Comemorari 11 iulie
1974: Pär Lagerkvist, scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1891)
Lagerkvist s-a născut în Växjö, Suedia, și a fost crescut într-o manieră religioasă tradițională într-un oraș mic. Influența primilor săi ani a rămas puternică, în ciuda introducerii sale în ideile științifice moderne și a eventualei sale rupturi cu religia strămoșilor săi.
În tinerețe s-a apropiat de mișcarea socialistă și în curând a început să sprijine radicalismul literar și artistic, după cum a demonstrat în manifestul său intitulat Ordkonst och bildkonst (1913; „Artă literară și picturală”).
În Teater (1918; „Teatru”), cele trei piese într-un act Den Svåre Stunden („Ora dificilă”) ilustrează un punct de vedere modernist similar.
Deși primele sale lucrări sunt marcate de un pesimism extrem, în timpul Primului Război Mondial, precum Ångest (1916; „Angoasa”), s-a calmat încet, începând cu Det eviga leendet (1920; Surâsul veșnic) și romanul său autobiografic Gäst hos verkligheten (1925; Oaspete al realității), până când în cele din urmă și-a exprimat încrederea în umanitate în marele monolog în proză Det besegrade livet (1927; „Triumful asupra vieții”), care a devenit un punct de plecare pozitiv pentru o mare parte din lucrările sale ulterioare.
În anii 1930 și 1940, scrierile sale au protestat împotriva facismului și a brutalității.
Când noile crezuri ale violenței au fost proclamate la începutul anilor 1930, le-a recunoscut rapid pericolul. Opera sa în proză Bödeln (1933; Călăul), dramatizată ulterior, este un protest împotriva veșnicei brutalități prezente în lume. Piesa Mannen utan själ (1936; Omul fără suflet) este, de asemenea, o expresie a indignării lui Lagerkvist față de fascism.
În anii 1940 a scris cea mai neobișnuită piesă a sa, numită uneori „oratoriu de scenă”, Låt människan leva (1949; Lasă omul să trăiască), care abordează disponibilitatea omului de-a lungul istoriei de a-și judeca semenii și de a-i condamna chiar la moarte.
Abia după ce a apărut romanul Dvärgen (1944; Piticul), Lagerkvist a avut un succes necontestat de critica suedeză, acesta devenind primul său best-seller, iar cu Baraba (1950) a obținut recunoașterea internațională.
472: Anthemius, împărat roman (n. 420)
1183: Otto I de Wittelsbach, Duce de Bavaria (n. 1117)
1302: Robert al II-lea de Artois (n. 1250)
1593: Giuseppe Arcimboldo, pictor italian (n. 1527)
1766: Elisabeta de Parma, a doua soție a regelui Filip al V-lea al Spaniei (n. 1692)
1797: Ienăchiță Văcărescu, poet, istoric român (n. 1740)
1844: Evghenii Baratînski, poet rus (n. 1800)
1920: Împărăteasa Eugenia a Franței, soția lui Napoleon al III-lea (n. 1826)
1937: George Gershwin, compozitor, pianist și dirijor american (n. 1898)
1952: Valeriu Traian Frențiu, episcop român unit, victimă a regimului comunist (n. 1875)
1989: Sir Laurence Olivier, actor și regizor britanic (n. 1907)
Actor, regizor, director de teatru, producător și scenarist britanic care, împreună cu contemporanii săi Ralph Richardson și John Gielgud, făcea parte din trio-ul de actori masculini care dominau teatrul britanic la mijlocul secolului al XX-lea. De asemenea, a apărut în cinema de-a lungul carierei sale, jucând peste cincizeci de roluri. La sfârșitul carierei, s-a bucurat de un succes considerabil la televiziune.
Familia lui Olivier nu avea legături cu teatrul, dar tatăl său, un ecleziast, a decis ca fiul său să devină actor. După ce a studiat la o școală de teatru din Londra, Olivier și-a învățat meseria într-o serie de roluri la sfârșitul anilor 1920.
În 1930, a avut primul său succes major în West End cu comedia de moravuri Private Lives de Noël Coward și apare în primul lui film.
În 1935, a jucat într-o producție celebră Romeo și Julieta, alături de Gielgud și Peggy Ashcroft și, până la sfârșitul deceniului, a devenit o celebritate consacrată.
În anii 1940, împreună cu Richardson și John Burrell, a fost co-director al teatrului Old Vic, făcându-l un stabiliment foarte respectat. Acolo, cele mai cunoscute roluri ale sale au fost Richard al III-lea al lui Shakespeare și Oedip rege al lui Sofocle.
În anii 1950 a fost actor-manager independent, dar cariera sa pe scenă a fost umbrită de dezamăgire până când s-a alăturat avangardistei English Stage Company în 1957 pentru a juca rolul principal în The Cabotin, rol pe care îl va juca ulterior în cinematograf.
Din 1963 până în 1973 a fost directorul fondator al Teatrului Național al Marii Britanii, conducând o companie rezidentă care a format multe viitoare vedete. Printre rolurile sale se numără rolul principal din Othello (1965) și Shylock din The Merchant of Venice (1970).
Filmele lui Olivier includ Wuthering Heights (1939), Rebecca (1940) și o trilogie de filme Shakespeare ca actor/regizor: Henric al V-lea (1944), Hamlet (1948) și Richard al III-lea (1955).
Filmele sale ulterioare includ Spartacus (1960), The Shoes of Saint Peter (1968), The Hound (1972), Marathon Man (1976) și Those Boys Who Came from Brazil (1978).
Aparițiile sale la televiziune includ o adaptare după The Moon and Sixpence (1960), Long Day’s Journey into Night (1973), It Snows in the Spring (1975), Cat on a Hot Tin Roof (1976), Return to the Castle (1981) și Regele Lear (1983).
Onorurile primite includ titlul de cavaler (1947), pair pe viață (1970) și Ordinul de Merit (1981). Pentru rolurile în filme, a primit două premii Oscar, două BAFTA, cinci premii Emmy și trei Globuri de Aur.
Cel mai mare auditorium al Teatrului Național este numit în onoarea sa și este comemorat la Premiile Laurence Olivier, prezentate anual de Societatea Teatrului din Londra.
A fost căsătorit de trei ori cu trei actrițe: Jill Esmond din 1930 până în 1940, Vivien Leigh din 1940 până în 1960 și Joan Plowright din 1961 până la sfârșitul vieții.
1995: Mihai Botez, matematician și disident român (n. 1940)