Aniversari 11 octombrie
1885: François Mauriac, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel (d. 1970)
François Mauriac, 11 oct. 1885 – 1 sept. 1970, romancier, eseist, poet, dramaturg, jurnalist și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1952.
A aparținut descendenței scriitorilor francezi catolici care au examinat realitățile neplăcute ale vieții moderne în lumina eternității. Romanele sale majore sunt drame psihologice sumbre, austere, situate într-o atmosferă de tensiune continuă. În centrul fiecărei lucrări, Mauriac a plasat un suflet religios care se confruntă cu problemele păcatului, harului și mântuirii.
Cel mai mic dintre cei cinci copii ai familiei Mauriac, având o soră și trei frați, provenea dintr-o familie evlavioasă și austeră din clasa mijlocie superioară. Tatăl său, Jean-Paul Mauriac, era negustor de cherestea, bancher și proprietar de pământ în Landes de Gascogne, îi plăcea literatura, dar fiind cel mai mare dintre frații săi a fost îndreptat spre afaceri. S-a căsătorit cu Marguerite, Marie Claire Coiffard, moștenitoarea unei familii de negustori din Bordeaux. Tatăl său a murit prematur, la vârsta de 37 de ani, în urma unui „abces cerebral, în 1887, iar mama sa, în 1929.
Orfan de tată la un an și opt luni, François Mauriac și-a trăit toată copilăria înconjurat de o mamă foarte practicantă – fiind fiul preferat și cel care gestiona toate afacerile familiale -, de bunica sa maternă și sub îndrumarea unchiului său, Louis Mauriac, magistrat, fratele mai mic al tatălui său. Necunoscându-și tatăl, și-a interpretat sentimentele profund laice și republicane ca o contrapondere la formalismul religios matern.
În 1892, a început studiile primare și apoi secundare cu marianiștii (membrii Societății Fecioara Maria) instituției Sainte-Marie Grand-Lebrun din Caudéran, unde l-a cunoscut pe prietenul său de o viață, André Lacaze.
După ce a scris mici texte și poezii, în copilărie, a compus, la treisprezece ani, prima sa lucrare reală, o melodramă tinerească intitulată Va-t’en! (Pleacă!), dedicată surorii sale Germaine.
Moartea bunicii materne, în 1902, a însemnat un șoc profund pentru adolescent, remarcând ipocrizia familiei sale, religioase și burgheze, care deja împărțea moștenirea.
Mauriac a studiat la liceul din Bordeaux, vădind preferințe pronunțate pentru opera lui Pascal și Racine dar și pentru cea a unor poeți “moderni”: Baudelaire, Mallarmé, Verlaine, Francis Jammes.
François Mauriac a ratat a doua parte a bacalaureatului în filosofie și a trebuit să repete anul, preferând să repete un an la liceul public din Bordeaux. În această unitate, l-a avut profesor pe Marcel Drouin, cumnatul lui André Gide, care i-a prezentat textele lui Paul Claudel, Francis Jammes, Henri de Régnier, Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire, Colette și André Gide (în special Imoralistul și Hrana terestră, care îl vor marca, toate interzise în familia sa și în rândul taților, ajungând astfel să constituie corpusul său literar personal. În acest moment, a descoperit textele și ideile scriitorului și omului politic Maurice Barrès care îi vor marca tinerețea.
După bacalaureatul obținut în iulie 1904, a urmat apoi cursurile facultății de litere din cadrul Universității din Bordeaux, sub supravegherea istoricului literar Fortunat Strowski.
La acea vreme, încă locuia cu toată familia sa, în diverse apartamente și clădiri din Bordeaux. Familia i-a oferit o sumă anuală de 10.000 de franci, când s-a stabilit la Paris, pe 16 septembrie 1907, pentru a se pregăti pentru Școala Națională a Cartelor, una dintre cele mai vechi și prestigioase școli franceze, specializată în formarea în științe auxiliare istoriei. Mauriac a abandonat-o aproape imediat, scriind, mai târziu, că aceste studii i se potriveau „ca meseria de frizer unui rac”.
De atunci, s-a dedicat în totalitate scrisului, din anul 1908 publicând poezii, pe cont propriu, în Revue du temps présent și la Revue de la Jeunesse.
Prima sa lucrare, un volum de poezii delicate și înflăcărate, Mâinile împreunate, a fost publicată în 1909, fiind prezentată foarte elogios de Maurice Barrès în L’Écho de Paris, 1910. Deși a atras atenția cercurilor literare și în special, din 1910, pe cea a lui Maurice Barrès, căruia i-a dedicat un adevărat cult, Mauriac va fi cunoscut de marele public abia peste zece ani.
François Mauriac s-a căsătorit, pe 2 iunie 1913, cu Jeanne Lafon, fiica lui Marc Lafon, absolvent de Politehnică și inspector financiar, pe atunci trezorier general în Gironde. Din ramura maternă a soției, François Mauriac va moșteni Château de la Motte din nordul Parisului, unde va locui adesea sub Ocupație și la sfârșitul vieții sale. La început, cuplul locuia la Paris, dar din 1916, locuia atât la Paris, cât și în provincia natală, la domeniul Malagar. Au avut patru copii.
Vocația lui Mauriac înclina, totuși, spre roman. Tânăr în lanțuri, 1913 și Toga pretext, 1914, Problemele tinereții, primele sale lucrări de ficțiune, au arătat o tehnică încă nesigură, dar, cu toate acestea, au stabilit modelul temelor sale recurente.
Orașul său natal, Bordeaux, și restricțiile obositoare și sufocante ale vieții burgheze i-au oferit cadrul pentru explorările relațiilor personajelor sale private de dragoste. Ambianța specifică de provincie meridională franceză îi vor marca puternic opera.
Cariera sa literară a fost întreruptă de Primul Război Mondial, fiind mobilizat ca infirmier, în 1914, deși reformat și cu o stare de sănătate precară, într-un spital de cruce roșie din Salonika.
După victoria din 1918, și-a reluat activitățile și a publicat, în 1921, Priorități, care l-a îndepărtat mult timp de înalta societate bordeleză, apoi, în 1922, Sărutul dat leprosului.
Într-o viață marcată mai întâi de mondenitatea literară (ca tânăr, frecventa saloanele, în special cel al Nataliei Clifford Barney și mai ales pe cel al contesei Anna de Noailles), apoi de angajamentele politice ghidate în special de un ideal creștin socializant, Mauriac era, mai presus de toate, ocupat de compoziția unei opere romantice în care se revelează a fi un analist al pasiunilor sufletești și un mare critic al burgheziei provinciale (Genitrix, Pustiul dragostei, Thérèse Desqueyroux, Cuibul de vipere, Misterul Frontenac).
Majoritatea romanelor sale evocă conflictul dintre credință și dorință și dezvoltă mai multe imagini recurente precum „deșertul” spiritual pe care personajele sale trebuie să îl traverseze.
Sărutul dat leprosului, 1922, l-a consacrat pe Mauriac ca un romancier major. Mauriac a arătat o măiestrie crescândă în romanele Pustiul dragostei, 1925 și în Thérèse Desqueyroux, 1927, a cărui eroină este condusă să încerce uciderea soțului său pentru a scăpa de viața ei sufocantă.
În urma publicării romanului Pustiul dragostei, 1925, obține “Le Grand Prix du roman”. Apare romanul Thérèse Desqueyroux, 1927.
În 1930, începe să colaboreze la revistele Sept și Temps présent, de tendință mai puțin conservatoare decât L’Écho de Paris, la care colaborase în perioada imediat anterioară.
Publică romanul Cuibul de vipere, 1932, adesea considerat capodopera lui Mauriac. Este o dramă conjugală, care descrie iubirea unui bătrân avocat față de familia sa, pasiunea sa pentru bani și transformarea sa finală. În acesta, ca și în alte romane ale lui Mauriac, iubirea, pe care personajele o caută zadarnic în contactele umane, se împlinește numai în iubirea față de Dumnezeu.
În 1932, devine și președinte al Societății Oamenilor de Litere din Franța.
Romanele sale ulterioare includ pe cele parțial autobiografice Misterul Frontenac, 1933, Drumurile mării, 1939 și Femeia fariseu, 1941, o analiză a ipocriziei religioase și a dorinței de dominație.
În 1938, Mauriac a început să scrie piese de teatru, începând, sub auspicii favorabile, cu Asmodeu, 1938, în care eroul este un personaj odios, dominator, care controlează sufletele mai slabe. Aceasta este și tema celor mai puțin reușite piese de teatru precum Cei rău iubiți, 1945.
Un om extrem de sensibil, Mauriac s-a simțit obligat să se justifice în fața criticilor săi. Romancierul și personajele sale, 1933, și cele patru volume din Jurnalul său (1934–1951), urmate de trei volume de Memorii (1959–1967), spun multe lucruri despre intențiile sale, metodele și reacțiile sale la valorile morale contemporane. Mauriac a abordat dilema dificilă a scriitorului creștin – cum să înfățișeze răul în natura umană fără a plasa ispita în fața cititorilor săi – în Dumnezeu și Mamona, 1929.
Calitatea romanelor și a poeziei sale a făcut să fie triumfător în alegerea ca membru în Academia Franceză, pe 1 iunie 1933, în primul tur împotriva lui Edmond Sée, cu 28 de voturi pro și 3 voturi neutre din 31 de alegători. Pe 16 noiembrie 1933, în timpul recepției de primire, a trebuit totuși să suporte discursul neplăcut al lui André Chaumeix.
Mauriac a fost, de asemenea, un proeminent scriitor polemic. A intervenit energic în anii 1930, condamnând totalitarismul în toate formele sale și denunțând fascismul din Italia și Spania.
Ca scriitor angajat, a luat parte la noile lupte politice, în special în timpul Războiului Civil din Spania (1936 – 1939), mai întâi în favoarea naționaliștilor, înainte de a se alătura, de îndată ce a aflat de bombardamentul din Guernica, de creștinii de stânga, exprimându-se în revistele Esprit sau Sept, alături de republicanii spanioli. Acest angajament va provoca o primă ruptură cu familia sa politică. Robert Brasillach îi va dedica cartea sa despre Războiul Civil din Spania: „Lui F.M., pierdut “.
În cadrul Academiei Franceze, alături de Georges Duhamel (devenit secretar provizoriu perpetuu în 1942), Louis Gillet și Paul Valéry, a făcut parte din grupul împotriva fracțiunii pétain-iste (susținătorii lui Philippe Pétain) a instituției.
În Al Doilea Război Mondial a colaborat cu scriitorii Rezistenței. După război, s-a angajat din ce în ce mai mult în discuții politice. S-a alăturat Frontului Național al Scriitorilor și a participat la lucrările Rezistenței prin presa subterană, în special în Scrisorile franceze.
În 1943, a publicat, în clandestinitate, la Éditions de Minuit, sub pseudonimul „Forez”, Caietul negru, care a fost distribuit sub acoperire, participând la Rezistență prin activitatea de ziarist.
Sub Ocupație, după o oarecare ezitare în fața Revoluției Naționale lansată de mareșalul Pétain, în 1941, a publicat Femeia fariseu, care poate fi citită ca o critică a Regimului de la Vichy și care i-a adus desemnarea de „agent destabilizator” al conștiinței franceze de către criticii Noii Ordini.
A renunțat la colaborarea sa la Le Figaro și a început să colaboreze la L’Express, 1954. S-a manifestat în favoarea venirii la putere a generalului de Gaulle, 1958. A scris De Gaulle, 1964, după ce l-a susținut oficial începând din 1962.
Deși faima lui Mauriac, în afara Franței, s-a răspândit încet, a fost considerat drept cel mai mare romancier francez după Marcel Proust.
A fost președintele Asociației oamenilor de litere francezi, din 1933, membru al Academiei Franceze, din același an; laureat al Marelui Premiu al Romanului, acordat de Academia Franceză, în 1925, pentru romanul Viața și moartea unui poet; laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1952.
1616: Andreas Gryphius, scriitor german (d. 1664)
1648: Gheorghe Rákóczi I, principe al Transilvaniei (n. 1593)
1671: Frederick al IV-lea, rege al Danemarcei și al Norvegiei (d. 1730)
1675: Samuel Clarke, filosof englez (d. 1729)
1755: Fausto Elhuyar, chimist spaniol (d. 1833)
1758: Heinrich Wilhelm Olbers, fizician și astronom german (d. 1840)
1817: Prințesa Maria de Baden, ducesă Hamilton și Brandon (d. 1888)
1825: Conrad Ferdinand Meyer, poet elvețian
1844: Henry John Heinz, fondator al unei companii de produse alimentare (d. 1919)
1849: Carl Wolff, economist și politician sas din Transilvania (d. 1929)
1875: Ștefan Octavian Iosif, poet român (d. 1913)
1879: Prințesa Marie Louise de Hanovra, Prințesă de Baden (d. 1948)
1884: Eleanor Roosevelt, Prima Doamnă a Statelor Unite ale Americii, soția președintelui Franklin D. Roosevelt, diplomată și activistă pentru drepturile omului (d. 1962)
1884: Friedrich Bergius, chimist german, laureat al Premiului Nobel (d. 1949)
1908: Alexandru Sahia, scriitor și publicist român (d. 1937)
1910: Cahit Arf, matematician turc
1927: Prințesa Joséphine-Charlotte a Belgiei, soția Marelui Duce de Luxembourg, Jean (d. 2005)
1928: Alfonso de Portago, pilot spaniol
1929: Olga Tudorache, actriță română de teatru și film (d. 2017)
1932: Dana Scott, matematician american, informatician și filozof
1938: Dan Pița, regizor și scenarist român
1947: Lucas Papademos, economist și politician grec, prim-ministru al Greciei
1953: David Morse, actor american
1956: Catrinel Dumitrescu, actriță română de teatru și film
1968: Claudiu Săftoiu, jurnalist român
1974: Valerie Niehaus, actriță germană
1983: Ruslan Ponomariov, șahist ucrainean
1985: Erica Dasher, actriță americană
1992: Cardi B, cântăreață americană