10 Octombrie

1985: Orson Welles, regizor american de film și teatru, scenarist, actor (n. 1915)

Orson Welles, pe numele complet George Orson Welles, 6 mai 1915 – 10 oct. 1985, actor, regizor, producător și scriitor american de film.

Tehnicile sale narative inovatoare și utilizarea imaginii, a luminii și a muzicii dramatice pentru a continua linia tensionată, de suspans și pentru a crea starea de spirit necesară au făcut ca Citizen Kane, 1941 – în care a fost scenarist, regizor, producător și interpret – să fie considerat unul dintre cele mai mari filme din istoria cinematografiei.

Începutul activității

Mama lui Welles, Beatrice Ives, a fost pianistă de concert, iar tatăl său, Richard Welles, a fost inventator și om de afaceri. Welles a fost un copil minune, știa să cânte la pian și la vioară, interpreta roluri, desena, picta și scria versuri; își distra prietenii prezentându-le trucuri magice și punând în scenă mini-producții ale pieselor lui William Shakespeare.

Părinții lui Welles s-au despărțit când avea patru ani, iar mama lui a murit când avea nouă ani.

În 1926, Welles a intrat în exclusivista Todd School din Woodstock, Illinois. Acolo, talentele sale au găsit un teren fertil și i-a uimit pe profesori și elevi cu puneri în scenă atât ale pieselor moderne, cât și ale celor clasice.

Tatăl său a murit în 1930, iar Welles, la 15 ani a fost luat sub tutela unui prieten de familie, un medic din Chicago, Maurice Bernstein.

În 1931, a absolvit Școala Todd, dar, în loc să urmeze facultatea, a studiat succint la Institutul de Artă din Chicago înainte de a călători la Dublin, unde a avut o audiție de succes la Teatrul Gate pentru rolul Ducelui de Württemberg într-o adaptare scenică a romanului Evreul Süss al lui Lion Feuchtwanger.

Welles a rămas în Irlanda timp de un an, lucrând la compania Abbey Theatre, precum și la Gate; a proiectat și decoruri, a scris o rubrică de ziar și a început să regizeze piese de teatru.

În 1932, Welles a părăsit Dublinul și a încercat să lucreze pe scenele din Londra și New York; neavînd succes, a călătorit, în schimb, timp de un an în Maroc și Spania.

În 1933, în Statele Unite, autorul Thornton Wilder l-a prezentat actriței Katharine Cornell și a fost angajat în compania ambulantă a lui Cornell, interpretând rolurile lui Mercutio în Romeo și Julieta a lui Shakespeare, Marchbanks în Candida lui George Bernard Shaw și Octavius ​​Barrett, în Familia Barretts de pe strada Wimpole a lui Rudolf Besier.

În 1934, Welles a organizat un festival de dramă de vară la Școala Todd, unde a interpretat rolul lui Svengali într-o adaptare după romanul Trilby de George du Maurier și al lui Claudius în Hamlet. La finalul festivalului, a realizat primul său film, scurtmetrajul Inimile vârstei.

Cu directorul Școlii Todd, Roger Hill, a pregătit Toată lumea este Shakespeare (Everybody’s Shakespeare, 1934), ediții pentru spectacolele A douăsprezecea noapte, Negustorul din Veneția și Iulius Caesar, cu introduceri de Hill și Welles și ilustrații de Welles.

A debutat la New York în rolul Tybalt, în producția Romeo și Julieta a lui Cornell, în decembrie 1934.

Teatru și radio în anii 1930

Când Welles juca în Romeo și Julieta, l-a întâlnit pe producătorul John Houseman, care l-a distribuit imediat ca protagonist în piesa în versuri Panică de Archibald MacLeish, care a avut premiera în 1935 pentru Houseman’s Phoenix Theatre Group.

Apoi au trecut, în 1936, la montarea unor producții pentru Proiectul Federal de Teatru, al Work Progress Administration (WPA). Prima lor realizare, pentru Divizia Neagră a Teatrului Federal, a fost Macbeth, cu o distribuție afro-americană, iar decorul s-a schimbat din Scoția în Haiti.

Au început, în 1937, cu piesa lui Christopher Marlowe, Tragica poveste a Doctorului Faust, în rolul principal fiind Welles. Cea mai neinspirată realizare a lor a fost piesa muzicală proletară a lui Marc Blitzstein, The Cradle Will Rock, o alegorie brechtiană a corupției și a lăcomiei corporative, incluzând o panoplie de figuri societale.

Paznicii de la WPA au închis teatrul cu o seară înainte de deschidere. Închiderea fusese ordonată aparent din motive bugetare; cu toate acestea, natura politică a piesei a fost considerată prea radicală. Welles și Houseman au închiriat rapid un alt teatru, iar în seara deschiderii spectacolului piesa a fost prezentată cu actorii care își interpretau rolurile din locurile destinate publicului.

În același an, au înființat Teatrul Mercur, care a prezentat o versiune nouă și modernă a piesei Iulius Cezar a lui Shakespeare. În 1938, Mercury Theatre a prezentat comedia lui William Gillette, Too Much Johnson.

Welles a filmat trei scurt-metraje, mute, pentru a preceda fiecare act al piesei; cu toate acestea, filmele nu au fost niciodată terminate. Se credea că filmul Too Much Johnson a fost distrus de incendiul din 1970; totuși, a fost redescoperit, restaurat și prezentat în premieră în 2013.

În același timp, Welles făcea incursiuni în radio. Cariera sa la radio a debutat, la începutul anului 1934, cu un fragment din Panica, piesa în versuri a lui Archibald MacLeish.

În 1935, Welles a început să apară în mod regulat în seria de scurt-metraje de știri The March of Time (prezentate în cinematografe din 1935 până în 1951), iar rolurile radio ulterioare au inclus interpretarea lui Lamont Cranston din serialul de povestiri polițiste Umbra (The Shadow).

În 1938, actorii de la Teatrul Mercury au încercat o serie de piese de teatru pentru radio, adaptate după romane celebre. Au atins notorietatea națională cu un program bazat pe Războiul lumilor de H.G. Wells; spectacolul din 30 octombrie, folosind formatul unei emisiuni de știri simulate, povestite de Welles, anunța un atac asupra New Jersey de către invadatorii de pe Marte. Cu toate acestea, rapoartele contemporane conform cărora programul ar fi provocat panică la nivel național au fost exagerate.

Acoperirea națională care a rezultat din activitatea sa de teatru și radio a adus numele lui Welles înaintea Hollywood-ului ca notorietate.

În 1939, a semnat un contract extraordinar cu RKO Pictures (Radio-Keith-Orpheum Pictures, o companie americană independentă care produce și distribuie filme) care îi garanta o autonomie aproape totală și dreptul de tăiere finală (final cut right) – dreptul unui regizor la aprobarea finală a oricăror editări – a oricărui film pe care îl făcea. Pentru primul său film, Welles a ales Inima întunericului de Joseph Conrad, care urma să fie filmat în întregime din punctul de vedere al naratorului Marlow. Cu toate acestea, în ciuda lunilor de pregătire, filmul nu a început niciodată.

Welles a povestit, la radio, Familia elvețiană Robinson (Swiss Family Robinson, 1940, un roman didactic, pentru copii, al pastorului elvețiano-german Johann David Wyss, care avea un mare succes) în timp ce aștepta ca un alt proiect să evolueze.

La RKO: Cetățeanul Kane (Citizen Kane) și Splendoarea Ambersonilor (The Magnificent Ambersons)

Citizen Kane, 1941, este, fără îndoială, cel mai mare film care a fost produs vreodată la Hollywood și este cu siguranță unul dintre cele mai impresionante debuturi ale oricărui regizor.

Welles a produs și a scris scenariul împreună cu Herman J. Mankiewicz. De asemenea, Welles a construit un personaj plin de energie în rolul lui Charles Foster Kane, magnatul ziarului (bazat în mod clar pe editorul de ziare William Randolph Hearst), care se ridică dintr-un mediu modest pentru a aduna nenumărate milioane – de care nu este capabil să se bucure, datorită ambițiilor sale grandioase, demne de o epopee.

Citizen Kane a avut o distribuție formată, în mare parte, din susținători ai lui Welles, compusă în cea mai mare parte din actori ai Teatrului Mercury și i-a inclus pe Joseph Cotten, Agnes Moorehead, Everett Sloane, Paul Stewart și Ruth Warrick.

Filmat cu o serie de tehnici clasice și experimentale de Gregg Toland, punctat în mod evocator de Bernard Herrmann și editat strălucit de Robert Wise, Citizen Kane a fost o capodoperă a filmului. A fost, de asemenea, ultima dată când Welles a realizat un film la Hollywood care a ajuns intact pe ecran.

Deși inițial a primit recenzii extraordinare, Citizen Kane nu a fost un succes financiar. RKO a găsit filmul – cu structura sa complexă de flashback-uri și lipsa unui protagonist atrăgător – dificil de comercializat, iar box-office-ul său a fost, de asemenea, împiedicat de faptul că ziarele lui Hearst își foloseau influența pentru a-i îngreuna perspectivele comerciale. Cu toate acestea, Citizen Kane a primit nouă nominalizări la Oscar, dintre care Welles a primit trei (cel mai bun actor, regizor și scenariu original), dar, în final, doar scenariul a câștigat un Oscar.

Splendoarea Ambersonilor (The Magnificent Ambersons, 1942) a fost produs, scris și regizat de Welles, iar pentru unii critici reprezintă apogeul artei sale – chiar dacă i-a fost retrasă puterea de decizie de către RKO după proiecții de testare slabe.

A fost puternic reeditat de Wise (44 de minute au fost tăiate), și a fost abordat un nou final al filmului. Splendoarea Ambersonilor a fost adaptat după romanul lui Booth Tarkington, The Magnificent Ambersons (pentru care autorul a obținut un Premiu Pulitzer) despre averile în declin ale unei familii bogate din Indianapolis, din secolul al XIX-lea, a cărei vanitate și incapacitatea de a înțelege semnificația industrializării și a automobilului a condus la sfîrșitul lor.

Distribuția l-a prezentat ca protagonist pe Tim Holt, drept vlăstarul răsfățat a cărui aroganță îi aduce în cele din urmă o pedeapsă binemeritată, care poartă totuș în ea greutatea tragediei. Actorii de la Teatrul Mercury (și veteranii din Citizen Kane) Cotten, Moorehead și Ray Collins au oferit interpretări excelente, iar fosta vedetă a filmelor mute, Dolores Costello, și tânăra Anne Baxter au demonstrat atenția lui Welles în privința alegerii actorilor săi de sex feminin.

Filmat strălucit de Stanley Cortez, The Magnificent Ambersons a fost nominalizat la Oscarul pentru cea mai bun film.

Chiar în timp ce Wise tăia din The Magnificent Ambersons, Welles se afla în America de Sud la filmarea cvasi-documentarului Totul este adevărat (It’s All True), o antologie de trei scurtmetraje: „The Story of Samba”, despre Carnavalul anual din Rio de Janeiro; „Prietenul meu, Bonito”, despre coride; și „Patru bărbați pe plută”, despre patru umili pescari care devin eroi naționali după o călătorie îndrăzneață.

RKO a anulat proiectul la jumătatea drumului, lăsându-l pe Welles blocat în Rio. Proiectul legendar, care nu a fost lansat niciodată, a reapărut atunci când cea mai mare parte din filmările existente din „Patru bărbați pe plută” au fost montate  de Richard Wilson, Bill Krohn și Myron Meisel ca parte a documentarului It’s All True: Based on a Unfinished Film de Orson Welles, 1993, Totul este adevărat: bazat pe un film neterminat al lui Orson Welles.

Welles începuse să lucreze la Journey into Fear (Călătorie în țara fricii, 1943) înainte de a pleca în Brazilia și s-a întors să constate că RKO începuse să se amestece din nou în planurile lui, așa cum a făcut-o și cu The Magnificent Ambersons.

De data aceasta, însă, Welles a reușit să inrevină și să restabilească cel puțin o parte din editarea brutală, dar a fost lansat la 69 de minute, după ce a fost întrerupt din minutul 91.

Journey into Fear, filmul american regizat de Norman Foster și lansat în 1943, este o adaptare a unui roman de Eric Ambler. Welles era programat inițial să regizeze acest film, dar după conflictul izbucnit între el și RKO Pictures în timpul postproducției, la scurt timp după eșecul comercial al filmului Splendoarea Ambersonilor, regia i-a fost atribuită lui Norman Foster, un regizor care l-a asistat pe Welles la It’s All True.

Welles a fost implicat în scrierea scenariului, în producția filmului și a interpretat rolul secundar al colonelului Haki, un agent al spionajului turcesc. Criticii și istoricii filmului consideră astăzi că Welles a supravegheat o mare parte din filmări, dar este creditat oficial doar ca actor.

Implicarea lui Welles în acest film este evidentă, deși Welles a spus mai târziu că „a conceput filmul, dar nu poate fi numit regizorul său propriu-zis”.

O adaptare captivantă (chiar dacă uneori confuză) a thriller-ului lui Eric Ambler despre spionaj și contrabandă cu muniții, Journey into Fear a avut-o protagonistă pe Dolores Del Rio, iubita de mai târziu a lui Welles, în rolul misterioasei Josette și pe veteranii din Citizen Kane, Cotten (care a participat la scrierea scenariului), Warrick, Moorehead, iar Sloane a colaborat la producția filmului. Cu toate acestea, RKO Pictures nu a fost impresionat, iar noii săi directori i-au concediat pe Welles și pe cei de la Mercury Productions.

Filmele de la sfîrșitul anilor 1940: Străinul, Doamna din Shanghai și Macbeth

Welles a petrecut restul anului 1943 realizând două seriale pentru radio, distrând trupele americane, care luptau în Al Doilea Război Mondial, într-un turneu cu un spectacol magic cu ajutorul Ritei Hayworth (cu care s-a căsătorit), Marlene Dietrich, Cotten și Moorehead, ținând discursuri în numele efortului de război și chiar înlocuindu-l pe Jack Benny în emisiunea acestia de la radio.

De asemenea, a interpretat pe misteriosul Rochester din filmul Jane Eyre, 1943, regizat de Robert Stevenson, alături de Joan Fontaine. Dar niciunul dintre studiouri nu se mai grăbea să-l coopteze ca regizor. A jucat alături de Claudette Colbert în melodrama lui Irving Pichel, Ziua de mâine va veni întotdeauna (Tomorrow Is Forever, 1946), înainte de a primi în cele din urmă o ofertă de la producătorul Sam Spiegel.

Străinul, 1946, a fost un thriller despre un nazist, Franz Kindler (Welles), care se ascunde sub identitatea unui profesor de școală într-un oraș mic din New England. Pregătirile iminentei sale căsătorii cu o colegă profesoară (Loretta Young) sunt întrerupte atunci când un investigator al crimelor de război (Edward G. Robinson) îl urmărește și apoi așteaptă ca Kindler să se predea de bună voie. Welles nu a fost mulțumit de munca sa – încerca să respecte un program și un buget strict pentru a-și repara reputația și, prin urmare, nu-și putea permite niciunul dintre înfloriturile sale comerciale – și Străinul a fost astfel cel mai convențional film al său.

Înglodat puternic în datorii din cauza eșecului unei colosale versiuni scenice a cărții lui Jules Verne, Ocolul pământului în optzeci de zile, Welles a început filmarea filmului noir Doamna din Shanghai, în 1946, pentru Columbia Pictures.

[Film noir: un stil sau gen de film cinematografic marcat de o stare de pesimism, fatalism și amenințare. Termenul a fost inițial aplicat (de un grup de critici francezi) thriller-elor (filme de suspans) sau filmelor polițiste americane realizate în perioada 1944–1954 și lucrărilor unor regizori precum Orson Welles, Fritz Lang și Billy Wilder.]

Povestea, bazată pe un roman ieftin al lui Sherwood King, a fost reinventată de Welles ca o meditație febrilă și complicată asupra naturii răului, cu Welles ca protagonist filozofic, în rolul marinarului Michael O’Hara. Hayworth (împăcată temporar cu Welles după ce au fost separați timp de un an) era perfida Elsa Bannister, iar veteranul Sloane, de la Teatrul Mercury, l-a interpretat ​​pe soțul ei infirm, dar veninos, avocatul corupt Arthur Bannister. A fost lansat în 1948.

Într-o manifestare tipică de umor caustic, Welles a lăsat-o pe Hayworth să-și taie buclele sale roșcate și să le vopsească în blond platinat, unul dintre numeroasele puncte de dispută dintre Welles și președintele studiourilor Columbia, Harry Cohn. În pofida scenelor scumpe și destul de complexe, filmate într-o varietate de fundaluri mexicane colorate și exotice, filmul a fost un eșec la box-office. Astăzi, însă, filmul Doamna din Shanghai este considerat una dintre capodoperele lui Welles, un triumf al stilului, mai ales în punctul culminant cu împușcăturile într-o sală de oglinzi, chiar dacă Welles nu a reușit să se abțină de la tăierile din final, filmul fiind puternic trunchiat.

În 1947, Welles a realizat o adaptare mai sumară, dar impresionant de originală, Macbeth, 1948, pe care a filmat-o în 23 de zile la fabrica de gen Republic Pictures. Se pregătise pentru filmarea cu buget redus regizând o producție scenică în Salt Lake City, Utah. Welles a rezumat realizările sale cu un buget redus, descriindu-le ca „un fel de desen în cărbune, schițat violent, al unei piese grozave”. A folosit decoruri stilizate și secvențe prelungite pentru a-și susține viziunea. Deși a fost lansat inițial la 107 minute, filmul a fost văzut timp de mulți ani doar într-o versiune de 86 de minute.

După ce a terminat filmarea la Macbeth, Welles a plecat în Italia, unde a interpretat pe șarlatanul și magul Cagliostro din secolul al XVIII-lea (și a regizat câteva scene) în Magie neagră, 1949, în regia lui Gregory Ratoff.

A jucat în alte filme, printre care Prințul vulpilor, 1949, în rolul regelui Henric, apoi un personaj plin de culoare, Cesare Borgia, și în cel mai faimos thriller clasic al regizorului Carol Reed, Al treilea om (The Third Man, 1949), în rolul amoralului Harry Lime. Welles a petrecut o mare parte din următorii 25 de ani în Europa.

Filmele din anii 1950: Othello, Domnul Arkadin și Stigmatul răului

Welles a jucat apoi rolul unui războinic din secolul al XIII-lea în Trandafirul Negru (The Black Rose, 1950), în regia lui Henry Hathaway.

Începuse flmările pentru Othello, în 1948, la Veneția. În următorii trei ani, Welles a continuat filmările, cu intermitențe, în Italia și Maroc și într-un studio din Roma, oprindu-se ori de câte ori fondurile scădeau pentru a prelua un alt rol ca actor. Din moment ce actorii nu erau întotdeauna disponibili, unele scene de conversații au fost editate din prim-planuri filmate cu ani în urmă.

Rezultatul a fost recunoscut în cele din urmă la Cannes, în 1952, câștigând premiul cel mare. Distribuția era aproape necunoscută – în afară de Welles în rolul lui Othello, cu actrița canadiană Suzanne Cloutier în rolul Desdemonei și cu actorul irlandez Micheál MacLiammóir (pe care Welles îl cunoscuse de pe vremea când era la Teatrul Gate) în rolul lui Iago – ceea ce îl asigura că perspectivele sale comerciale vor rămâne modeste. Cu toate acestea, filmul conține unele dintre cele mai mari scene de film ale lui Welles și este considerat de unii ca fiind una dintre cele mai mari realizări ale sale.

Domnul Arkadin, 1955 (numit și Raport confidențial), s-a bazat pe o poveste originală a lui Welles și a fost finanțat de investitori europeni, care l-au eliminat din film în timpul montajului. Este o poveste asemănătoare cu Citizen Kane cu un final diferit, dar la fel de tragic: bogatul și puternicul Arkadin (Welles) angajează un tânăr american dubios (Robert Arden) pentru a-și reaminti istoria personală din trecut, pe care magnatul susținea că a uitat-o, dar de fapt se temea că va fi atât de plină de lucruri scandaloase încât fiica lui iubită (Paolo Mori) se va îndepărta de el îngrozită.

În timpul vieții lui Welles filmul a circulat în cel puțin trei versiuni, fiecare cu material ușor diferit, și abia în 2006 a fost asamblată o „versiune completă”. La fel ca în cazul multor lucrări ulterioare ale lui Welles, meritele imaginii sunt în conflict cu deficiențele sale de producție.

În 1955, Welles a început și filmarea la Don Quijote, o refacere contemporană a poveștii lui Miguel de Cervantes pe care a produs-o, pentru care a interpretat rolul naratorului și a colaborat la scrierea scenariului. A lucrat la Don Quijote, cu întreruperi, până la moarte. La un moment dat, chiar a spus că filmul se va numi Când ai de gând să termini Don Quijote? Filmul nu a fost finalizat niciodată. O formă fragmentară a lui Don Quijote a fost montată de regizorii spanioli Patxi Irigoyen și Jesús Franco în 1992, dar a fost discreditată de criticii de film.

Welles a acceptat multe roluri în Anglia, Franța și Italia. A realizat două serii de documentare scurte pentru televiziunea britanică, Orson Welles ‘Sketch Book și Around the World with Orson Welles, ambele în 1955, iar în același an a produs și Moby Dick pentru scena londoneză, o adaptare a romanului lui Herman Melville în care apărea în rolul căpitanului Ahab și părintele Mapple.

Apoi s-a întors la Hollywood, pentru prima dată în 10 ani pentru a face ceea ce este considerat drept unul dintre cele mai bune și mai personale filme ale sale, Stigmatul răului (Touch of Evil).

Stigmatul răului, 1958, s-a bazat pe un roman polițist de Whit Masterson. Welles a preluat subiectul despre un șef de poliție necinstit și l-a brodat cu teme apropiate inimii sale – vinovăție și răscumpărare, etică situațională versus morală absolută, răul relativ față de răul total – și a realizat una dintre cele mai uluitoare filme ale sale. Imaginea de început a filmului cu o scenă urmărire este una dintre cele mai faimoase scene ale lui Welles. În urma unor divergențe cu Universal Studios Hollywood, referitoare la montaj, Touch of Evil a fost ultimul film de la Hollywood al lui Welles.

Printre filmele de notorietate, Welles a lansat și Procesul,1962, după romanul lui Kafka, Falstaff (Chimes at Midnight, 1965, după Shakespeare și F de la Fals, 1973 și multe altele, din vasta sa filmografie.

Romanul lui Franz Kafka de spaimă existențială, Procesul, s-a potrivit cu pesimismul baroc al lui Welles și, într-adevăr, Welles l-a considerat unul dintre cele mai bune filme ale sale. Anthony Perkins (convingător de angoasat ca Joseph K.), Welles (formidabil ca Hastler, avocatul), Jeanne Moreau și Romy Schneider au făcut o distribuție excepțională.

Distribuindu-se în rolul bufonului lui Shakespeare, Sir John Falstaff, și împrumutând elemente de la Henric al IV-lea, Nevestele vesele din Windsor, Henric al V-lea și Richard al II-lea, Welles a adus un tribut adesea emoționant pentru măreția lui Shakespeare în Chimes at Midnight,1965 (numit și Falstaff).

Welles s-a luptat împotriva limitărilor bugetare și tehnice – o mare parte a imaginii a fost prost dublată – dar a folosit cu pricepere fundaluri spaniole și o distribuție excelentă care îi includea pe John Gielgud, Margaret Rutherford, Moreau și Fernando Rey.

Din 1970 până în 1976, Welles a filmat și a montat parțial Cealaltă parte a vântului, o satiră despre afacerile din industria cinematografică, în care prezintă ultima seară a vieții regizorului Jake Hannaford (interpretat de Huston), un cineast de renume care se luptă să-și găsească locul în Noul Hollywood din anii 1970. Cea mai recentă producție a lui Hannaford, Cealaltă parte a vântului (filmată de Welles ca parodie a cinematografiei europene de artă), rămâne fără buget, iar actorul din rolul principal a dispărut. O mare parte a filmului este plasată la petrecerea de 70 de ani a lui Hannaford, unde acesta își înfruntă bătrânețea.

Bugetul alocat filmului s-a epuizat înainte de finalizarea postproducției, iar filmul a fost prins într-o bătălie juridică care a durat mult după moartea lui Welles. O versiune a filmului a fost lansată în 2018 folosind înregistrările și notele editate de Welles.

F de la Fals (F for Fake, 1973), sau Adevăr și minciună, a fost un „film-eseu” (așa cum îl numea Welles) despre natura adevărului în artă. Filmul se baza pe documentarele filmate de François-Arnold Reichenbach, despre pictorul și falsificatorul de artă Elmyr de Hory și biograful său Clifford Irving. În timp ce Welles începuse să lucreze la filmările lui Reichenbach, Irving însuși a fost demascat ca fiind falsificatorul unei autobiografii false a omului de afaceri Howard Hughes. Welles a completat filmările lui Reichenbach cu mult material suplimentar nou, bazându-se pe propriile sale falsificări, precum difuzarea la radio a Războiului lumilor și dragostea sa pentru magie. F for Fake a fost probabil cel mai complicat film al său și a necesitat un an de editare pentru finalizare.

Welles s-a întors în Statele Unite în 1975. Ultimul său film finalizat a fost Filmarea la Othello, 1979, realizată pentru televiziunea vest-germană despre realizarea filmului Othello. Pe lângă faptul că a jucat și a furnizat narațiuni vocale pentru multe filme și programe de televiziune, în ultimii ani, Welles a filmat pentru mai multe proiecte, inclusiv despre realizarea filmului Procesul, The Dreamers, bazat pe două nuvele de Dinesen; Orson Welles Solo, un film autobiografic; și The Magic Show, cu Welles efectuând trucuri de magie.

Stilul său regizoral distinctiv a prezentat forme narative stratificate și neliniare, tehnici ale iluminatului, precum clarobscurul, unghiuri neobișnuite ale camerei, tehnici de sunet împrumutate de la radio, imagini cu focalizare profundă. și imagini cu filmări lungi.

Welles a fost un outsider al sistemului de producție și distribuție al filmelor hollywoodiene și s-a luptat pentru controlul creativ asupra proiectelor sale, la început cu principalele studiouri de film de la Hollywood și mai târziu în viață cu o varietate de finanțatori independenți din toată Europa, unde și-a petrecut cea mai mare parte a carierei. Multe dintre filmele sale au fost puternic editate sau au rămas nelansate. Unele, precum Touch of Evil, au fost reeditate cu atenție din notițele sale. Cu o dezvoltare care s-a întins pe aproape 50 de ani, filmul final al lui Welles, Cealaltă parte a vântului, a fost lansat în 2018.

Welles a avut trei căsătorii, inclusiv una cu Rita Hayworth, care a durat patru ani, și trei copii. Cunoscut pentru vocea sa de bariton, Welles a interpretat multe roluri în teatru, radio și film. A fost un magician de-a lungul vieții și a prezentat trupelor spectacole de varietăți în anii de război.

În 2002, a fost votat cel mai mare regizor de film din toate timpurile în două sondaje ale British Film Institute în rândul regizorilor și al criticilor.

În 2018 a fost inclus pe lista celor mai mari 50 de actori de la Hollywood din toate timpurile de The Daily Telegraph.

Sfidând sistemul de producție cinematografică și menținându-și propria legendă a efectelor spectaculoase și enigmatice, a lăsat multe filme neterminate, dar a creat și filme care nu vor fi egalate vreodată.

Mai mult…

Cetățeanul Kane de Orson Welles 

19: Germanicus, general roman (n. 15 î.Hr.)

1617: Bernardino Baldi, matematician, savant și scriitor italian. (n. 1553)

1806: Prințul Louis Ferdinand al Prusiei (n. 1772)

1837: Charles Fourier, filosof (socialism utopic) și economist francez (n. 1772)

1914: Carol I al României, domnitor al Principatelor Unite (1866-1881), rege al României (1881-1914), (n. 1839)

1963: Edith Piaf, cântăreață franceză (n. 1915)

1964: Jacques Byck, lingvist și filolog român (n. 1897)

1970: Édouard Daladier, politician francez, prim-ministru al Franței (n. 1884)

1985: Yul Brynner, actor american de origine rusă (n. 1915)

1986: Mansi Barberis, compozitoare, soprană și violonistă română (n. 1899)

1995: Nicu Vladimir, muzician folk român (n. 1950)

2004: Christopher Reeve, actor american (n. 1952)

2013: Scott Carpenter, astronaut american (n. 1925)

2019: Marie-José Nat, actriță franceză de film și TV (n. 1940)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.