12 Octombrie

1924: Anatole France, autor francez, laureat al Premiului Nobel (n. 1844)

A fost poet, jurnalist și romancier francez cu multe cărți devenite best-seller-uri. Ironic și sceptic, era considerat în epoca sa omul de litere francez ideal.

A fost membru al Academiei Franței și a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, în 1921, „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adâncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic.”

Tatăl său, librar, bibliofil, i-a transmis dragostea pentru cărțile de calitate, erudiție și pentru  literatură. Anatole France a trăit o copilărie fericită, care se reflectă în unele dintre operele sale.

Atras mai întâi de poezie, a abandonat această vocație și s-a orientat, treptat, spre proză. Discipol al lui Leconte de Lisle, și-a început cariera ca bibliotecar al Senatului și critic literar pentru cotidianul Le Temps.

A cunoscut primul său succes literar odată cu romanul Crima lui Sylvestre Bonnard, publicat în 1881. Dorințele lui Jean Servien, Balthazar, Thaïs sau Crinul roșu l-au făcut unul dintre cei mai influenți autori de la sfârșitul secolului XIX. Operele sale i-au adus privilegiul de a intra în Academia Franceză, în 1896, pentru a-l înlocui pe Ferdinand de Lesseps. Opera sa literară, sceptică și ironică, a fost consacrată de Premiul Nobel pentru Literatură, pe care l-a obținut în 1921.

De-a lungul anilor, a devenit tot mai interesat de problemele politice. A devenit una dintre cele mai semnificative conștiințe ale timpului său, angajându-se în numeroase cauze sociale și politice de la începutul secolului XX.

Scriitor recunoscut, Anatole France a fost, de asemenea, o voce politică majoră a celei de-a Treia Republici Franceze și un apropiat al politicianului pacifist Jean Jaurès.

S-a remarcat în special pentru pozițiile sale pro-Dreyfus, unice la Academia Franceză. Anatole France i-a acordat sprijinul său lui Émile Zola în momentul publicării scrisorii deschise „J’Accuse …!”, mergând atât de departe încât a cerut să returneze distincția Legiunea de Onoare. Alături de prietenul său Zola, a fost primul semnatar al unei petiții a intelectualilor revizioniști care solicitau reabilitarea căpitanului francez Alfred Dreyfus, acuzat de trădare.

De asemenea, s-a angajat să recunoască genocidul armean alături de scriitorul Archag Tchobanian și a semnat texte pacifiste în timpul Primului Război Mondial.

În Istoria contemporană a descris cu o mare acuitate problemele timpului său. Insula pinguinilor, 1908, este o critică severă a profesioniştilor din politică. De asemenea, a publicat și romane istorice: Zeilor le e sete, 1912 și Micul Pierre, 1918.

638: Papa Honoriu I

642: Papa Ioan al IV-lea

1492: Piero della Francesca, pictor italian (n. 1415)

1576: Maximilian al II-lea, împărat roman (n. 1527)

1730: Frederick al IV-lea, rege al Danemarcei și al Norvegiei (n. 1671)

1777: Grigore al III-lea Ghica, domnitor al Moldovei

1837: Wilhelmine a Prusiei, soția regelui William I al Olandei (n. 1774)

1863: Andrei Mureșanu, poet, creatorul marșului revoluționar de la 1848 (n. 1816)

1870: Robert Lee, general american, comandantul armatei sudiste în timpul Războiului de secesiune (n. 1807)

1965: Paul Hermann Müller, biochimist elvețian, laureat al Premiului Nobel (n. 1899)

1969: Sonja Henie, patinatoare americană de origine norvegiană, campioană mondială la patinaj între 1927- 1936 (n. 1912)

1971: Dean Gooderham Acheson, om politic american (n. 1893)

1994: Manole Marcus, regizor român de film (n. 1928)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.