Comemorari 11 ianuarie
1928: Thomas Hardy, scriitor și poet naturalist britanic (n. 1840)
Thomas Hardy, 2 iun. 1840 – 11 ian. 1928, născut în Higher Bockhampton, Dorset, Anglia, romancier și poet englez care și-a stabilit o mare parte a operei în Wessex, numele creat de el pentru comitatele din sud-vestul Angliei.
Nimeni nu a scris într-o engleză mai proastă decât Hardy în unele dintre romanele sale – greoi, bombastic, urât – da, dar în același timp atât de ciudat de expresiv, datorită unui ceva foarte atrăgător în însuși domnul Hardy, încât n-am renunța la el nici în schimbul perfecțiunii lui Sterne în cele mai bune momente ale lui. Totul capătă culoare pe fundalul elementelor din jur; este literatură. (Virginia Woolf, The Moment)
Ceea ce uimește în primul rând cititorul în cazul lui Thomas Hardy este longevitatea lui. Născut la apogeul perioadei victoriene, Hardy a trăit suficient de mult ca să-și vadă unul dintre romane transpus într-o peliculă cinematografică.
A influențat probabil într-o măsură mai mare decât oricare alt scriitor englez trecerea la modernism în proză și în poezie. Ultimul mare romancier al epocii victoriene, Hardy este și primul mare romancier englez a cărui operă reprezintă un hibrid între metodele secolului al XlX-lea și ideile și preocupările moderne.
La fel ca și în cazul lui Faulkner, meritul lui Hardy rezidă în crearea unei lumi imaginare impregnată cu elemente regionale și obiceiuri locale și, în același timp, profund universală, reflectând câteva dintre cele mai durabile opinii despre existența umană înregistrate vreodată în afara pieselor lui Shakespeare și a tragediilor vechilor greci.
Viziunea lui a stârnit opoziția cenzurii și a încălcat restricțiile comerciale în domeniul romanului. La mijlocul carierei sale, obosit de această luptă permanentă, Hardy a abandonat definitiv romanul în favoarea poeziei și s-a lansat într-o carieră la fel de strălucită de poet.
La fel ca toți marii scriitori, Hardy a modelat lumea în așa fel încât părerea noastră despre ea să poată fi descrisă în anumite tonuri și texturi specifice lui.
Hardy a fost fiul cel mai mare al lui Thomas și Jemima Hardy din Higher Brockhampton, Dorset, situat în sud-vestul Angliei. Se trăgea dintr-o veche familie franceză a cărei importanță socială și energie se stinseseră. Tatăl lui era constructor și cântăreț de balade populare. De cele mai multe ori își lua cu sine fiul prin sate la nunți și sărbători, aceasta reprezentând una dintre sursele cele mai puternice ale texturii rurale și regionale din opera lui Hardy.
Fragil și precoce, Hardy a fost șinut acasa până la vârsta de opt ani, după care a frecventat o școală din Dorchester. Educația lui oficială s-a încheiat la vârsta de șaisprezece ani, când a intrat ucenic la un arhitect și restaurator de biserici.
În 1862, Hardy s-a mutat la Londra și s-a angajat la biroul unui arhitect. Acolo l-a citit pe Darwin și a trecut printr-un proces de evoluție și îndoieli intelectuale la fel ca și George Eliot, dar fără puternica ei credința religioasă.
Agnostic încă de la o vârstă fragedă, Hardy a fost puternic influențat de conflictul dintre individ și societate pe care l-a înfățișat în romanele sale.
La Londra, Hardy a început să scrie poezie, care avea să rămână prima lui iubire.
În 1867, cu sănătatea șubrezită, Hardy s-a întors la Dorset și a început să lucreze la un roman, Sărmanul și doamna. Subintitulat “Roman fără nici un fel de intrigă”, această satiră a vieții clasei de sus a fost respinsă, dar, la îndemnul redactorului editurii, romancierul George Meredith, de a deplasa accentul spre latura dramatică, a scris ulterior romanul Remedii disperate (1871) cu o intrigă senzațională. Cartea a fost publicată anonim, marcând începuturile carierei de scriitor a lui Hardy cu trăsăturile sale caracteristice de melodramă și senzație, menite să stimuleze interesul publicului.
În 1870, pe când mai lucra încă în calitate de arhitect, Hardy a fost trimis în Cornwall să restaureze o biserică și acolo a cunoscut-o pe Emma Lavinia Gifford, o fată bătrână cu veleități în planul ascensiunii sociale și cu aspirații literare. A curtat-o apoi timp de patru ani până când, în cele din urmă, tatăl ei a consimțit la căsătorie.
In anii ’70 ai secolului al XlX-lea, Hardy a publicat o serie de romane convenționale cu subiect rural – Sub copacul din Greenwood (1872), Doi ochi albaștri (1873) și Mâna Ethelbertei (1876).
Cu Departe de lumea dezlănțuită (1874) și Întoarcerea băștinașului (1878), Hardy a înlocuit accentele comice cu cele tragice, inventând regiunea Wessex, un echivalent fictiv al celor șase comitate din sud-vestul Angliei, care au format un peisaj în parte fantastic, în parte real.
În 1883, Hardy s-a stabilit definitiv în Dorchester. Deși marcat de discordia din familie, izvorâtă din invidia Emmei față de succesul lui literar, precum și de ortodoxia ei ce contrasta cu vederile lui deschise, aceasta a fost perioada celor mai de seama capodopere ale lui Hardy – Primarul din Casterbridge (1866), Tess d’Urberville (1891) si Jude nestiutul (1896).
Vâlva creată de Tess, alimentată și de subtilul romanului – “O femeie pură”, în care Hardy a subliniat virtutea ei esențială în pofida seducerii, urmată de nașterea copilului nelegitim și apoi asasinarea seducătorului, l-a determinat ulterior pe Hardy să renunțe la romane în favoarea poeziei, dupa un ultim atac la adresa moralității convenționale din Jude.
În anii ’90 ai secolului al XlX-lea, divergențele dintre Hardy și soția lui trecuseră de la stadiul de suportare reciprocă la cel de indiferență. Însă moartea Emmei survenită în 1912 l-a determinat pe Hardy să-și reexamineze trecutul alături de soția sa, și acesta a devenit sursa unora dintre cele mai frumoase poezii ale lui. Imaginația sa debordantă își găsește câmp de afirmare în poemul Dinastia (1908), epopee a epocii napoleoniene, avandu-l pe Napoleon drept personaj central.
În 1914, Hardy s-a căsătorit cu secretara sa, Florence Dugdale, și cu ajutorul ei a scris o autobiografie romanțată.
Onorat în ultimii ani datorită longevității sale, Hardy a fost înmormântat în Coltul Poetilor, deși insistase ca inima lui să fie îngropată în mormântul Emmei din Cimitirul Stinsford din ținutul Dorset.
Înțelegerea teoriei lui Hardy despre roman, precum și a forței care i-a modelat poezia trebuie să pornească de la recunoașterea rolului său de povestitor. Prin intermediul tatălui său, Hardy a absorbit tradiția orală a povestirii care i-a modelat lucrările în structura baladei, cu accent pe evocarea unor evenimente de regulă tragice dispuse într-o intrigă foarte complicată (potrivita cu pregătirea de arhitect a lui Hardy). Evenimentele narative nu sunt numai numeroase, ci și foarte neobișnuite, excepționale, în așa fel încât să merite să fie relatate.
“Noi, povestitorii, suntem cu toții ca niște bătrâni marinari”, observa Hardy, “și niciunul dintre noi nu îndrăznește să-i oprească pe oaspeții de la nuntă (cu alte cuvinte, publicul grăbit) decât dacă are de povestit ceva mai neobișnuit decât simpla experiență a unui bărbat sau a unei femei oarecare”.
Pentru Hardy, spre deosebire de Jane Austin sau George Eliot, valoarea artei nu constă în reflectarea realității, ci în explorarea acesteia pentru dezvăluirea unei semnificații mai profunde, universale.
“Arta generează disproporții”, susținea Hardy (adică distorsionează, alterează proporțiile) “ale realității, care dacă ar fi pur și simplu copiate ar putea trece neobservate. De aici rezulta ca realismul nu este Arta.”
Așadar, la Hardy găsim coincidența intentionată, răsturnările neașteptate de situații, contraponderea formală a personajelor și a detaliului pentru a sugera o semnificație simbolică mai profundă, extrasă din străfundul lucrurilor. Adevărurile nedescoperite înfațișează personajele lui prinse în cleștele unor forțe imposibil de controlat, aparținând unui univers guvernat de norocul orb, după cum spune Hardy. Eroismul și demnitatea se manifestă în dramele lor existențiale numai în măsura în care personajele dovedesc tărie de caracter și rezistență.
Datorită viziunii lui sumbre a fost etichetat drept pesimist, dar el și-a exprimat convingerea că lumea poate deveni suportabilă prin efortul oamenilor și prin cunoașterea de sine. Forța sa nu rezidă în răspunsul la problema condiției umane, ci în faptul că își pune în permanență întrebări în legatură cu semnificația acesteia și amendează răspunsurile nepotrivite.
În Wessexul lui Hardy, Anglia rurală era în declin. Tradiția de odinioară s-a sfărâmat și a început o nouă eră a dezrădăcinării, a alienării și dezumanizării în această lume à la Beckett, lipsită de orice fel de valori de susținere.
Lucrările lui Hardy sondează “durerea modernismului”, subliniind misiunea scriitorului de a face față realității în care nu există răspunsuri ușoare, nici un sprijin de nădejde în lupta cu vicisitudinile sorții, în care umanitatea a evoluat numai atât cât este nevoie ca să fie conșientă de condiția sa umilă. Niciun alt scriitor nu a examinat atât de atent implicațiile acestor dezvăluiri ca Thomas Hardy, unul dintre cei mai mari modelatori ai conștiinței moderne.
314: Papa Miltiade
705: Papa Ioan al VI-lea
1801: Domenico Cimarosa, compozitor italian (n. 1749)
1837 : François Gérard, pictor istoric, portetist și desenator francez neo-clasic, de origine italiana (d. 1770)
1865: Alexandru Depărățeanu, dramaturg și poet român (n. 1834)
1874: Gail Borden, inventatorul laptelui condensat
1923: Regele Constantin I al Greciei (n. 1868)
1966: Alberto Giacometti, sculptor și pictor elvețian, cunoscut mai ales pentru sculpturile sale în stil suprarealist, iar mai târziu pentru reprezentarea filiformă a figurilor omenești.
Figuri alungite, trase, contururi neclare, mereu surprinzatoare, uneori halucinante: asa arata lucrarile sculptorului Alberto Giacometti, celebru în anii ‘30, sarbatorit de suprarealisti si prezentat atunci in cuprinsul tuturor revistelor de avangarda.
După o perioada de uitare, incepand din anii postbelici pana in anii ’60, lumea intreaga ii va recunoaste importanta operei sale ca sculptor dar si ca pictor si grafician.
Pentru multi istorici de arta, figurinele lui Giacometti conţin o calitate care nu poate fi găsită decat la cele mai mari opere ale antichitatii si care il plaseaza mult deasupra contemporanilor săi.
1968: Isidor Isaac Rabi, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1898)
1972: Eugeniu Speranția, poet și eseist român (n. 1888)
1991: Carl David Anderson, fizician american, laureat al Premiului Nobel în 1936 pentru descoperirea pozitronului,. Este și cel care a dat denumirea acestei particule (n. 1905)
Pozitronul este antiparticula asociată electronului, în fizica nucleară un pozitron fiind numit și antielectron. Astăzi, pozitronii creați prin dezintegrare radioactivă, sunt folosiți în tomografia cu emisie de pozitroni(TEP), în spitale și în laboratoare, fiind folosiți la experimentele de ciocnire electron-pozitron. În cazul TEP, pozitronul arată suprafețele de activitate din creierul uman.
2005: Spencer Dryden, toboșar american (Jefferson Airplane) (n. 1938)