Aniversari 13 decembrie
1797: Heinrich Heine, unul dintre cei mai semnificativi poeți germani. (d. 1856)
Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinerețe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Și alți compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf și Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar și în secolul XX, Hans Werner Henze și Lord Berners le-au urmat exemplul.
Heinrich Heine a fost o personalitate complexă, cu multiple fațete, uneori contradictorii și de aceea dificil de descifrat, copil al Iluminismului (Aufklärung) german și „ultimul rege legendar” al romantismului. Portretul biografic și intelectual îl dezvăluie ca un mediator între culturi, o „privighetoare germană cuibărită în peruca lui Voltaire”, așa cum s-a definit el însuși. Primul mare scriitor evreu vorbitor de limbă germană, îndrăgostit de o Germanie care l-a respins și cosmopolit convins, a ajuns să găsească în Franța o a doua patrie, un poet romantic, care cultiva o melancolie care avea să-i placă atât de mult lui Schumann, și strălucit prozator, capabil de cea mai usturătoare ironie, om de litere curios despre cele mai inovatoare curente de gândire și un observator neliniștit al timpului său, autorul lui Loreley rămâne o personalitate absolut unică în peisajul literar german.
Poezia Lorelei
Poate cea mai faimoasă poezie a sa rămâne poezia „Die Lorelei”, Lorelei , despre o legendară sirenă germană. În 1801, poetul și romancierul german, membru al cercului romanticilor din Heidelberg, Clemens Brentano, a compus balada Zu Bacharach am Rheine, în care apare pentru prima dată în literatura germană personajul mitic Loreley (Lore Lay). Brentano, la rândul său, se inspirase din Ovidiu și mitul Ecoului.
În 1824, Heinrich Heine a preluat și a adaptat tema lui Brentano într-una dintre cele mai faimoase poezii ale sale, „Die Lorelei” sau “Die Ballade von der Loreley”, în care o sirenă încântătoare și seducătoare, îi ademenea pe marinari cu cântecul ei vrăjit, iar aceștia se înecau în apele Rinului. A fost pusă pe muzică de zeci de compozitori, printre care Friedrich Silcher și Franz Liszt. În timpul regimului nazist și în cel de-al Doilea Război Mondial, Heinrich Heine (născut evreu) a fost discreditat ca autor al versurilor, într-un efort de a respinge și a ascunde contribuția evreiască la arta germană.
Personajul Lorelei, deși imaginat inițial de Brentano, a trecut în cultura populară germană în forma descrisă în cântecul Heine-Silcher și se crede, în mod obișnuit, dar greșit, că provine dintr-o veche poveste populară. Scriitorul francez Guillaume Apollinaire a preluat din nou tema în poemul său „La Loreley”, din colecția de poezii Alcooluri.
Anii tinereții
Heinrich Heine, pe numele complet Christian Johann Heinrich Heine, nume original (până în 1825) Harry Heine, 13 dec. 1797 – 17 febr. 1856, poet german a cărui reputație și influența literară internațională au fost consacrate de Cartea cântecelor, 1827 (Buch der Lieder), frecvent pusă pe muzică, deși poeziile mai sumbre, din ultimii săi ani sunt, de asemenea, foarte apreciate.
Heine s-a născut la Düsseldorf [acum în Germania] din părinți evrei. Tatăl său era un negustor prezentabil și amabil, dar oarecum ineficient; mama lui era destul de bine educată pentru acel timp și foarte ambițioasă în privința fiului ei.
O mare parte din viața timpurie a lui Heine a fost, totuși, influențată de puterea financiară a unchiului său Salomon Heine, un bancher milionar din Hamburg, care s-a străduit să ofere generozitate în schimbul obedienței și cu care Heine a rămas în relații dificile, o bază incomodă și schimbătoare pentru mulți ani.
După ce a fost educat în liceul din Düsseldorf, a fost întreprinsă o încercare nereușită de a-l îndrepta către afaceri, mai întâi în domeniul bancar, apoi în comerțul cu amănuntul. În cele din urmă, unchiul său a avut inițiativa de a-i finanța pregătirea universitară, iar Heine a urmat universitățile din Bonn, Göttingen, Berlin și din nou, Göttingen, unde a obținut în final o diplomă în drept, cu realizări absolut minime, în 1825.
În același an, pentru a putea avea posibilitatea unei cariere în serviciul public, interzisă evreilor la acea vreme, s-a convertit la protestantism cu puțin entuziasm și oarecare resentimente. Cu toate acestea, nu a practicat niciodată avocatura și nici nu a deținut o funcție în serviciul public, iar anii săi de studenție fuseseră în primul rând consacrați poeziei, literaturii și istoriei și nu studiilor pentru care plătise unchiul său.
Lucrările timpurii
Anii preuniversitari ai lui Heine sunt destul de obscuri, dar în această perioadă el a dezvoltat aparent o pasiune puternică pentru una dintre fiicele unchiului său și, probabil, pentru amândouă, însă niciuna dintre ele nu avea nici cel mai mic gând să-și construiască viitorul alături de un văr visător și incompetent. Din dezolarea emoțională a acestei experiențe au apărut, peste câțiva ani, poeziile colectate în cele din urmă în Cartea cântecelor.
Sunetul poeziei romantice răsuna ferm în mintea lui Heine, dar credința romantică, speranța pentru o poetizare a vieții și a lumii pentru a depăși revoluția, înstrăinarea și anxietatea vremurilor, nu se afla în sufletul său. Astfel, a devenit reprezentantul major al crizei post-romantice din Germania, umbrite pentu o vreme de realizările uimitoare ale lui Goethe, Schiller și ale romanticilor, dar din ce în ce mai conștient de inadecvarea acestei tradiții la noile tensiuni și bulversări ulterioare.
Cea mai consistentă caracteristică a gândirii și scrierii lui Heine de-a lungul carierei sale a fost o tensiune încordată și ambiguă între „poezie”, pe care o numea sensibilitate artistică și realitate. Poeziile sale de dragoste, deși foloseseau materiale romantice, erau, în același timp, privite cu suspiciune atât ele, cât și sentimentele pe care se presupunea că le reprezintă. Sunt dulci-amărui și autoironice, afișând în același timp virtuozitatea poetică și scepticismul față de adevărul poetic; muzica lor este când fluidă, când discordantă, iar colecția în ansamblu se mișcă în direcția desentimentalizării și a unei noi integrări a respectului de sine al poetului în conștientizarea geniului său artistic.
Creșterea constantă a faimei lui Heine în anii 1820 a fost accelerată de o serie de experimente în proză. În toamna anului 1824, pentru a se relaxa după studiile sale neplăcute din Göttingen, a făcut o plimbare pe jos prin Munții Harz și a scris o mică carte despre aceasta, ficționalizând aventura modestă și inserând în ea atât elemente ale imaginației sale poetice, cât și comentarii sociale critice. Călătoria Harz (Die Harzreise) a devenit prima parte din ceea ce aveau să fie patru volume din Imagini de călătorie, 1826–1831, (Reisebilder), amalgamul capricios al faptelor și al ficțiunii sale, autobiografia, critica socială și polemica literară, fiind imitat pe scară largă de alți scriitori în anii următori.
Unele părți au fost extrase dintr-o călătorie în Anglia pe care Heine a făcut-o în 1827 și o călătorie în Italia în 1828, dar cea mai bună dintre ele, Idei. Cartea Le Grand, 1827, (Ideen. Das Buch Le Grand), este o călătorie în sine, o țesătură inteligentă de amintiri din copilărie, entuziasm pentru Napoleon, tristețe ironică pentru dragostea nefericită și aluzie politică.
Viața și lucrările ulterioare
Când Revoluția din iulie 1830 a avut loc în Franța, Heine, la fel ca mulți dintre contemporanii săi liberali și radicali, nu a alergat imediat la Paris, ci și-a continuat eforturile mai mult sau mai puțin serioase pentru a găsi o poziție plătită în Germania. În primăvara anului 1831 a plecat în cele din urmă la Paris, unde urma să trăiască tot restul vieții sale. Fusese inițial atras de noua religie Saint-Simoniană (o ideologie socialistă conform căreia statul ar trebui să dețină toate bunurile și muncitorul ar trebui să aibă dreptul la o parte în funcție de calitatea și cantitatea muncii sale); aceasta i-a inspirat speranțe pentru o doctrină modernă care să depășească ideologiile represive din trecut și să plaseze ceea ce el numea, sub forme diferite, spiritualism și senzualism, sau nazarenism (aderarea la idealurile iudeo-creștine) și elenism (aderare la idealurile antice grecești), într-un un nou echilibru pentru o societate umană mai fericită.
Preocuparea sa critică pentru problemele politice și sociale s-a adâncit în timp ce urmărea dezvoltarea unei democrații limitate și a unui ordin capitalist în Franța cetățeanului-rege, Louis-Philippe. A scris o serie de articole de ziar pătrunzătoare despre noua ordine din Franța, pe care le-a adunat sub formă de carte sub numele de Afaceri franceze, 1832, (Französische Zustände) și a urmat cu două studii de cultură germană, Școala romantică, 1833–1835 (Die Romantische Schule) și Despre istoria religiei și filozofiei în Germania, 1834–1835, (Zur Geschichte der Religion und Philosophie in Deutschland), în care a dezvoltat o critică a trecutului prezent și recent al Germaniei și a argumentat potențialul revoluționar, pe termen lung, al moștenirii germane a Reformei, Iluminismului și filozofiei critice moderne. Cărțile au fost concepute având în vedere un public francez și au fost publicate inițial în limba franceză. În 1840–1843 a scris o altă serie de articole de ziar despre viața, cultura și politica franceză, pe care le-a reeditat și publicat sub numele de Lutezia, vechiul nume roman pentru Paris, în 1854.
În acești ani, atenția lui Heine s-a orientat de la „poezie” la scrierea cu relevanță contemporană. Al doilea volum de poezii, Poezii noi, 1844, (Neue Gedichte), ilustrează schimbarea. Primul grup, Noua primăvară, scris mai ales în 1830/1831, (Neuer Frühling), este o replică mai manierată a poeziilor de dragoste din Cartea cântecelor (Buch der Lieder), iar volumul conține, de asemenea, niște balade, un gen în care Heine a compus toată viața. Dar al doilea grup, Varia (Verschiedene), este alcătuit din cicluri scurte de poezii acide despre relațiile inconstante cu fetele vesele din Paris; tonul deziluzionant al poeziilor a fost înțeles greșit și au fost folosite împotriva lui. O altă secțiune se numește Poeme contemporane (Zeitgedichte), un grup de versuri dure de satiră politică. Câteva dintre acestea au fost scrise pentru ziarul “Înainte” (Vorwärts) al lui Karl Marx.
Heine se familiarizase cu tânărul Marx la sfârșitul anului 1843 și în acest moment a produs, după o vizită la familia sa în Germania, o lungă satiră de versuri, Germania, o poveste de iarnă, 1844, (Deutschland, Ein Wintermärchen), un atac dur privind condițiile reacționare din Germania. Deși Heine a rămas în relații bune, dacă nu chiar intime, cu Marx în anii următori, el nu a fost niciodată foarte convins de comunism, care nu se potrivea idealului său de revoluție a bucuriei și a senzualității. Cam în perioada când l-a cunoscut pe Marx, a mai scris un alt poem lung, Atta Troll, Visul unei nopți de vară, 1843–1845, (Atta Troll. Ein Sommernachtstraum) o parodie comică a pompozității radicale și a stângăciei versurilor politice contemporane.
Primii ani ai lui Heine la Paris au fost cei mai fericiți. Dintr-un proscris în societatea propriului său unchi bogat, a fost transformat într-o personalitate literară de frunte și a făcut cunoștință cu mulți dintre oamenii de seamă ai timpului său. În 1834 a găsit într-o vânzătoare neculivată, Crescence Eugénie Mirat, pe care, dintr-un anumit motiv, a numit-o „Mathilde”, o iubită loială, dar zgomotoasă. S-a căsătorit cu ea în 1841.
Dar curând s-a confruntat cu probleme grave. Scrierile sale critice și satirice i-au adus dificultăți serioase cu cenzura germană și, la sfârșitul anului 1835, Dieta Federală Germană a încercat să aplice o interdicție națională asupra tuturor operelor sale. A fost înconjurat de spioni de poliție, iar exilul său voluntar a devenit unul impus. În 1840, Heine a scris o carte plină de înțelepciune, dar prost sfătuită, despre regretatul Ludwig Börne (1786–1837), liderul radicalilor germani de la Paris, în care Heine a încercat să-și apere propria poziție mai subtilă împotriva a ceea ce el credea ca fiind superficialitate a activismului politic, dar aroganța și cruzimea cărții au înstrăinat toate taberele.
Deși nu a fost niciodată sărac, Heine a rămas întotdeauna fără bani. Când unchiul său a murit în 1844 și aproape că l-a dezmoștenit, a început, sub ochii întregii Europe, o luptă violentă pentru moștenire, care a fost soluționată prin acordarea unui drept de cenzură asupra scrierilor sale familiei unchiului său; în acest fel, se pare, cea mai mare parte a memoriilor lui Heine s-a pierdut pentru posteritate. Informațiile, dezvăluite după Revoluția Franceză din 1848, că a primit o pensie secretă de la guvernul francez, îl pune și mai mult într-o lumină nefavorabilă.
Totuși, cele mai grave suferințe au fost cauzate de starea sa de sănătate care se deteriorase. O boală aparent venerică a început să atace o parte după alta a sistemului nervos și, din primăvara anului 1848, a stat la pat paralizat, torturat de crampe spinale și parțial orb. Heine s-a întors din nou la „poezie”. Cu ambiguitate sardonică, și-a abandonat credința în divinitatea omului și a recunoscut un Dumnezeu personal pentru a se certa cu el despre guvernarea nedreaptă a lumii. Cel de-al treilea volum al său de poezii, Romanzero, 1851, este plin de lamentări înduioșătoare și comentarii (glose) sumbre asupra condiției umane. Multe dintre aceste poezii sunt acum considerate ca fiind printre cele mai bune. O colecție finală, Poeme, 1853 și 1854, (Gedichte) este de aceeași factură. După aproape opt ani de chin, Heine a murit și a fost îngropat în cimitirul din Montmartre.
Moştenirea
Puterea lui Heine de a deranja era la fel de mare ca puterea sa de a fermeca și de a se schimba și rareori un mare poet a fost atât de controversat în propria sa țară. Satirele sale agresive, pozițiile radicale și nepăsarea față de metodele sale l-au făcut să pară multora un ticălos antipatriot și subversiv, iar creșterea antisemitismului a contribuit la dosarul împotriva lui. Eforturile de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea pentru a-i ridica monumente în diferite orașe germane s-au soldat cu revolte și au zguduit guvernele. Având în vedere popularitatea multor cântece ale sale, naziștii au fost obligați să le includă în antologii, dar le-au marcat cu mențiunea „autor necunoscut”. Timp de multe decenii, reputația sa literară a fost mai puternică în străinătate, în special în Franța, Anglia și America, unde inteligența și ambivalența lui au fost mai bine apreciate decât acasă.
În a doua jumătate a secolului XX, evaluarea rolului politic al lui Heine și a relației sale cu marxismul au furnizat un motiv de dispută între criticii est-germani și vest-germani înainte de reunificare. Pe cât de deplorabilă a fost povestea reputației lui Heine, pe atât ea este o mărturie a impactului durabil al unui poet și scriitor cu adevărat european.
1521: Papa Sixtus al V-lea (d. 1590)
1553: Henric al IV-lea al Franței (1589-1610), întemeietorul dinastiei de Burbon (d. 1610)
1720: Carlo Gozzi, dramaturg italian (d. 1806)
1816: Werner von Siemens, inginer și industriaș german (d. 1892)
1876: Mihai Lungeanu, prozator român (d. 1966)
1886: Nae Leonard, tenor român (d. 1928)
1893: Gheorghe Atanasiu, fizician român (d. 1972)
1895: Roman Gruber, muzicolog rus (d. 1962)
1900: Ionel Perlea, compozitor și dirijor român (d. 1970)
1901: Alexandru Bîlciurescu, jurist, scriitor și publicist român (d. 1987)
1907: Grigore Băjenaru, scriitor român (d. 1986)
1923: Philip Warren Anderson, fizician american, laureat al Premiului Nobel pe anul 1977
1925: Ovidiu Maitec, sculptor român, membru corespondent al Academiei Române (d. 2007)
1925: Dick Van Dyke, actor american
1929: Christopher Plummer, actor canadian de teatru și film
Actor de film, televiziune şi teatru, Christopher Plummer si-a început cariera pe scena din Toronto (locul de naştere) la Canadian Repertory Company, la inceputul anilor ’50.
Va interpreta majoritatea marilor piese din repertoriul clasic în multe teatre, înainte de colaborarea la Teatrul Naţional cu Laurence Olivier. Christopher Plummer a debutat in cinematografie in 1958, cu rolul din filmul Forbidden Forest de Nicholas Ray şi in filmul Stage Struck al lui Sidney Lumet.
După o scurta perioada in care a interpretat roluri de comedie, in 1974, cu Intoarcerea panterei roz a lui Blake Edwards, Christopher Plummer se consacra rolurilor mai dramatice: Murder by Decree (unde a jucat pe celebrul detectiv Sherlock Holmes) în 1978, Somewhere in time, în 1980. Dupa anii ’90, Christopher Plummer apare in filme cu potenţial ridicat, cum ar fi filmul lui Spike Lee, Malcolm X (1992), Wolf (1994) sau 12 Monkeys. În 2005, s-a remarcat în filme cum ar fi Syriana, thriller politic sau The New World.
1941: Iulian Neacșu, prozator și traducător român
1943: Mihai Caranica, sculptor român stabilit (1982) în Germania
1943: Bob Robert Brier egiptolog american
1948: Emil Ciocoiu, pictor român stabilit (1980) în Germania
1957: Steve Buscemi, actor, scenarist și regizor american
1962: Vlady Cnejevici, compozitor și instrumentist român
1969: Murat Nasyrov, cântareț, compozitor și artist rus (d. 2007)