Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Aniversari
11 septembrie

1524: Pierre de Ronsard, poet francez (d. 1585)

Pierre de Ronsard, 11 sept. 1524 – 27 decembrie 1585, poet, liderul grupului de poeți din Renașterea Franceză cunoscut sub numele de Pleiada.

Ronsard s-a născut în La Possonnière, lângă Couture, în Franța, și era fiul mai mic al unei familii nobile din regiunea Vendôme. A intrat în serviciul familiei regale ca paj în 1536 și a însoțit-o pe prințesa Madeleine la Edinburgh după căsătoria ei cu Iacob al V-lea al Scoției. La întoarcerea în Franța, doi ani mai târziu, un post la curtea regală, o carieră militară sau diplomatică păreau să fie deschise în fața sa, iar în 1540 l-a însoțit pe diplomatul Lazare de Baïf într-o misiune la o conferință internațională la Haguenau în Alsacia.

Cu toate acestea, o boală contractată în această expediție l-a lăsat parțial surd, iar ambițiile sale s-au îndreptat către studii și literatură. Pentru cineva aflat în poziția sa, biserica oferea singurul viitor și, prin urmare, a primit ordine minore, care îi dădeau dreptul să dețină beneficii ecleziastice, deși nu a fost niciodată hirotonit preot.

După convalescența sa, a urmat o perioadă de studiu entuziast al clasicilor; în acest timp a învățat limba greacă de la strălucitul profesor Jean Dorat, a citit toată poezia greacă și latină cunoscută atunci și a dobândit o oarecare familiaritate cu poezia italiană.

Cu un grup de colegi studenți a format o școală literară care a ajuns să se numească Pleiada (La Pléiade), urmând exemplul celor șapte poeți greci antici din Alexandria: scopul său era să producă poezie franceză care să reziste comparației cu versul din antichitatea clasică.

Titlul primei sale colecții de poezii, Odes (Ode, 4 cărți, 1550), evidențiază faptul că încerca o replică franceză la odele poetului roman Horațiu.

În Les Amours (Iubirile, 1552) și-a dovedit priceperea ca exponent al canțonetei (cântec scurt, cântec popular) italiene, însuflețind complimentele adresate iubitei sale, rugămințile și lamentările tradiționale acestei forme poetice prin vehemența manierei sale și bogăția imaginilor.

Mereu receptiv la noile influențe literare, a găsit o inspirație proaspătă în versul recent descoperit al poetului grec Anacreon (secolul al VI-lea î.e.n.). Tenta mai jucăușă încurajată de acest model poate fi resimțită în Bocage („Crâng”) din poezia din 1554 și în Meslanges („Diverse”) din acel an, care conțin unele dintre cele mai rafinate poezii ale sale despre natură, și în Continuation des amours (Continuarea iubirilor) și Nouvelles Continuations (Continuări noi), adresate unei fete de la țară, Marie.

În 1555 a început să scrie o serie de poezii lungi, precum „Hymne du Ciel” („Imnul cerului”), sărbătorind fenomene naturale, idei abstracte precum moartea sau dreptatea sau zei și eroi ai antichității; aceste poezii, publicate sub titlul de Hymnes (Imnuri) după poetul grec Callimachus din secolul al III-lea î.e.n., care le inspirase, conțin pasaje de elocvență tulburătoare și descriere vie, deși puține dintre ele pot menține interesul cititorului modern de la început până la sfârșit.

Reminiscențele copilăriei sale i-au inspirat alte poezii, precum Plângere împotriva norocului („Complainte contre fortune”), publicată în cea de-a doua carte din Meslanges (1559), care conține o descriere obsedantă a rătăcirilor sale solitare în copilărie prin pădure și descoperirea vocaţiei sale de poet. Această poezie este, de asemenea, remarcabilă pentru denunțarea colonizării Lumii Noi, al cărei popor și-a imaginat că sunt nobili sălbatici care trăiesc într-o stare naturală nealterată, comparabilă cu amintirile sale idealizate din copilărie.

Izbucnirea războaielor religioase l-a găsit angajat într-o poziție extrem de regalistă și catolică și a atras asupra sa ostilitatea protestanților. Acestei perioade aparțin Discours des misères de ce temps („Discursul asupra mizeriei din aceste vremuri”), 1562 și alte Discours (Discursuri) în care își atacă adversarii, pe care i-a respins ca trădători și ipocriți cu o amărăciune din ce în ce mai mare. Cu toate acestea, a scris, de asemenea, multe poezii de curte în această perioadă, încurajat de tânărul rege Carol al IX-lea, un admirator sincer și, la căsătoria regelui cu Elisabeta de Austria în 1571, când a fost însărcinat să compună versuri și să planifice schema de decorațiuni pentru intrarea statului prin orașul Paris.

Dacă era, într-un anumit sens, poetul laureat al Franței, a făcut progrese lente cu La Franciade (Franciada), pe care intenționa să o facă epopeea națională; această imitație oarecum fără tragere de inimă a marii epopei latine a lui Virgiliu, Eneida, a fost abandonată după moartea lui Carol al IX-lea, cele patru cărți finalizate fiind publicate în 1572.

După venirea la tron a lui Henric al III-lea, care nu l-a favorizat atât de mult pe Ronsard, a trăit în semi – pensionare, deși creativitatea sa nu a fost diminuată. Ediția cu lucrările sale adunate, publicată în 1578, a inclus câteva lucrări noi remarcabile, printre care așa-numita „Elegie împotriva tăietorilor de lemne din Gastine” („Contre les bucherons de la forêt de Gastine”), în care se lamentează din cauza distrugerii pădurilor din apropierea vechii sale case, o continuare a lucrărilor Les Amours de Marie (Iubirile Mariei) și Sonnets pour Hélène (Sonetele pentru Elena).

În aceasta din urmă, care acum este probabil cea mai faimoasă dintre colecțiile sale, poetul veteran își demonstrează puterea de a revigora tiparele stilizate ale poeziei de dragoste curtenească. Chiar și în perioada ultimei sale boli, Ronsard a scris încă versuri sofisticate ca formă și bogate în aluzii clasice. Colecția sa postumă, Les Derniers Vers (Ultimele versuri), exprimă emoționant angoasa incurabilului invalid în nopțile petrecute singur în durere, tânjind după somn, urmărind zorii și rugându-se pentru moarte.

Ronsard a perfecționat versul francez de 12 silabe, sau alexandrin, disprețuit până atunci ca fiind prea lung și plictisitor, și l-a stabilit ca mijloc clasic pentru satiră caustică, tandrețe elegiacă și pasiune tragică.

În timpul vieții sale a fost recunoscut în Franța ca prinț al poeților și o figură cu semnificație națională. Această evidențiere, abia paralelă cu Victor Hugo până în secolul al XIX-lea, s-a estompat într-o relativă neglijare în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, dar reputația sa a fost restabilită de criticul C.-A. Sainte-Beuve și a rămas în siguranță.

Pentru cititorul modern, Ronsard este poate cel mai interesant atunci când își sărbătorește țara natală, reflectând asupra scurtimii tinereții și frumuseții sau exprimând diferitele stări ale iubirii neîmpărtășite, deși este eficient și atunci când se identifică imaginativ cu unele personaje mitologice clasice și când exprimă sentimente de patriotism înflăcărat sau umanitate profundă.

A fost un maestru al temelor și formelor lirice, iar poezia sa rămâne atractivă pentru compozitori; unele dintre odele sale, precum „Mignonne, allons voir si la rose…” (Iubito, să vedem dacă trandafirul…), au fost transpuse pe muzică în mod repetat și au devenit la fel de familiare publicului larg din Franța ca și cântecele populare.

Mai mult…

1476: Louise de Savoia, mama regelui Francisc I al Franței, regentă a Franței (d. 1531)

1522: Ulisse Aldrovandi, naturalist italian (d. 1605)

1611: Henri de la Tour d’Auvergne, Viconte de Turenne, mareșal al Franței (d. 1675)

1656: Ulrica Eleonora a Danemarcei, soția regelui Frederic al III-lea al Danemarcei (d. 1693)

1751: Charlotte de Saxa-Meiningen, ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg (d. 1827)

1771: Mungo Park, explorator scoțian (d. 1806)

1798: Franz Ernst Neumann, fizician și matematician german (d. 1895)

1816: Carl Zeiss, inginer mecanic german, creatorul instrumentului optic (d. 1888)

1822: Marea Ducesă Olga Nikolaevna, soția regelui Karl de Württemberg (d. 1892)

1838: Adam Asnyk, poet și dramaturg polonez (d. 1897)

Adam Asnyk, 11 sept. 1838 – 2 aug. 1897, poet și dramaturg polonez renumit pentru simplitatea stilului său poetic.

Asnyk s-a născut în Kalisz, Imperiul Rus [acum în Polonia], familia sa aparținând micii nobilimi. Tatăl său, soldat, a petrecut doi ani în exil în Siberia înainte de a se întoarce în Polonia pentru a deveni un negustor de succes.

O vreme Asnyk a studiat medicina la Varșovia, dar activitățile sale politice l-au determinat, la rândul său, să plece în exil. Membru al guvernului revoluționar polonez în 1863, a fugit după eșecul insurecției. Nu s-a întors niciodată în Polonia ocupată de ruși, stabilindu-se în cele din urmă în Galiția, așa cum se numeau provinciile sudice ale Poloniei încorporate în Imperiul Austro-Ungar.

Influențat inițial de poeții romantici polonezi, în special de Juliusz Słowacki, Asnyk s-a alăturat treptat școlii de gândire Pozitiviste (un sistem de filozofie care subliniază în special realizările științei), iar în anii 1880 a fost recunoscut ca poet de vârf al perioadei.

Primul său volum poetic, Poezje („Poezii”), a apărut în 1869, urmat de alte trei. Ciclul său de 30 de sonete, Nad głębiami (Deasupra abisurilor), a fost publicat în 1883–1884. În acesta, subliniază caracterul evolutiv al naturii; lupta pentru supraviețuire este prezentat[ nu ca legea junglei, ci ca o interdependență și cooperare reciprocă între comunitățile umane.

Privată de independență și condamnată la moarte politică, Polonia, potrivit lui Asnyk, va renaște mai devreme sau mai târziu pentru că a refuzat să comită „sinuciderea spirituală”.

Asnyk a scris, de asemenea, poezii erotice foarte populare, care se disting prin simplitatea și precizia formei poetice. Lucrările sale publicate în perioada literaturii pozitiviste, în special romane și nuvele, și-au asumat cerințele perioadei în minimul de metafore și propoziții lungi și complete. Aceste elemente au dat o notă prozaică poeziei sale, dar a devenit populară în rândul tinerilor cititori, cărora li s-a părut mai ușor de înțeles forma sa de expresie decât imaginea complicată a poeților romantici. Dramele sale, precum comedia de moravuri Gałązka heliotropu, Ramura de heliotrop  (1869) și tragediile istorice Cola Rienzi (1873) și Kiejstut (1878) – titlurile fiind numele protagonistilor pieselor – au avut mai puțin succes decât poezia și ficțiunea sa în proză.

Mai mult…

1853: Katharina Schratt, actriță austriacă și metresa lui Franz Joseph al Austriei (d. 1940)

1854: Hippolyte Petitjean, pictor francez post-impresionist (d. 1929)

1861: Juhani Aho, scriitor finlandez (d. 1921)

1861: Erich von Falkenhayn, șef al statului major german în primul război mondial (d. 1922)

1877: Felix Edmundovici Dzerjinski, revoluționar și om de stat polonezo-rus (d. 1926)

1885: D. H. Lawrence, poet, eseist englez (d. 1930)

1916: Knut Kolsrud, etnolog norvegian (d. 1989)

1903: Theodor Wiesengrund Adorno, filosof, sociolog și compozitor german (d. 1969)

1917: Ferdinand Marcos, politician filipinez, al 10-lea președinte al Filipine (d. 1989)

1924: Ion Rotaru, critic și istoric literar român (d. 2006)

1928: Vsevolod Larionov, actor rus de teatru și film

1932: Gavril Dejeu, politician român

1947: Alexa Visarion, regizor și scenarist român

1952: Cornel Știrbeț, politician român

1957: Tiberiu Toró, politician român

1967: Adriana Săftoiu, politician român

1970: Dan Motreanu, politician român

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.