1760: Claude Joseph Rouget de Lisle, ofiter, poet si dramaturg francez
Adesea numit Rouget de l’Isle, ofiţer francez (specialitatea Geniu), poet si dramaturg, autor al imnului national al Frantei, La Marseillaise.
La Marseillaise a fost compus, text inițial și muzică, de Rouget de Lisle, la Strasbourg, în noaptea de 25 / 26 aprilie 1792, după declararea războiului cu Austria. Titlul inițial a fost “Chant de guerre pour l’armée du Rhin” (Cântec de război pentru armata Rinului). Cantecul a fost dedicat maresalului Nicolas Luckner, un ofiter bavarez de origine franceza, iar melodia era o adaptare a unei teme scrise în 1781, de către Giovan Battista Viotti. Textul cantecului reflectă invazia Franţei de către armatele străine, din Prusia şi Austria, care era în curs de desfăşurare atunci când a fost scris. Forţele invadatoare au fost respinse de Franţa, prin înfrângerea lor în bătălia de la Valmy.
Pe 30 iulie 1792, La Marseillaise a fost cântat pe străzi de soldații republicani (voluntari, federaţi) din Marsilia, la intrarea lor în Paris, fapt pentru care va fi numit La Marseillaise.
Acesti federaţi si-au facut întrarea în Paris, defiland in urma unui tânăr voluntar din Montpellier, numit François Mireur, care il cantase la o intrunire patriotica din Marsilia şi trupele l-au adoptat ca pe un marş al Gărzii Naţionale a Marsiliei. Tanar absolvent de medicină, Mireur a devenit mai târziu general sub Napoleon Bonaparte şi a murit în campania din Egipt.
Conventia Nationala (1792-1795), a adoptat cantecul ca imn naţional al Frantei, printr-un decret emis pe 14 iulie 1795 si astfel, în mod oficial, La Marseillaise a devenit primul imn național al Franței.
Acest statut a fost pierdut sub Napoleon I şi cantecul a fost interzis complet de către Ludovic al XVIII-lea şi Napoleon al III-lea, reluandu-si acest statut doar pentru o scurta perioada, după Revoluţia din iulie 1830.
In timpul domniei lui Napoleon I, Veillons au Salut de l’Empire a fost imnul neoficial al regimului, iar în timpul domniei lui Napoleon al III-lea, Partant pour la Syrie.
In timpul secolului al XIX-lea şi inceputul secolului XX, “La Marseillaise” a fost recunoscut ca imn al mişcării revoluţionare internaţionale şi, în 1871, a fost adoptat de către Comuna din Paris. Opt ani mai târziu, în 1879, cantecul a fost declarat drept imn naţional al Franţei, ramanand astfel pana in zilele noastre.
“La Marseillaise” este primul exemplu de “marş european” in stilul imnului. De cand a fost adoptat ca imn naţional al Franţei, versurile sale evocative şi faptul ca este recunoscut imediat, inca de la primele acorduri, au facut ca La Marseillaise sa fie privit ca un imn revoluţionar.
***
Compusă în 1792 pentru a însufleți trupele, în timp ce patria era în pericol, La Marseillaise, care a devenit imnul național în 1879, a revenit în anii 2010, când valorile Republicii erau amenințate. Spre deosebire de celelalte simboluri ale Republicii Franceze, indiferent că este vorba despre drapelul tricolor, figura Mariannei sau deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, La Marseillaise nu a fost niciodată în asentimentul tuturor.
Inițial un cântec revoluționar de război, a fost asociat mai ales cu ceremonialul militar și, prin urmare, cu patria, în ceea ce poate avea un eventual caracter războinic, mai mult decât cu Republica. A fost nevoie de evenimente excepționale, precum atacurile teroriste din 2015, pentru ca La Marseillaise, cântată spontan în timpul mitingurilor care au urmat, să fie reinvestită cu puterea sa simbolică de coeziune națională.
Marianne este o figură simbolică a Republicii Franceze. Sub înfățișarea unei femei care poartă o bonetă frigiană, ea reprezintă Republica Franceză și valorile acesteia conținute în deviza: „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Este un simbol republican important, o figură iconică a libertății și a democrației.
1755: Robert Gray, navigator și explorator american (d. 1806)
1788: Jean Augustin Fresnel, fizician francez (d. 1827)
1888: Max Steiner, Maximilian Raoul Walter Steiner, compozitor austro-american de muzică de film și teatru. (d. 1971)
Născut pe 10 mai, 1888 în Viena, Austro-Ungaria, în aceeași zi cu David O. Selznick producătorul american al celebrului Gone with the Wind, căruia îi va scrie celebra muzică a filmului.
Max Steiner rămâne cunoscut ca fiind creatorul a peste 300 de coloane sonore, dintre care cele mai cunoscute rămân muzica din filmele Gone With The Wind și Casablanca.
1890: Alfred Jodl, general german (d. 1946)
1894: Elvira Popescu, actriță franceză de origine română (d. 1993)
1899: Fred Astaire, dansator, coregraf, actor și cântăreț american (d. 1987)
După numele de botez Frederick Austerlitz, Fred Astaire este considerat cel mai bun dansator al tuturor timpurilor.
1902: David O. Selznick, producator de film american, cunoscut mai ales pentru producția Gone with the Wind (1939) și Rebecca (1940) (d. 1965)
1929: Ion Horea, poet și traducător român
1940: Wayne Dyer, psiholog și scriitor american
1945: Sorin Postelnicu, actor român
1960: Bono, solistul trupei irlandeze U2
Pe numele real Paul David Hewson, Bono este solistul şi, ocazional, chitaristul trupei rock U2. Primele experienţe muzicale dateaza de la începutul anilor 1970, într-o trupa de cartier, Lypton Village, ce canta în spaţii publice sau in mijloacele de transport in comun. S-a alăturat grupului U2 după ce a răspuns unui anunt publicat in şcoala sa de către Larry Mullen Jr.
Textier a 99% dintre melodiile grupului U2, autor implicat în diverse cauze umanitare şi politice (Artists Against Apartheid, Amnesty International, Greenpeace, War Child, Jubilee 2000, etc.) si liderul carismatic al grupului, Bono dezvoltă şi intră în pielea mai multor personaje, în scopul de a schimba continuu imaginea pe care i-o creeaza mass-media.
1963: Cecilia Bârbora, actriță română
1965: Linda Evangelista, manechin canadian, una dintre primele membre ale Clubului supermanechinelor
Linda a fost descoperita la vârsta de 13 ani, în timpul unui concurs de frumuseţe, în 1978, în Niagara Falls, Ontario. Deşi nu a câştigat competiţia, a fost remarcata de un specialist in recrutarea manechinelor. Si-a inceput cariera profesionala in New York. După trei ani de activitate, cu aceeaşi agenţie, a obtinut un contract cu revista Vogue. Ulterior, s-a stabilit la Paris. Din acel moment, a pozat pentru o multime de reviste din diferite ţări şi lucreaza pentru diferite societati: American Express, Calvin Klein, Coco Chanel, Chloé, Hermès, Ralph Lauren, Yves Saint-Laurent, Christian Dior, Revlon. Revista People, în anii 1990, a declarat-o una dintre cele mai frumoase 50 de persoane din lume.