13 Octombrie

1869: Charles Augustin Sainte-Beuve, critic literar, poet si romancier francez (n. 1804)

Charles-Augustin Sainte-Beuve, 23 dec. 1804 – 13 oct. 1869, scriitor și critic literar francez. Reprezentant al romantismului, este renumit pentru criticile sale literare și metoda de scriere pe care a folosit-o.

Tatăl autorului, Charles-François Sainte-Beuve, controlor principal de taxe și consilier municipal la Boulogne-sur-Mer, s-a căsătorit cu Augustine Coilliot, fiica lui Jean-Pierre Coilliot, căpitan de navă. Suferind de angină pectorală, tatăl său a murit pe 4 octombrie 1804, înainte de nașterea lui Sainte-Beuve. Orfan de tată încă de la naștere, Sainte-Beuve a fost crescut de mama sa și de o mătușă paternă, de asemenea văduvă.

În 1812, a intrat în clasa a șasea, ca extern liber, la instituția Blériot din Boulogne-sur-Mer, unde a rămas până în 1818. În acea perioadă, a putut să-și continue studiile la Paris. Plasat în instituția Landry, în septembrie 1818, a urmat ca extern cursurile colegiului Charlemagne, de la clasa a III-a până la primul an de retorică, apoi pe cele ale colegiului Bourbon, unde profesorul său era jurnalistul și politicianul Paul-François Dubois, în al doilea an de retorică și filozofie.

În 1822, la Concursul General, a câștigat premiul I pentru poezie latină. După obținerea bacalaureatului în litere, pe 18 octombrie 1823, s-a înscris la facultatea de medicină pe 3 noiembrie. Apoi, în conformitate cu ordonanța din 2 februarie 1823, pentru profesiile medicale, a luat lecții private de matematică și a promovat bacalaureatul în științe pe 17 iulie 1824. Cu toate acestea, în timp ce era numit, în 1826, extern al spitalului Saint-Louis și i se repartizase o cameră, a abandonat studiile medicale, în 1827, pentru a se dedica literaturii.

După un articol anonim, apărut pe 24 octombrie 1824, a publicat în Le Globe, un jurnal liberal și doctrinar, fondat de fostul său profesor, Paul-François Dubois, un articol semnat „Joseph Delorme” pe 4 noiembrie.

Pe 2 și 9 ianuarie 1827, a publicat o recenzie laudativă a Odelor și baladelor lui Victor Hugo, iar cei doi bărbați s-au împrietenit. Împreună, au participat la întâlniri la Cenaclul lui Charles Nodier, la Biblioteca Arsenalului, parte a Bibliotecii Naționale a Franței.

Pe 20 septembrie 1830, Sainte-Beuve și unul dintre proprietarii ziarului Le Globe, Paul-François Dubois, s-au duelat în pădurile din Romainville. În ploaie, au schimbat patru gloanțe fără rezultat. Sainte-Beuve și-a ținut umbrela în mână, spunând că este dispus să fie ucis, dar nu umed.

După eșecul romanelor sale, Sainte-Beuve s-a angajat în studii literare, dintre care cel mai cunoscut este Port-Royal și a colaborat în special cu Revista contemporană.

Port-Royal, 1837-1859, capodopera lui Saint-Beuve, descrie istoria mănăstirii Port-Royal des Champs, de la origine până la distrugerea sa. Această carte este rezultatul unui curs susținut la Academia din Lausanne între 6 noiembrie 1837 și 25 mai 1838. Această lucrare a jucat un rol important în reînnoirea istoriei religioase. Unii istorici au calificat Port-Royal drept o „încercare de istorie totală”.

Ales membru în Academia Franceză, pe 14 martie 1844, în fotoliul lui Casimir Delavigne, a fost primit oficial, pe 27 februarie 1845, de Victor Hugo. De remarcat faptul că Victor Hugo era, totuși, dezamăgit în privința relațiilor lor, după cum a mărturisit în caietele sale, în 1876: „Sainte-Beuve nu a fost poet și nu a putut niciodată să mă ierte pentru asta.”

În 1848-1849, a acceptat o catedră la Universitatea din Liège, unde a susținut un curs dedicat lui Chateaubriand și grupului său literar, pe care l-a publicat în 1860.

Din octombrie 1849, a publicat, succesiv, în Le Constitutionnel, Le Moniteur și Le Temps, foiletoane săptămânale, regrupate în volume sub denumirea Cozerii de luni, titlul lor provenind din faptul că foiletonul apărea în fiecare zi de luni.

Spre deosebire de Hugo, s-a raliat celui de-al Doilea Imperiu al lui Napoleon al III-lea, în 1852.

Pe 13 decembrie 1854, a obținut catedra de poezie latină la Collège de France, dar prelegerea sa inaugurală despre „Virgiliu și Eneida”, de pe 9 martie 1855, a fost perturbată de studenții care voiau să denunțe ralierea sa alături de Napoleon al III-lea (Louis-Napoléon Bonaparte). Pe 20 martie a trebuit să-și înainteze demisia.

Ulterior, pe 3 noiembrie 1857, a fost numit lector la École normale supérieure, unde a ținut cursuri de limba și literatura franceză între 1858 și 1861. Sub Imperiul liberal, a fost numit în Senat, unde a rămas între 28 aprilie 1865 până la moartea sa în 1869. În aceste funcții, a apărat libertatea corespondenței și libertatea de gândire.

Metoda de scriere a lui Sainte-Beuve, care se bazează pe studiul biografiei și documentelor istorice legate de un autor, este considerată a constitui o ruptură și o reînnoire a criticii literare și a dat naștere la la diverse analize: „Un om bun, a sugerat scriitorul și criticul Jules Lemaître; unul dintre cele patru sau cinci mari spirite ale secolului XIX, a afirmat filozoful și istoricul Hippolyte Taine”.

Marcel Proust a făcut celebră această metodă, restrângând-o însă la ideea că metoda critică a lui Sainte-Beuve se bazează pe faptul că opera unui scriitor este mai presus de toate o reflectare a vieții sale și ar putea fi explicată prin ea. Se bazează pe căutarea intenției poetice a autorului (intenționism) și pe calitățile sale personale (biografism). Această metodă a fost criticată, ulterior, de Proust.

Marcel Proust, în eseul său Împotriva lui Sainte-Beuve, a fost primul care l-a contestat, reproșându-i în plus lui Sainte-Beuve că a neglijat sau chiar a condamnat mari autori precum Baudelaire, Stendhal sau Balzac. Școala formalistă rusă, precum și criticii Ernst Robert Curtius și Leo Spitzer, îl vor urma pe Proust pe această cale a contestării lui Sainte-Beuve

Totuși, Friedrich Nietzsche, adversar declarat al Sainte-Beuve, a încurajat-o pe Ida Overbeck, soția prietenului său Franz Overbeck, în 1880, să traducă Cozeriile de luni în germană. Până atunci, Sainte-Beuve nu fusese publicat niciodată în limba germană, în ciuda importanței sale mari în Franța, deoarece era considerat, în Germania, un mod de gândire detestabil și tipic francez.

Traducerea lui Ida Overbeck a apărut în 1880 sub titlul Menschen des XVIII. Jahrhunderts (Ființa umană în secolul al XVIII-lea). Nietzsche i-a scris lui Ida Overbeck pe 18 august 1880: „A trecut o oră de când am primit Menschen din XVIII. Jahrhunderts. […] Este o carte minunată, cred că am plâns, și ar fi ciudat dacă această carte mică nu ar putea suscita același sentiment multor altor oameni ». Traducerea lui Ida Overbeck este un document important de transfer cultural între Germania și Franța, dar a fost în mare parte ignorată. În 2014, a apărut prima ediție critică și adnotată.

Scriitorul, jurnalistul și politicianul Charles Maurras s-a inspirat direct din metoda de analiză a criticului literar pentru a-și elabora metoda de analiză politică, empirismul organizațional, care îl va conduce la naționalismul integral, doctrină care se bazează pe unitatea societății.

Mai mult…

54: Claudius, împărat roman (n. 10 î.Hr.)

Claudius, nume complet Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus, născut Tiberius Claudius Nero Gemanicus, 1 aug. 10 îen – 13 oct. 54 en, împărat roman, 41-54 en.

Nepot al lui Tiberius, Claudius a devenit împărat după asasinarea lui Caligula. Bolnăvicios, neîndemânatic, neatrăgător și preocupat mereu de studiu, a scris câteva istorii, dar nu s-a păstrat nici una.

A fost nemilos față de anumiți senatori și cavaleri (equites/eques, călăreți, din clasa cavaleriei, clasă socială cu privilegii deosebite, venind în succesiunea socială imediat după clasa senatorilor), având tendința de a defavoriza clasele de sus și preferându-i pe liberți (sclavi romani eliberați).

Invazia Britanniei din 43 en, făcea parte din planul lui de extindere a granițelor. A mai anexat și Mauritania, o zonă din N Africii, Lycia din Asia Mică și Tracia, făcând din Iudeea provincie romană.

A încurajat urbanizarea, a cheltuit exagerat de mult pe lucrări publice și a extins acordarea cetățeniei romane locuitorilor de pe întreg teritoriul imperiului.

După ce în 48 en și-a executat cea de-a treia soție, Valeria Messalina, care uneltea împotriva lui, s-a căsătorit cu nepoata lui, Agrippina cea Tânără. Aceasta l-a influențat pe Claudius, determinându-l să-l numească moștenitor pe fiul ei, Lucius, mai târziu Nero, în locul lui Britannicus, fiul lui Claudius. Se bănuiește că a fost otrăvit de Agrippina.

1093: Robert I de Flandra (n. 1035)

1282: Nichiren, călugăr budist (n. 1222)

1605: Theodorus Beza, teolog francez (n. 1519)

1715: Nicolas Malebranche, filosof francez (n. 1638)

1815: Joachim Murat, mareșal francez și rege al Neapolelui (executat) (n. 1767)

1822: Antonio Canova, sculptor italian (n. 1757)

1825: Maximilian I al Bavariei (n. 1756)

1905: Sir Henry Irving, actor britanic de teatru, primul om de teatru înnobilat (n. 1838)

1919: Karl Adolph Gjellerup, scriitor danez, laureat al Premiului Nobel (n. 1857)

1974: Ed Sullivan, personalitate a televiziunii americane (n. 1901)

1974: Reuven Rubin, pictor israelian, de origine evreu român (n. 1893)

1985: Francesca Bertini (Elena Seracini), actriță italiană (n. 1888)

1986: George Apostu, sculptor român (n. 1934)

1987: Walter Brattain, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1902)

1989: Cesare Zavattini, cineast, jurnalist și critic de film italian (n. 1902)

1993: Anton Alexandru Necșulea, inginer român, membru de onoare al Academiei Române (n. 1908)

2003: Bertram Neville Brockhouse, fizician canadian, laureat al Premiului Nobel (n. 1918)

2008: Guillaume Depardieu, actor francez (n. 1971)

2009: Paul Barbăneagră, cineast româno-francez (n. 1929)

2011: Adina Caloenescu, pictor, grafician și gravor român (n. 1934)

2013: Angela Moldovan, interpretă de muzică populară (n. 1927)

2016: Bhumibol Adulyadej, rege al Thailandei între 1946-2016 (n. 1927)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.