemenea, frecvent utilizat pentru a desemna distrugerea publica, prin ardere, a cărţilor sau manuscriselor.

“Acolo unde se ard carti, se ajunge si la arderea oamenilor.” (Heinrich Heine, Almansor)

Prin analogia metodelor, acest termen a fost folosit pentru a desemna distrugerea prin foc pe care naziştii au aplicat-o lucrărilor dizidenţilor sau a celor ale căror autori erau evrei.

Primul autodafé (arderea cartilor) nazist a avut loc pe 10 mai 1933 la Berlin (Bebelplatz), şi a fost urmat de altele în Bremen, Dresda, Frankfurt pe Main, Hanovra, München şi Nürnberg.

Au fost astfel condamnate la ardere, printre altele, lucrări de Bertolt Brecht, Alfred Döblin, Lion Feuchtwanger, Sigmund Freud, Erich Kastner, Heinrich Mann, Karl Marx, Friedrich Wilhelm Foerster, Carl von Ossietzky, Erich Maria Remarque, Kurt Tucholsky, Franz Werfel, Stefan Zweig şi Arnold Zweig .

1940: Winston Churchill devine prim-ministru al Marii Britanii în urma demisiei premierului Neville Chamberlain

Winston Churchill preia postul lui Neville Chamberlain, care a purtat negocierile cu Hitler şi care a trebuit să demisioneze.

1940: Al doilea război mondial: Germania invadează Belgia, Olanda și Marele Ducat de Luxemburg

Sub pretextul că Franţa şi Marea Britanie se pregătesc pentru invadarea Germaniei, nazistii au invadat toate cele trei ţări simultan.

1941: Al doilea război mondial: Rudolf Hess se parașutează în Scoția în încercarea de a negocia pacea între Anglia și Germania

Rudolf  Hess, al doilea personaj în Partidul Nazist, este, de asemenea, eroul unei povesti rocambolesti: potrivit relatarii lui William Shirer, autor al lucrarii Grandoarea si decadenta celui de-al Treilea Reich, pretinzand ca vrea sa încerce un Messerschmitt, abate aeronava spre nordul Marii Britanii, în mai 1941, se paraşuteaza in Ayrshire, pe 10 mai, în ciuda tirurilor anti-aeriene, isi luxeaza glezna, si toate acestea în speranţa de a-l intalni pe Ducele  Hamilton! Hess voia să-l folosească pe Ducele Hamilton ca mediator, pentru a negocia pacea înainte de bătălia cu Marea Britanie care se anunta a fi iminenta.

Propunerea sa de pace era similara cu acordul propus de Hitler lui Chamberlain chiar înainte de invazia Poloniei: Germania va proteja Imperiul Britanic, in timp ce Anglia nu se va opune proiectelor germane.

Pentru aceasta initiativa proprie, Hess a fost arestat şi a petrecut perioada ramasa pana la incheierea războiului în închisoare.

Messerschmitt: avion de vanatoare german, din Al Doilea Razboi Mondial, denumit dupa proiectantul sau, Willy Messerschmitt.

1963: Rolling Stones lanseaza primul disc de 45 de turatii, intitulat “Come on”

Discul s-a vandut destul de slab, dar doar pentru moment. Brian Jones, un mare amator de blues, a fondat grupul în 1962, impreuna cu Mick Jagger şi Keith Richards. Amandoi prieteni din adolescenta, au avut de luptat pentru a se impune in perioada cand trupa The Beatles, aparuta mai devreme, avea o popularitate exceptionala, iar Rolling Stones-ii isi creasera o imagine de “baieti rai”.

1981: François Mitterrand devine primul președinte socialist al Franței

Cu 15 708 262 de voturi împotriva a 14 642 306, pentru Valery Giscard d’Estaing, François Mitterrand câştigă al doilea tur al alegerilor prezidentiale. In aceeasi seara, populatia de stânga îşi exprimă bucuria in masa, in marile orase ale Franţei. Este prima dată când un preşedinte de stânga a venit la putere în Republica a cincea. Mitterrand detine recordul de longevitate (14 ani) la conducerea Republicii Franceze. (1981 – 1995)

1994: Nelson Mandela a depus jurământul, devenind primul președinte de culoare al Africii de Sud

În urma primelor alegeri democratice din 27 aprilie 1994, în mare măsură câştigate de ANC, Nelson Mandela a fost ales preşedinte al Republicii Africa de Sud şi a depus jurământul la Pretoria, pe 10 mai 1994, în fata elitei politice internationale, de la Al Gore pana la Fidel Castro. El va conduce primul guvern non-rasial al tarii, în acest caz un guvern de uniune naţională între ANC, Partidul Naţional şi Partidul Inkatha Zulu. Cei doi vicepreşedinţi vor fi deci Thabo Mbeki ( ANC) şi Frederik (PN).

2002: Agentul FBI, Robert Hanssen, este condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitatea de eliberare condiționată, pentru faptul de a fi vândut secrete americane Moscovei în schimbul unei sume de 1,4 milioane de dolari în numerar și diamante

2005 : Inaugurarea Memorialului holocaustului

In cadrul comemorării celei de-a şaizecea aniversari de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Berlinul inaugureaza Memorialul pentru victimele Holocaustului. Situat în centrul oraşului, în apropiere de birourile fostului sediu al celui de-al Treilea Reich, monumentul reproduce pe peretii sai, numele victimelor evreieşti ale Holocaustului.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.