14 Octombrie

1894: E. E. Cummings, poet american (d. 1962)

E. E. Cummings, pe numele complet Edward Estlin Cummings, 14 oct. 1894 – 3 sept. 1962, poet și pictor american care a atras atenția, pentru prima dată, într-o epocă de experimentare literară, asupra punctuației și frazării sale neconvenționale.

Numele lui Cummings este adesea ortografiat „e.e. cummings”, din convingerea greșită că poetul și-a schimbat, în mod legal, numele în litere mici. Cummings a folosit majuscule doar în mod neregulat în versurile sale și nu s-a opus când editorii au început să-i scrie numele cu litere mici, dar el însuși și-a scris numele cu majuscule, atât în semnătura sa, cât și în paginile de titlu ale edițiilor originale ale cărților sale.

Cummings s-a născut în Cambridge, Massachusetts, în 1894. Era fiul lui Edward și Rebecca Haswell Clarke Cummings. Tatăl său era profesor de sociologie și științe politice la Harvard și apoi pastor unitarian. Cummings era cel mai mare dintr-o familie cu doi copii, sora lui, Elizabeth, fiind mai mică cu șase ani. Tatăl și fiul său erau apropiați, iar Edward a fost unul dintre cei mai puternici susținători ai lui Cummings și ai operei sale. Crescut într-o familie cu un nivel ridicat de educație, a început să scrie poezie de la vârsta de 10 ani.

A urmat liceul la Cambridge Latin High School. Primele sale poezii au fost publicate în Cambridge Review, revista școlii.

Din 1911 până în 1916, a studiat la Universitatea Harvard, unde a obținut licența în arte în 1915, apoi un master în engleză și studii clasice în 1916. În timpul șederii sale la Harvard, s-a împrietenit cu viitorul dramaturg, poet și jurnalist John Dos Passos și a locuit în Căminul Thayer, numit după numele de familie al unui cunoscut de la Harvard, Scofield Thayer (mai târziu, un bogat poet și editor american, cunoscut mai ales pentru colecția sa de artă, acum la Muzeul Metropolitan de Artă, și editor al revistei literare The Dial în anii 1920).

În timpul Primului Război Mondial a servit cu un corp de ambulanță în Franța, apoi a fost ținut o perioadă într-un lagăr de detenție din cauza prieteniei sale cu un american care scrisese acasă scrisori pe care cenzorii francezi le-au considerat critice față de efortul de război. Această experiență a adâncit neîncrederea lui Cummings față de oficialități și a fost relatată simbolic în prima sa carte, Camera imensă (1922).

Câteva dintre poeziile sale au fost publicate în Harvard Monthly încă din 1912. Cummings însuși a lucrat la revista școlii, Harvard Aesthetes, alături de colegii săi Dos Passos și S. Foster Damon. În 1915, poeziile sale au fost publicate în Harvard Advocate.

De la o vârstă fragedă, Cummings a studiat limbile greacă și latină. Afinitatea sa pentru fiecare este evidentă în lucrările sale, precum ΧΑΙΡΕ (în greacă veche: „Bucură-te!”), o colecție de poezie din 1950, Anthropos (în greaca veche: „ființă umană”), titlul unei dintre piesele sale și Mea puella (latină: „fiica mea”), titlul celui mai lung poem al său.

În ultimul său an la Harvard, Cummings a fost influențat de scriitori precum Gertrude Stein și Ezra Pound. A obținut o mențiune “magna cum laude” în 1916, prezentând controversata sa lucrare intitulată The New Art. Această prezentare i-a oferit o primă deschidere spre notorietate, întrucât a reușit să dea impresia falsă că iubita poetă, Amy Lowell, pe care el însuși o admira, este „anormală”, fiind apoi criticat mult în ziare. În 1920, primele poezii ale lui Cummings au fost publicate într-o colecție de poezie numită Opt Poeți de la Harvard.

În anii 1920 și 1930 și-a împărțit timpul între Paris, unde a studiat arta, și New York City. Prima sa carte de versuri a fost Lalele și hornuri (1923); a fost urmată de XLI Poeme și & (1925), iar în acel an, a primit Premiul Dial pentru distinse servicii la scrisorile americane, premiu literar acordat de revista The Dial.

În 1927, piesa Lui a fost reprezentată de Provincetown Players din New York, o organizație teatrală din Provincetown. În acei ani și-a expus picturile și desenele, dar acestea nu au reușit să atragă la fel de mult interes din partea criticilor precum scrierile sale.

În notele de călătorie din Eimi (1933) a înregistrat, în 432 de pagini de proză experimentală, o vizită de 36 de zile în Uniunea Sovietică, care a confirmat respingerea sa pentru colectivism. Și-a publicat discuțiile despre poezie de la Charles Eliot Norton Lecturers de la Universitatea Harvard (1952–1953) sub titlul i: șase nonlecturi (1953).

În 1926, tatăl lui Cummings a murit într-un accident de mașină. Deși rănită grav, mama lui a supraviețuit. Moartea tatălui său a avut un impact profund asupra lui Cummings și a operei sale, care a început o nouă perioadă în viața sa artistică. Apoi s-a dedicat, în poeziile sale, aspectelor esențiale ale vieții. Cummings a început această nouă perioadă prin omagierea amintirii tatălui său în poezia my father moved through dooms of love.

În 1952, Alma Mater-ul său, Harvard, i-a oferit o catedră de profesor onorific invitat.

Cummings și-a petrecut ultimii zece ani din viață călătorind, petrecându-și timpul la prelegeri și verile la reședința sa Joy Farm din Silver Lake, New Hampshire.

A murit de un atac de cord la 3 septembrie 1962, la vârsta de 67 de ani, la Joy Farm, casa sa din North Conway, New Hampshire, unde își petrecuse vara încă din copilărie.

În total, Cummings a scris 12 volume de versuri, adunate în cele două volume Poeme complete (1968). Experimentele lingvistice ale lui Cummings au variat de la noile cuvinte compuse, inventate, până la sintaxa inversată. A schimbat aliniamentele de text, a distanțat neregulat și a folosit majuscule netradiționale pentru a sublinia anumite cuvinte și fraze.

În multe cazuri, prezentarea sa grafică (stilul și aspectul tipăritului) distinctă în cărțile tipărite imita energia sau tonul subiectului său.

Stările sufletești ale lui Cummings erau alternativ satirice și dure sau tandre și capricioase. A folosit frecvent limbaj și material colocvial din zona burlescă și din lumea circului. Poezia sa erotică și versurile sale de dragoste aveau o candoare și o prospețime copilărească și erau adesea intens infuzate cu imagini ale naturii.

Mai mult…

1404: Marie de Anjou, soția regelui Carol al VII-lea al Franței (d. 1463)

1499: Claude a Franței, soția regelui Francisc I al Franței (d. 1524)

1630: Sofia de Hanovra, ducesă de Braunschweig-Lüneburg (d. 1714)

1633: Iacob al II-lea al Angliei (d. 1701)

1634: Alfonso al IV-lea d’Este, Duce de Modena (d. 1662)

1712: George Grenville, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1770)

1777: Costache Conachi, poet român (d. 1849)

1784: Ferdinand al VII-lea al Spaniei (d. 1833)

1853: Ciprian Porumbescu, compozitor român (d. 1883)

1879: Miles Franklin, scriitoare și feministă de origine australiană (d. 1954)

1890: Dwight David Eisenhower, politician american, al 34-lea președinte al Statelor Unite (d. 1969)

1890: Louis Deliuc, critic francez de film (d. 1924)

1893: Lillian Gish, actriță americană (d. 1993)

1906: Hannah Arendt, teoretician politic german (d. 1975)

1912: Nucu Păunescu, actor român (d. 1980)

1914: Raymond Davis, Jr., fizician american, laureat al Premiului Nobel (d. 2006)

1923: Victor Kernbach, scriitor român (d. 1995)

1927: Roger Moore, actor englez (d. 2017)

1928: Paul Lavric, actor român

1930: Mobutu Sese Seko, politician zairez (d. 1997)

1933: Dan Beizadea, instrumentist, dirijor și compozitor român

1940: Sir Cliff Richard, interpret britanic de muzică pop

1945: László Ablonczy, scriitor, jurnalist, critic literar maghiar

1948: Marian Papahagi, filolog român, critic și istoric literar român (d. 1999)

Marian Papahagi, 14 octombrie 1948 -18 ian.1999, critic literar, eseist și traducător român, s-a născut la Râmnicu Vâlcea.

Licențiat al Facultății de Filologie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1968) și al Facultății de Litere și Filosofie din Roma (1972).

Membru fondator al grupării „Echinox”. Doctor în litere „magna cum laude” în Italia. Doctor în filologie cu o temă de literatură italiană veche la Universitatea din București (1988).

Debut absolut cu critică literară în revista „Amfiteatru” (1966).

După 1990, a fost prorector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și ministru adjunct al Învățământului. A fost profesor de romanistică la Facultatea de Litere din Cluj și profesor invitat la mai multe universități din Europa. În ultima perioada a vieții, a fost director la Accademia di Romania din Roma.

Volume publicate: Exerciții de lectură, 1966; 2003; Eros și utopie, eseuri, 1980; Critica de atelier, 1983; Intelectualitate și poezie, 1986; Cumpănă și semn, studii, 1991; Fața și reversul, eseuri, 1993; Fragmente despre critică, 1994; Interpretări pe teme date, 1995; Rațiuni de a fi, 1999 (postum).

Volume colective: Scriitori români, 1978; Dicționarul scriitorilor români, vol. I-IV, 1995-2002 (alături de Mircea Zaciu și Aurel Sasu).

Traduceri: Dante, Luigi Pareyson, Murilo Mendes, Luciana Stegagno Picchio, Eugenio Montale, Rosa Del Conte, Guido Morselli, Roland Barthes.

Premii: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (1976); Premiul „G. Călinescu” al Academiei Române (1980); Premiul „Eugenio Montale” (1988); Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (1991); Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1993); Ordinul Francez „Palmes Academiques” (1994).

1950: Iosif Dan, politician român

1950: Kate Grenville, scriitoare australiană

1951: Lia Manțoc, scenografă română

1955: Ion Giurescu, politician român

1958: Carmen Trocan, actriță română

1981: Mihai Morar, prezentator de televiziune român

1986: Irina Rădulescu, actriță română

2001: Rowan Blanchard, actriță americană

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.