11 Mai

1849: Madame de Récamier, Jeanne Françoise Julie Adélaïde Récamier, literata franceza (n. 1777)

Lidera a societatii franceze al carei salon a atras parizienii din cercurile elitei literare şi politice de la inceputul secolului al XIX-lea. A fost, in primul rand, o celebritate europeana de frumuseţe şi virtute. Faima sa a sporit importanţa salonului sau, astfel incat numele Récamier a devenit simbolul tuturor saloanelor de gen.

Familia Juliettei Bernard aparţinea burgheziei din Lyon. Tatăl sau, Jean Bernard, era notar regal. Numit administrator al Finantelor Publice, s-a mutat la Paris in 1786. A fost destituit in timpul Consulatului, fiind suspectat de complicitate cu regaliştii. Doamna Bernard, nascuta intr-o familie instarita, era o femeie cocheta si inteligenta.

In 1793, la varsta de 15 ani şi in plin regim al Terorii, Juliette s-a casatorit cu un prieten al părinţilor săi, Jacques Récamier, un bancher bogat din Paris, cu care va lega o relatie afectuoasa si platonica: a fost, probabil, fiica nelegitimă a acestuia, ceea ce ea a aflat mult mai tarziu. Se spune că Jacques Récamier s-a casatorit cu ea, pentru ca Juliette sa poata beneficia de averea sa, in cazul in care ar dispărea in vremurile tulburi ale Revoluţiei. Unul dintre biografii săi, Françoise Wagener, afirma că tatăl său natural s-ar fi casatorit cu ea pentru a-i permite să-i moştenească averea, evitand astfel dezonoarea. Acesta ar fi secretul virtutii sale, universal recunoscute. Uniune de pura convenienta şi prietenie, căsătoria lor a rămas o “căsătorie alba”.

   Madame de Récamier (François Gérard)

  Madame de Récamier (Jacques-Louis David)

Juliette Récamier era inteligenta, cultivata, cu o pasiune reală pentru literatura, plina de farmec si feminitate. Dansa incantator, canta la harpa si la pian. Numele Juliettei Récamier a ramas inseparabil de cel al lui François René Chateaubriand. Ea a fost muza poetului, prietena sa cea mai tandra şi cea mai credincioasa. Povestea lor de dragoste a durat 30 de ani. Chateaubriand a văzut-o pentru prima dată in salonul Doamnei de Staël, in 1801. Viziune fugitiva, pe care o va inscrie astfel in notele sale: “O rochie albă pe o canapea de mătase albastră.”

  François René Chateaubriand

Avea 24 de ani, frumusetea ei facea minuni. Juliette Récamier, citata de o mie de ori, iubita, curtata, era un personaj celebru in acea vreme. Se spune că avea farmec, temperand sau respingand omagii prea insistente, fără a-si face duşmani. In timpul Directoratului, impreuna cu Hortense de Beauharnais, Juliette a fost una dintre “reginele” la moda, care primea in saloane fastuoase, in hotelul sau de pe strada Mont Blanc. Se spune ca era atat buna, cat si delicata. Femeile ii căutau prietenia, Germaine de Staël o adora. Diplomaţia sa naturala actiona minunat asupra Celestei, soţia lui René de Chateaubriand. Iubita de toţi barbatii, nedescurajand pe niciunul, parea inatacabila. Numai Benjamin Constant, dispretuit si bolnav de gelozie, i-a facut un portret putin magulitor. Sainte-Beuve, cunoscut pentru limba sa ascutita – Victor Hugo il numea Ste Bave – vorbea despre ea in termeni binevoitori.

 Salonul Doamnei de Staël in Castelul Coppet

Salonul deschis de Juliette Récamier a devenit in curand locul de intalnire al unei societati selecte, dar care nu a intarziat sa trezeasca suspiciunile puterii. Frumuseţea şi farmecul Doamnei de Récamier au atras o multime de admiratori. Juliette a fost printre primele doamne care si-au mobilat salonul in stil “etrusc” si care obisnuia sa se imbrace in stil “grec” in perioada Directoratului, jucand astfel un rol important in popularizarea gustului pentru Antichitate care va prevala in timpul Imperiului. In reşedinţele sale de la Paris, intotdeauna atat de somptuoase, balurile organizate de ea erau feerice, cu toalete egiptene, spartane, romane şi turcesti.

Prietena a Doamnei de Staël şi, dupa Imperiu, a lui Chateaubriand, Juliette a fost un personaj cheie al opoziţiei faţă de regimul lui Napoleon. Salonul ei a avut un rol semnificativ in viaţa politică şi intelectuală a timpului. A sfarşit prin a fi alungata din  Paris, de către poliţia imperiala. Dupa ce a locuit o perioada, din septembrie 1811 pana in  iunie 1812, in Châlons-sur-Marne, apoi in Lyon, unde s-a imprietenit cu Camille Jordan şi Ballanche, a vizitat Italia şi nu a mai putut sa revada Franţa decat după abdicarea lui Napoleon, dupa 1815. Aceasta a fost perioada in care Juliette a inceput o relaţie cu Benjamin Constant, fostul iubit al Doamnei de Staël.

Jacques Récamier a dat faliment. Confruntandu-se cu obstacole majore, dupa ruinarea tatalui sau, prietenii Julietei, majoritatea adversari ai regimului imperial, au regasit-o pe strada Basse du Rempart. In 1819, s-a mutat la Abbaye-aux-Bois in Paris, o manastire a bernardinelor, dar si aici a fost la fel de asaltata de societatea pe care incepuse sa o evite, fiind frecventata de toate celebrităţile zilei. Salonul sau din Abbaye aux Bois, deţinut la maturitate, decorat cu draperii bogate de mătase albă, a fost cel mai faimos. René o vizita in fiecare zi cand era la Paris.

  Abbaye-aux-Bois, Paris

Intr-o aripa a manastirii, transformata in casa de odihna, Madame Recamier a locuit, intre 1819 – 1849. A ocupat mai intai un mic apartament cu doua camere la etajul al treilea, inainte de a se muta intr-un alt apartament mai mare in 1829, unde avea posibilitatea sa-si expuna operele de arta asa cum isi dorea. Salonul sau a devenit unul dintre cele mai importante saloane din Europa in domeniul literaturii. Prezidat de Chateaubriand, salonul, caruia Madame Recamier ii dedicase existenta sa, a fost frecventat de scriitori tineri precum Lamartine, Sainte-Beuve, Balzac, şi a contribuit la recunoaşterea lor.

Chateaubriand, in Memorii de dincolo de mormant (1849), descrie una din camerele acestui apartament: “Dormitorul era decorat cu o bibliotecă, o harpă, un pian, portretul Doamnei de Stael şi un tablou al castelului Coppet in lumina lunii; la ferestre erau ghivece cu flori.” René, unul dintre cei mai ferventi admiratori, va ramane pana la sfarsit cel mai apropiat prieten al sau.

Printre numerosii sai oaspeti obisnuiti se aflau vicontele Chateaubriand, marea iubire a vietii sale, Germaine de Staël, cea mai buna prietena a sa (care ii rezervase o cameră speciala in castelul Coppet), André Marie Ampère si fiul sau Jean-Jacques, acesta din urma vesnic indragostit de gazda; Bertrand Barrère de Vieuzac, maresalul Masséna, Eugène de Beauharnais, Claire Kersaint, ducesa de Duras; celebrul dandy englez George Brian Brummell, Adolphe Thiers, Louis-René, print si cardinal de Rohan; Bernadotte, viitor rege al Suediei; lady Georgiana, ducesa de Devonshire; generalul Moreau, Paul de Noailles, istoric francez, prieten si confident al lui Chateaubriand, pe care l-a sprijinit sa intre in Academie; Chrétien de Lamoignon de Malesherbe, Louis David si François, baron Gérard, pictori; Élisa Bonaparte, Lucien Bonaparte; contesa de Boigne, Astolphe Louis Léonor, marchiz de Custine; Joseph Fouché, duce de Otrante; Isabelle Madeleine de Chastenay Lanty, nascuta La Guiche; Étienne Denis, baron, apoi duce de Pasquier, cancelar al Frantei; Jean-François de La Harpe, Jérôme Lefrançois de Lalande, astronom; Charles Forbes, conte de Montalembert; poeta Marceline Desbordes-Valmore, Prosper  Mérimée, Auguste Viesse Marmont, duce de Raguse; Charles-Augustin Sainte-Beuve, Sir Humphrey si Lady Davy, Charles Fox, Wilhelm, baron von Humboldt; ducele de Hamilton, Delphine Gay, in varsta de 18 ani; marele actor François-Joseph Talma, actrita Rachel (Élizabeth Rachel Félix), Pierre-Simon Ballanche, Benjamin Constant, Alphonse de Lamartine, Félicité de Lamennais, François Arago, Honoré de Balzac, Victor Hugo, Eugène Delacroix, Alexis de Tocqueville, Alfred de Musset, Henri Beyle, zis Stendhal si Doamna de Genlis.

 Camera rezervata Juliettei in Castelul Coppet al Doamnei de  Staël

A murit la 72 de ani, pe 11 mai 1849, in perioada celei de-a Doua Republici. A fost inmormantata in cimitirul Montmartre din Paris, langa Pierre-Simon Ballanche.

Nepoata şi fiica sa adoptiva, Amélie Lenormant, este autoarea unei biografii publicate în 1859, alaturi de o parte din numeroasele scrisori primite de la ilustrii sai prieteni. Acestea sunt păstrate, in parte, la departamentul de manuscrise al Bibliotecii Nationale a Frantei.

912: Leon al VI-lea, împărat bizantin (n. 866)

1304: Mahmud Ghazan, conducător mongol (n. 1271)

1610: Matteo Ricci, misionar iezuit italian (n. 1552)

1672: Charles Seton, al doilea conte de Dunfermline, regalist englez (n. 1615)

1708: Jules Hardouin Mansart, arhitect francez (n. 1646)

A realizat ansamblul de lucrari comandate de Ludovic al XIV-lea la Versailles, Marele Trianon, pavilioanele regale de la Marly, Domul Invalizilor din Paris.

Hardouin Mansart a fost stranepot si discipol al faimosului arhitect Francois Mansart, unul dintre fondatorii stilului clasic, ale carui lucrari erau caractrizate prin echilibru si eleganta si de la numele caruia, incaperea sau ansamblul de incaperi locuibile, situate sub acoperisul unei cladiri, a fost denumit mansarda. A fost format ca arhitect de Libéral Bruant, fiind discipolul si colaboratorul acestuia.

Hardouin Mansart a caştigat stima regelui Ludovic al XIV-lea după ce a proiectat Castelul Clagny, destinat metresei favorite a regelui, Madame de Montespan. A devenit arhitect in1675 şi a intrat la Academia Regala de Arhitectură, devenind arhitectul oficial al regelui in 1681, apoi intendentul general al clădirilor regale, in 1685, Inspector General al clădirilor Regelui in 1691 şi superintendent al clădirilor regale in 1699.

După extinderea castelului regal din Saint-Germain-en-Laye, incepand din 1678, a intreprins lucrările la palatul de la Versailles, respectiv reproiectarea şi extinderea palatului, colaboratorii sai devenind ulterior arhitecţi de frunte. Pornind de la planurile arhitectului Louis Le Vau, Mansart a construit Sala Oglinzilor (decorata de Le Brun), noua Oranjerie, Marele Trianon şi aripile de nord şi sud ale palatului. Spre sfarsitul vietii, a lucrat la capela palatului.Vastul complex, cu grădini rafinate, proiectate de André Le Nôtre, a fost o expresie armonioasă a clasicismului francez baroc şi un model pe care alte curti din Europa au incercat să-l imite.

Oranjeria Palatului de la Versailles, sera portocalilor, a fost construita de către Hardouin Mansart, in 1688, inlocuind-o pe cea construita de Le Vau in 1663 sau chiar înainte de inceperea lucrărilor de la castel. Aceasta adaposteste in timpul iernii peste1500 arbusti plantati in cutii, in majoritate portocali (900), dar si arbusti de dafin, rodiu si mirt. In perioada calda, din mai pana in octombrie, cutiile cu portocali si ceilalti arbusti sunt tinute afara, in gradina palatului.

Libéral Bruant a proiectat Hôtel des Invalides din Paris, Mansart fiind colaboratorul său in etapele de inceput ale construcţiei, iar Biserica Saint-Louis-des-Invalides (Domul Invalizilor) a fost proiectata de Hardouin Mansart. Capela de la Domul Invalizilor ilustreaza cel mai bine capacitatea sa de a combina stilul arhitecturii clasice cu cel al arhitecturii baroce.

A fost innobilat de către Ludovic al XIV-lea in 1682, dar nu avea decat titlu nobiliar, intrucat nu avea mosie. A trebuit sa astepte pana in 1699, cand a achizitionat mosia Sagonne din Bourbonnais pentru 130 000 de livre, dobandind titlul de conte de Sagonne.

Deşi ocupat cu proiectul enorm al Palatului Versailles pentru o mare parte a vieţii sale, Mansart a construit multe alte cladiri publice, biserici si case somptuoase.A avut contributii admirabile la planificarea urbana, ce includ Place Vendôme si Place des Victoires din Paris. Opera sa este, in general, considerata a fi punctul culminant al arhitecturii franceze baroce, reprezentand puterea şi măreţia lui Ludovic al XIV-lea.

1723: Jean Galbert de Campistron, dramaturg francez (n. 1656)

1777: George Pigot, Baronul Pigot, guvernator britanic de Madras (n. 1719)

1778: William Pitt cel Bătrân, om de stat, prim-ministru al Marii Britanii (n. 1708)

William Pitt a fost prim-ministru al Angliei de două ori, 1756 – 1761, apoi 1766 – 1768 si a contribuit la transformarea ţării sale intr-o putere imperială.

1812: Spencer Perceval, prim-ministru al Marii Britanii (n. 1762)

Politician britanic, prim ministru al Marii Britanii in perioada 1809-1812. A fost asasinat pe 11 mai 1812, de către John Bellingham, in timp ce traversa Palatul Westminster (Houses of Parliament, Cladirea parlamentului) pentru a ajunge la o dezbatere in Camera Comunelor.

1845: Carl Filtsch, pianist și compozitor sas (n. 1830)

1871: John Herschel, matematician și astronom britanic (n. 1792)

1887: Jean-Baptiste Boussingault, chimist francez (n. 1802)

1891: Alexandre-Edmond Becquerel, fizician francez (n. 1820)

1916: Max Reger, compozitor german (n. 1873)

1916: Karl Schwarzschild, astronom și fizician german (n. 1873)

1920: William Dean Howells, scriitor american (n. 1837)

1934: Orest Khvolson, fizician rus (n. 1852)

1938: Evgenii Miller, contra-revoluționar rus (n. 1867)

1958: Ion Breazu, istoric și critic literar (n. 1901)

1960: John D. Rockefeller, Jr., antreprenor si filantrop american (n. 1874)

John Davison Rockefeller Junior a fost al cincilea copil si unicul fiu al omului de afaceri şi industriaşului John Davison Rockefeller, Senior, fondatorul companiei americane Standard Oil Company, care l-a făcut rapid cel mai bogat om din lume, detinand suprematia in domeniul producţiei petrolului.

Si-a facut studiile la Brown University si s-a alaturat afacerilor tatalui sau, ca director al Standard Oil in 1897 şi al U. S. Steel. In urma izbucnirii unui scandal de coruptie ce il compromitea pe succesorul tatalui sau, a decis să părăsească cele două companii in 1910, pentru a se dedica gestionarii averii sale şi activităţilor filantropice. In timpul Marii Depresiuni, a construit complexul Rockefeller Center, devenind cel mai mare proprietar de birouri din New York.

Deşi om de afaceri, este, de asemenea, cunoscut pentru operele sale de caritate. Rockefeller Junior a fondat, impreuna cu alţi membri ai familiei, Fundaţia Rockefeller şi Universitatea Rockefeller. A donat, de asemenea, terenul pe care este construit sediul ONU din New York, finantand construcţia a unui număr mare de muzee, inclusiv Muzeul de Artă Modernă şi Casa Internationala a Orasului Universitar din Paris (CIUP), in anii ‘30.

Si-a dedicat o parte din averea sa restaurarii castelelor de la Fontainebleau şi Versailles, a finanţat o parte din reconstructia Catedralei din Reims, după distrugerile provocate de Primul Război Mondial si săpăturile arheologice din Grecia. A fost, de asemenea, interesat in mod special de domeniul protecţiei mediului si a cumpărat numeroase terenuri pe care le-a donat parcurilor nationale din SUA.

1963: Herbert Spencer Gasser, fiziolog american, laureat al Premiului Nobel (n. 1888)

In 1944, impreuna cu Joseph Erlanger, a fost laureatul Premiului Nobel pentru fiziologie sau medicina pentru descoperirile privind funcţiile extrem de diferenţiate ale unei fibre nervoase izolate.

1970: Johnny Hodges, muzician american (n. 1906)

1973: Lex Barker, actor american (n. 1919)

a fost cel care l-a înlocuit pe Johnny Weissmuller in rolul lui Tarzan. a jucat rolul acestui personaj în cinci filme între 1949 şi 1953. În 1960 a fost vedeta filmului La Dolce Vita.

1976: Alvar Aalto, arhitect, designer, proiectant finlandez (n. 1898)

Hugo Henrik Alvar Aalto, 3 februarie 1898 – 11 mai 1976, cunoscut mai ales ca Alvar Aalto, a fost arhitect, designer de obiecte casnice și mobilier. Arhitect al secolului XX, extrem de influent, a fost supranumit “părintele modernismului din țările nordice.”

Născut în Kuortane, in Marele Ducat al Finlandei, parte a Imperiului rus, Aalto a fost unul din cei mai importanți arhitecți (maestru) ai mișcării moderne scandinave in arhitectură și design, contribuind decisiv la afirmarea identității naționale a unei Finlande suverane. Aalto a absolvit Institutul Tehnic din Helsinki, iar in 1925 s-a căsătorit cu Aino Marsio, care i-a fost colaboratoare.

A realizat construcții și a proiectat diverse obiecte care dovedesc preocuparea sa pentru simplitate, ergonomie, respectiv pentru incadrarea estetică, economică și funcțională in mediu, fiind adeptul funcţionalismului şi al arhitecturii organice. Multe dintre clădirile sale se integreaza armonios in peisaj, alaturi de care formează un ansamblu arhitectural organic. Lemnul si caramida au fost materialele sale preferate. A creat el insusi mobilierul pentru cele mai multe dintre clădirile sale. Opera sa cuprinde piese de arhitectură, precum si piese de mobilier și sticlă, folosite pentru decoratiuni interioare, respectiv proiecte de design conceptual, pragmatic și vizionar.

Aalto a proiectat Centrul Cultural și Palatul Finlandia din Helsinki, campusul Universitatii Tehnice din Helsinki,Villa Mairea din Noormarkku, opera din Essen și multe blocuri de locuințe in Jyväskylä, unde și-a petrecut o mare parte din viață.

1979: Lester Flatt, muzician american de bluegrass (n. 1914)

1980: Géza Vida, sculptor român de etnie maghiară (n. 1913)

1981: Odd Hassel, chimist norvegian, laureat al Premiului Nobel (n. 1897)

1981: Bob Marley, cantăreț, compozitor, chitarist și activist jamaican (n. 1945)

Cantautor de muzica reggae, Bob Marley a cunoscut in timpul vieţii sale un succes de nivel mondial, fiind considerat maestrul genului reggae pe care l-a făcut cunoscut lumii intregi.

Nascut intr-un mediu pauper şi marcat de război, acesta oferă prin melodiile sale, un mesaj de dragoste şi pace, muzica sa fiind puternic influenţată de problemele politice, sociale si culturale ale tarii sale.

In 1974, Marley a scris piesa I Shot the Sheriff, popularizata de Eric Clapton. Marley ramane pana in ziua de azi interpretul cel mai cunoscut si mai venerat al muzicii reggae, fiind cel ce a permis muzicii jamaicane şi mişcarii Rastafari sa cunoasca o audienţă planetara. A vandut peste 200 de milioane de discuri in intreaga lume, fiind considerat cel mai mare vanzator de inregistrări de muzica reggae din istorie.

Printre cele mai cunoscute piese reggae: “I Shot the Sheriff”, “No Woman, No Cry”, “Stir It Up”, “Exodus”, “Could You Be Loved”, “Jamming'”, “Redemption Song” și “One Love” si, impreuna cu grupul The Wailers, “Three Little Birds”, precum si “Buffalo Soldier” si “Iron Lion Zion”.

“Legend”, compilația pieselor lui Bob Marley, lansată postum, este cel mai bine vandut album reggae al tuturor timpurilor, cu peste 25 de milioane de exemplare vandute in intreaga lume.

1985: Chester Gould, caricaturist american (n. 1900)

1986: Henry P. McIlhenny, filantrop american (n. 1910)

1988: Kim Philby, spioană britanică (n. 1912)

1990: Theodor Mănescu, dramaturg român (n. 1930)

1995: George Uscătescu, filosof, estetician și sociolog român stabilit în Spania (n. 1919)

2000: Paula Wessely, actriță austriacă (n. 1907)

2001: Douglas Adams, autor englez (n. 1952)

2002:  Renaude Lapointe, jurnalist și senator franco-canadian (n. 1912)

2003: Noel Redding, basist englez (The Jimi Hendrix Experience) (n. 1945)

2004: John Whitehead, cântăreț american (McFadden & Whitehead) (n. 1949)

2005: Michalis Genitsaris, cântăreț și compozitor grec de muzică rebetiko (n. 1917)

2005: Frankie Thomas, actor american (n. 1921)

2005: Yossi Banai, cântăreț israelian (n. 1932)

2005: Bernard Gordon, autor american cenzurat (n. 1918)

2007: Malietoa Tanumafili al II-lea, conducător suveran al Samoei (n. 1913)

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.