Aniversari 11 aprilie
146: Septimius Severus, împarat roman (193–211), fondator al dinastiei Severilor (d. 211)
Septimius Severus, pe numele complet Lucius Septimius Severus Pertinax, 11 apr. 145/146,- 4 febr. 211, născut la Leptis Magna, Tripolitania [acum în Libia], împărat roman din 193 până în 211.
A fondat o dinastie personală și a convertit guvernul într-o monarhie militară. Domnia sa a marcat o etapă critică în dezvoltarea despotismului absolut care a caracterizat Imperiul Roman de mai târziu.
Fiu al unei familii din rangul / ordinul ecvestru (clasa cavalerilor), din colonia romană Leptis Magna, Sever a intrat în Senat în jurul anului 173 și a devenit consul în 190. În momentul uciderii împăratului nebun Commodus pe 31 decembrie 192, era guvernator al Panoniei Superioare (acum în Austria şi Ungaria) şi comandant al celei mai mari armate de pe Dunăre.
A rămas inactiv în timp ce gărzile pretoriene l-au ucis pe succesorul lui Commodus, Publius Helvius Pertinax (martie 193) și au scos la licitație titlul imperial oferindu-l lui Marcus Didius Julianus care a devenit împărat domnind timp de nouă săptămâni. Apoi, pe 13 aprilie, Severus a fost proclamat împărat de trupele sale. Declarându-se răzbunătorul lui Pertinax, a mărșăluit spre Roma. Julianus a fost ucis la Roma pe 1 iunie, iar Severus a intrat în oraș, fără să i se opună rezistență, câteva zile mai târziu.
Severus a înlocuit Garda Pretoriană cu o nouă gardă de 15.000 de oameni din propriile sale legiuni dunărene. Și-a liniștit temporar rivalul din Marea Britanie, Decimus Clodius Albinus, numindu-l caesar (împărat junior).
În 194 a mers spre est și a învins decisiv un alt rival, Gaius Pescennius Niger, guvernatorul Siriei. Severus s-a îndreptat apoi spre vest pentru a-l înfrunta pe Albinus, care se declarase împărat. Albinus s-a sinucis în urma înfrângerii zdrobitoare de lângă Lugdunum (acum Lyon, Franța) în februarie 197.
Revenit la Roma, Severus a executat aproximativ 30 dintre susținătorii senatori ai lui Albinus. Pentru a-și justifica uzurparea, s-a declarat fiul adoptiv al împăratului Marcus Aurelius (a domnit între 161–180) și a pretins descendența din împăratul Nerva (a domnit între 96–98).
De asemenea, l-a numit pe Caracalla, fiul său și al soției sale siriene, Iulia Domna, drept co-împărat și astfel succesor.
La sfârșitul anului 197, Severus a mărșăluit spre est pentru a împiedica o invazie a Mesopotamiei (acum în Irak) de către parți, iar doi ani mai târziu, Mesopotamia a fost anexată imperiului.
În jurul anului 202, Severus s-a întors la Roma, unde și-a petrecut următorii șase ani făcând schimbări majore în structura guvernului imperial. Întrucât puterea lui se baza mai degrabă pe puterea militară decât pe sancțiunea constituțională, a acordat armatei un rol dominant în statul său.
A câștigat sprijinul soldaților prin creșterea salariului și permițându-le să se căsătorească. Pentru a preveni ascensiunea unui rival militar puternic, a redus numărul de legiuni sub controlul fiecărui general. În același timp, Severus a ignorat Senatul, a cărui putere a scăzut rapid și și-a recrutat oficialii mai degrabă din ordinul ecvestru, equester ordo (clasa cavalerilor) decât din ordinul senatorial. Mulți provinciali și țărani au primit avansare, iar aristocrația italiană și-a pierdut o mare parte din influența anterioară.
Severus a acordat o atenție deosebită administrării justiției. Curțile italiene din afara Romei au fost scoase de sub jurisdicția senatorială și puse sub controlul prefectului pretorian.
După căderea (205) favoritului împăratului, prefectul pretorian Gaius Fulvius Plautianus, distinsul jurist Papinian a devenit prefect. Severus a apelat și la sfatul renumitului jurist Ulpian pentru a face reforme ample ale legilor. În ciuda donațiilor sale către săracii din oraș și a campaniei sale extinse de construcție, Severus a reușit să mențină o trezorerie plină.
În 208, Severus, însoțit de Caracalla și de fiul său mai mic, Geta, a condus o armată în Marea Britanie pentru a supune părțile insulei care nu se aflau sub stăpânire romană. Severus a cedat bolii la Eboracum.
Cu excepția domniei lui Marcus Opellius Macrinus (217–218), descendenții lui Sever au rămas la putere până în 235.
1819: Charles Halle, pianist și dirijor (d.1895)
1825: Ferdinand Lassalle, socialist german (d. 1864)
1830: Emanoil Bacaloglu, matematician român (d. 1891)
1858: Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor, politician român, membru al Academiei Române (d. 1918)
1862: Charles Evans Hughes, jurist și om politic american (d. 1948)
A servit ca judecător asociat al Curții Supreme a Statelor Unite (1910–1916), secretar de stat al SUA (1921–1925) și al 11-lea judecător șef al Statelor Unite (1930–1941). În calitate de judecător șef, a condus Curtea Supremă în marea controversă apărută în legătură cu legislația New Deal a președintelui Franklin D. Roosevelt.
1869: Gustav Vigeland, sculptor norvegian (d. 1943)
1871: Theodor Pallady, pictor român, membru al avangardei artistice românești. (d. 1956)
Theodor Pallady, 11 apr. 1871 – 16 aug. 1956, născut la Iaşi, pictor român.
A studiat mai întâi ingineria la Politehnica din Dresda (1887–1889), luând în acelaşi timp lecţii de desen şi pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, îl sfătuieşte să plece la Paris. Acolo lucrează în atelierul lui Jean Arman şi se înscrie la Académie des Beaux-Arts.
În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau, unde îi va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă prietenie, pe Georges Rouault şi pe Albert Marquet.
Mai târziu frecventează clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales fineţea desenului şi strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice academizante.
În 1904 se întoarce în ţară şi expune la Ateneul Român şi la Saloanele Oficiale. Menţine însă legătura cu Parisul, unde deschide mai multe expoziţii personale, până în 1940.
Expune la Bienala din Veneţia în 1924, 1940 şi 1942.
Rămâne unul din cei mai prestigioşi artişti moderni, păstrându-şi întreagă ambiţia de a fi un pictor „din toate timpurile“.
1880: Bernardino Molinari, dirijor italian (d. 1952)
1891: Serghei Prokofiev, compozitor și pianist rus (d. 1953) – stil vechi, calendarul iulian
Serghei Sergheevici Prokofiev, 23 apr. 1891 (stil nou, calendarul gregorian) – 5 mar. 1953, născut în Sontsovka, Ucraina, compozitor și pianist rus venit din Ucraina. În timpul vieții sale, Ucraina făcea parte din Rusia.
Împreună cu Dmitri Şostakovici este unul dintre cei mai mari compozitori ruşi ai secolului al XX-lea. Copiilor din întreaga lume le place să asculte povestea lui muzicală Petrică și lupul și muzica pentru Locotenentul Kije, dar a scris multe alte lucrări excelente, inclusiv simfonii, concerte, sonate pentru pian, balete și opere.
1893: Dean Gooderham Acheson, om politic american (d.1971)
1897: Gheorghe Zane, economist și istoric, membru al Academiei Române (d. 1978)
1898: Mircea Ștefănescu, dramaturg român (d.1982)
1901: Theodor Rogalski, compozitor, dirijor și profesor român (d. 1954)
1905: Attila Jozsef, poet ungur (d. 1937)
1913: Sorin Ionescu, pictor român
1924: Gheorghe Viziru, personalitate marcantă a tenisului românesc (d. 2003)
1924: Ion Grecea, scriitor român (d. 1999)
1926: Hristo Hristov, regizor bulgar
1929: Alexander Ternovits, actor și scriitor român
1942: Virgil Mazilescu, poet român (d. 1984)
1944: Nicolae Maniu, pictor român, stabilit în Germania
1944: John Milius, scenarist, regizor și producător american
1949: Bagîș Sanghirai, muftiul Cultului Musulman din România
1954: Teo Peter, basistul trupei „Compact” (d. 2004)
1957: Mirela Voiculescu-Fugaru, cântăreață română