Comemorari 13 aprilie
1794: Nicolas Chamfort, poet, jurnalist, dramaturg, orator și moralist francez, membru al Academiei Franceze (n. 1741)
Scriitor francez din perioada Revoluției franceze, căreia i-a fost susținător. În scrierile sale, de un caracter pesimist, cinic și caustic, a criticat moravurile societății și excesele Revoluției.
Debutand cu câteva articole în Jurnal enciclopedic si o colaborare la Vocabularul francez, devenind cunoscut prin premiile pentru poezie castigate la Academie, dand Teatrului Francez cateva comedii care au fost acceptate, s-a străduit să trăiască din diverse activitati literare. Reputaţia sa l-a facut sa fie ales de către Prinţul de Condé pentru a-i fi secretar. A devenit mai târziu, în 1784, secretar al Cabinetului Doamnei Elisabeta, sora regelui Ludovic al XVI-lea.
Înainte de Revoluţie, a fost unul dintre scriitorii cei mai apreciati ai saloanelor pariziene, fiind sarmant, spiritual si scriind piese de teatru. Iniţiat în Francmasonerie în 1778, a fost ales membru al Academiei franceze în 1781, pentru fotoliul cu numarul 6.
Cea mai faimoasa lucrare a sa a fost publicata în 1795 de către prietenul său Pierre Louis Ginguene: Maxime şi cugetari, caractere şi anecdote, extrase din notele manuscrise, pe care le lasase sub titlurile Maxime si Cugetari si Caractere şi Anecdote .
Amărăciunea acestor scrieri prefigurau deja pe Ambrose Bierce sau pe George Bernard Shaw. Sébastien-Roch Nicolas de Chamfort dorea sa le publice sub titlul “Produse ale civilizatiei avansate”.
Dintre lucrarile sale: Tânăra indiană (La jeune indienne, 1764); Elogiu lui Molière, încoronat (Éloge de Molière, couronné, 1769); comedia Negustorul din Smirna (Le marchand de Smyrne, 1770); Maxime și cugetari, caractere și anecdote (Maximes et pensées, caractères et anecdotes, 1795; tragedia Mustapha și Zéangir (Mustapha et Zéangir).
1605: Boris Godunov, țar al Rusiei (asasinat pe 13 aprile, stil vechi, 23 aprilie, stil nou)
Dupa ce a slujit la curtea lui Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic) al Rusiei, cand acesta a murit, a fost numit tutorele lui Feodor I, fiul debil mintal al lui Ivan. Din 1854, a fost adevaratul conducator al Rusiei. Fratele mai mic al lui Feodor, Dimitri, a murit in imprejurari misterioase in 1951, iar Godunov a fost suspectat ca ar fi pus la cale asasinarea lui. Cand Feodor a murit, fara a lasa mostenitori, Godunov a fost ales tar de catre o adunare a reprezentantilor clerului si nobilimii. Conducator abil, a instituit multe reforme. Cu toate acestea, popularitatea i-a fost diminuata din cauza permanentei opozitii a boierilor si a unei perioade de foamete (1601-1603). Falsul Dimitri, un calugar ce pretindea ca este adevaratul succesor la tron, a venit cu armata in Rusia, iar in momentul mortii subite a lui Boris Godunov, rezistenta a cedat si tara a intrat in vremuri tulburi.
1695: Jean de La Fontaine, poet, moralist, dramaturg, libretist și romancier francez (n. 1621)
Poet francez apartinand perioadei clasice, din a carui opera istoria literaturii a retinut, in primul rand, Fabulele sale. A scris si diverse poeme, piese de teatru si librete de opera ce confirma talentul sau de moralist.
Apropiat de Nicolas Fouquet, Jean de La Fontaine s-a tinut departe de curtea regală, dar frecventa saloanele particulare, precum cel al Doamnei La Sabliere şi în ciuda opoziţiilor, a fost admis la Academia franceză în 1684. Implicat in dezbaterile epocii, s-a situat de partea Anticilor în celebra Cearta dintre Antici şi Moderni.
Intr-adevar, La Fontaine s-a inspirat din fabulistii antichitatii greco-latine si, in special, din fabulele lui Esop pentru a scrie propriile fabule care i-au adus celebritatea.
Prima colectie de fabule, cuprinzand volumele I-VI, a fost publicata in 1668, a doua, volumele VII-XI, in 1678 si ultima, volumul al XII-lea, in 1694.
Stralucita manuire a versurilor şi scopul moralizator al textelor sale, uneori mult mai complexe decât par la prima lectură, au determinat succesul acestei lucrări aparte şi Fabulele lui La Fontaine sunt încă considerate una dintre cele mai mari capodopere ale literaturii franceze. Fabulistul a eclipsat povestitorul, astfel incat, fabulele cu scop moralizator au lasat in umbra povestirile publicate intre 1665-1674.
1796: Gherasim Adamovici, episcop ortodox (n. 1733)
1826: Franz Danzi, compozitor german (n. 1763)
1853: Leopold Gmelin, chimist german (n. 1788)
1937: Ilia Ilf, scriitor rus (n. 1897)
Împreună cu Evgheni Petrovici Kataev (care semna sub pseudonimul de Evgheni Petrov), fratele scriitorului Valentin Kataev (formand celebrul cuplu de autori Ilf si Petrov), a scris romane satirice în manieră picarescă ridiculizând credulitatea unora sau pretențiile și suficiența funcționarilor.
Dintre lucrarile sale: Douăsprezece scaune,1928; Vițelul de aur, 1931; America la parter, 1937.
1945: Ernst Cassirer, pedagog si filozof german neokantian (n. 1874)
A început prin a studia dreptul la Universitatea din Berlin (1892), dar s-a reorientat către literatură și filozofie, urmând și cursuri de istorie, filologie și știinte la universitățile din Leipzig, Heidelberg si München.
Din 1896 a fost unul din studenții lui Herman Cohen la Universitatea din Marburg, la „scoala neokantiană“ al carei exponent de seamă a devenit mai târziu, iar in 1899 si-a sustinut doctoratul.
A predat la universitatea din Berlin (1905-1919), unde a obtinut un post de lector. Reputatia sa a crescut constant: in 1914 a primit Medalia „Kuno Fischer“ a Academiei din Heidelberg pentru lucrarea Problema cunostintelor. Dupa război a ocupat un post de profesor titular la proaspat infiintata Universitate din Hamburg (1919-1933).
Anii de profesorat la Hamburg au marcat trecerea lui Cassirer de la marile teorii ale filozofiei (concretizate in monumentala Problema cunoştinţelor în filosofia şi ştiinţa din timpurile moderne, 3 vol., 1906–1920 si Conceptul de substanţă si conceptul de funcţie, 1910) la limbă, mituri, artă și cultură.
In această direcție, cea mai importanta lucrare a sa este Filosofia formelor simbolice,1923-1929, care a fost publicată în trei volume: Limba (Fenomenologia formei lingvistice), în 1923, Gandirea mitica, in 1925 si Fenomenologia cunostintelor, în 1929.
În Filozofia formelor simbolice, Cassirer a aplicat principiile gândirii kantiene în directia elaborarii unei teorii a culturii prin care afirma ca limba, miturile, religia, arta, stiinta sunt forme simbolice, de unde si conceptul de om ca “animal simbolic”.
Filosofia lui Cassirer, bazata in principal pe lucrarile lui Immanuel Kant, duce mai departe doctrinele acestuia despre felul in care conceptele innascute structureaza experientele omenesti. Dupa examinarea diverselor forme de expresie culturala, a ajuns la concluzia ca omul este caracterizat prin capacitatea de a folosi formele simbolice ale mitului, limbajului si stiintei pentru a-si structura experienta, astfel ajungand sa se inteleaga pe sine si lumea inconjuratoare.
În ciuda climatului politic nefavorabil, Cassirer a fost ales rector al Universitatii din Hamburg in 1929, fiind primul evreu promovat în aceasta functie într-o universitate germana.Va ramane la Hamburg pana cand ascensiunea nazismului il va obliga sa se refugieze in Anglia, Suedia, apoi in SUA.
Dupa venirea naziștilor la putere, a plecat in Anglia, unde a predat doi ani la Oxford, apoi a acceptat un post la Universitatea din Goteborg (Suedia). În 1935 a primit cetățenia suedeză. După ocuparea Franței se va stabili in SUA, unde a petrecut un an la Yale ca visiting professor, apoi a ținut cursuri la Columbia University și la University of California din Los Angeles.
A mai scris lucrari despre Kant, Leibniz, despre cosmologia renascentista si platonicienii de la Cambridge.
1974: Iosif Moruțan, scriitor român (n. 1917)
1983: Mercè Rodoreda, scriitoare spaniolă de limbă catalană (n. 1908)
1987: Marcel Constantin Runcanu, scriitor român (n. 1947)
1993: Francisc Munteanu, scriitor, regizor român (n. 1924)
2000: Giorgio Bassani, scriitor italian (n. 1916)