1769: Napoleon Bonaparte, general, om de stat și împărat al Franței (d. 1821)
Napoleon Bonaparte, 15 aug. 1769 – 5 mai 1821, născut la Ajaccio, Corsica, militar și om de stat francez, primul împărat al francezilor din 18 mai 1804 până la 6 aprilie 1814 și din 20 martie până la 22 iunie 1815, sub numele de Napoleon I.
Al doilea copil al lui Charles Bonaparte și al Letiziei Ramolino, Napoleon Bonaparte a devenit general, în 1793, în armatele Primei Republici Franceze, născute în urma Revoluției, în care a fost comandant șef al armatei Italiei, apoi al armatei Orientului.
Ajuns la putere în 1799 prin lovitura de stat din 18 Brumar, a fost Prim Consul – consul pe viață din 2 august 1802 – până pe 18 mai 1804, când Imperiul a fost proclamat printr-un senatus-consult (hotărâre, decret al senatului roman) urmat de un plebiscit. A fost încoronat împărat, în catedrala Notre-Dame de Paris, la 2 decembrie 1804, de către Papa Pius al VII-lea, în același timp cu soția sa Joséphine de Beauharnais.
În calitate de general și șef al statului, Napoleon a încercat să rupă coalițiile instituite și finanțate de regatul Marii Britanii și care, din 1792, au reunit monarhiile europene împotriva Franței și a regimului ei născut în urma Revoluției.
A condus armatele franceze din Italia la Nil și din Austria în Prusia și Polonia: victoriile numeroase și strălucitoare ale lui Bonaparte (Arcole, Rivoli, Piramide, Marengo, Austerlitz, Jena, Friedland), în campanii militare rapide, dislocând primele patru coaliții. Păcile succesive, care au pus capăt fiecăreia dintre aceste coaliții, au întărit Franța și au conferit lui Napoleon un grad de putere rar egalat până atunci în Europa, în timpul păcii de la Tilsit (1807).
Napoleon a reformat în mod durabil statul, restabilindu-i autoritatea și primatul. Franța a cunoscut reforme importante, care îl fac pe Napoleon unul dintre părinții fondatori ai instituțiilor franceze contemporane. În acest sens, codificările napoleoniene, inclusiv Codul civil din 1804, au făcut posibilă întărirea libertăților individuale sau a egalității cetățenilor în fața legii, operând o sinteză prin garantarea unor realizări revoluționare și reluarea principiilor tradiționale din Vechiul Regim. Administrația franceză a fost reorganizată, prin crearea de prefecți în departamente. În mod similar, a apărut o nouă monedă, francul, în timp ce a fost înființată Banca Franței. S-a creat și Consiliul de Stat, dar și liceele.
De asemenea, Napoleon a încercat să întărească imperiul colonial francez al Vechiului Regim de peste mări. În timp ce revoluția haitiană s-a transformat în secesiune în această colonie, Napoleon a restaurat sclavia în 1802, restaurare pe care o dorea să fie temporară, în special pentru a preveni independența proclamată pentru insulă de generalul Toussaint Louverture.
Tot din motive politice, Napoleon a revândut în mod paradoxal Louisiana către SUA în 1803. Cu toate acestea, a pierdut, în fața britanicilor, majoritatea coloniilor care îl interesau și, de asemenea, a pierdut Santo Domingo în urma eșecului expediției militare prealabile menite să lupte împotriva separatiştilor.
Napoleon a adus teritoriul francez la maximă extindere în Europa, cu 134 de departamente în 1812, transformând Roma, Hamburg, Barcelona sau Amsterdam în orașe principale ale departamentelor franceze.
A fost, de asemenea, Președinte al Republicii Italiene din 1802 până în 1805, Rege al Italiei din 1805 până în 1814, Mediator al Confederației Elvețiene din 1803 până în 1813 și Protector al Confederației Rinului din 1806 până în 1813.
Victoriile sale i-au permis să anexeze teritorii vaste Franței și să guverneze cea mai mare parte a Europei continentale punând membrii familiei sale pe tronurile mai multor regate: Joseph la Neapole, apoi în Spania, Louis în Olanda, Jérôme în Westfalia și cumnatul său Joachim Murat în Neapole. Napoleon a creat, de asemenea, un Ducat al Varșoviei, fără a restabili oficial independența Poloniei și a supus temporar influenței sale puterile înfrânte precum Regatul Prusiei și Imperiul Austriei.
Pe măsură ce finanțau coaliții din ce în ce mai generale, aliații împotriva Franței au ajuns să obțină succese decisive în Spania (Bătălia de la Vitoria) și Germania (Bătălia de la Leipzig) în 1813. Intransigența lui Napoleon în fața acestor eșecuri l-a făcut să piardă sprijinul unor părți întregi ale națiunii franceze, în timp ce foștii săi aliați sau vasali s-au întors împotriva lui.
Forțat să abdice în 1814 după cucerirea Parisului, capitala Imperiului Francez, și să se retragă în insula Elba, a încercat să recâștige puterea în Franța, în timpul episodului celor O sută de zile din 1815.
Capabil să recucerească Franța și să reinstaureze regimul imperial fără să tragă niciun foc de armă, a adus, totuși, țara într-o fundătură, în urma trădărilor și disensiunilor mareșalilor săi și odată cu înfrângerea grea de la Waterloo, care a pus capăt Imperiului Napoleonic și a asigurat restaurarea dinastia Bourbon. Moartea sa în exil, pe Insula Sfânta Elena, sub paza britanică, face obiectul multor controverse.
Obiect din timpul vieții, al unei legende de aur, precum și al unei legende negre, Napoleon își datorează notorietatea foarte marii sale abilități militare, răsplătite cu numeroase victorii, și uimitoarei sale traiectorii politice, dar și regimului său despotic și foarte centralizat, precum și ambiției sale, care a avut ca rezultat războaie ucigașe (în Portugalia, Spania și Rusia) cu milioane de morți și răniți, soldați și civili pentru întreaga Europă. Este considerat unul dintre cei mai mari comandanți din istorie, iar războaiele și campaniile sale sunt studiate în școlile militare din întreaga lume.
O tradiție romantică face din Napoleon arhetipul „marelui om” chemat să bulverseze lumea. Așa a încercat contele de Las Cases, autorul Memorialului de la Sfânta-Elena, să-l prezinte pe Napoleon Parlamentului britanic într-o petiție scrisă în 1818.
Élie Faure, în lucrarea sa Napoléon, care a inspirat filmul lui Abel Gance, îl compară cu un „profeț al timpurilor moderne”. Alți autori, precum Victor Hugo, fac din învinsul de la Sfânta-Elena un „Prometeu modern”.
Umbra lui „Napoleon cel Mare” planează peste multe lucrări ale lui Balzac, Stendhal, Musset, dar și Dostoievski, Tolstoi și mulți alții.
În plus, în secolul al XIX-lea a apărut un curent politic francez, bonapartismul, pretinzând că se bazează pe acțiunea și modul de guvernare a lui Napoleon.
1171: Alfonso al IX-lea, rege al Leonului (d. 1230)
1195: Anton de Padova, franciscan, teolog portughez (d. 1231)
1613: Gilles Ménage, erudit și om de litere francez (d. 1692)
Gilles Ménage, 15 aug. 1613 – 23 iulie 1692, născut în Angers, gramatician, istoric și scriitor francez.
Avocat, apoi preot
Fiul lui Guillaume Ménage, avocat din Angers, și al lui Guionne Ayrault (ea însăși fiica lui Pierre Ayraut, jurisconsult francez, autor de tratate și lucrări de drept ), Gilles Ménage s-a născut la Angers în casa de pe strada David-d’Angers, care a fost până în 1960, locul nașterii sale.
Silit de tatăl său să intre în barou, a studiat dreptul pentru a-i face pe plac și, după terminarea studiilor, a fost admis ca avocat la Angers în 1632. A pledat acolo și a plecat în același an la Paris, unde a fost primit ca avocat și a pledat acolo mai multe cauze. În 1634, parlamentul trebuind să țină Zilele Mari la Poitiers, l-a urmat și a pledat și acolo.
[Zilele Mari erau, sub Vechiul Regim, ședințe extraordinare desfășurate de parlament în afara sediului lor obișnuit, în orașe secundare ,departe de acesta, pentru a oferi un remediu accesibil justițiabililor și pentru a reprima abuzurile, mai ales după perioade de tulburări. Au apărut pe la mijlocul secolului al XV-lea.]
În curând dezgustat de o profesie pe care o adoptase împotriva voinței sale, a abandonat cariera baroului pentru cea a Bisericii, dedicându-se complet literaturii. S-a preocupat să obțină un beneficiu ecleziastic din ale cărui venituri să își permită să se dedice studiilor preferate, dar nu a primit ordine bisericești, nefiind hirotonosit preot. A devenit astfel prior la Montdidier dar, hotărât să se stabilească la Paris, a intrat, la recomandarea lui Jean Chapelain, în anturajul adjunctului Arhiepiscopului Parisului Jean-François de Gondi, viitorul cardinal de Retz.
Ménage vânduse un teren din succesiunea tatălui său lui Abel Servien, care i-a dat un contract de constituire de rentă de trei mii de livre pe an și a primit o pensie de patru mii de livre, creată în favoarea sa de două abații. Venitul de două mii de livre pensie pe care i-l dădea regele, dar care nu i-a fost plătit decât timp de patru ani, i-a dat posibilitatea să se dedice studiului literaturii și de a face cheltuielile necesare pentru tipărirea unora dintre lucrările sale.
Cariera laică
Un bun gust firesc, ajutat de o memorie excelentă pe care a păstrat-o aproape până la sfârșitul vieții, îl îndreptase din tinerețe spre erudiție. Gilles Ménage s-a remarcat curând prin două piese de teatru în versuri: Metamorfoza pedantului Montmaur într-un papagal, apoi Interogarea dicționarelor, o satiră în versuri.
Lipsa de moderație pe care a manifestat-o față de persoanele care intraseră în casa cardinalului de Retz, Jean-François Paul de Gondi, cu opinii mai interesate decât ale lui, a dus la certuri iremediabile cu aceștia. În 1648, s-a certat, din cauza satirelor sale, și cu cardinalul de Retz, care l-a protejat și l-a primit în casa lui, și l-a lăsat într-un apartament în mănăstirea Notre-Dame de Paris.
Primit la Hôtel de Rambouillet, a vorbit puțin cu dezinvoltură despre Julie d’Angennes, supranumită incomparabila Julie , fiica cea mare a marchizului de Rambouillet care îl critica aspru. Îmbinând pedanteria și un amor propriu iritabil cu înclinația spre satiră, a avut multe neplăceri. A avut polemici, care au rămas celebre în istoria literară, cu Gilles Boileau, stareţul d’Aubignac, stareţul Cotin, Baillet, părintele Bouhours; a avut chiar câteva cu prietenul său Chapelain, care îi susținuse începuturile. Nicolas Boileau (Boileau-Despréaux), pe care-l rănise, l-a atacat în a doua satiră, dar, calmat între timp, i-a înlocuite mai târziu numele cu cel de preot de Pure.
Molière, despre care vorbise urât în fața lui Charles de Montausier, l-a acoperit de ridicol, în 1672, cu personajul „Vadius” din Les Femmes savantes. Ménage este descris acolo ca un plagiator și un pedant. Molière a preluat acuzația de plagiat adusă de Charles Cotin (născut în jurul anului 1604, cleric, poet, eseist și polemist francez al Marelui Secol, perioada domniei lui Ludovic al XIV-lea (1661-1715)) în La Ménagerie în 1659. Cotin scria despre el: „Știe să culeagă flori înflorite / Din grădinile celorlalți”. Ménage a refuzat să se recunoască în chipul acestui pedant iritabil și i-a salutat comedia. Era, de altfel, una din trăsăturile caracterului său, facilitatea cu care își uita propriile insulte și pe cele ale dușmanilor săi pentru a se împacă cu ei, atunci când i se oferea ocazia.
În ciuda deficiențelor sale, Ménage nu trăia abandonat în sine, fără societate și fără prieteni. Dimpotrivă, era foarte căutat. A ținut un salon, până la sfârșitul vieții, în apartamentul său din mănăstirea Notre-Dame, în compania lui Chapelain și Paul Pellisson, întâmpinând o serie de literați și erudiți precum Valentin Conrart, Perrot d’Ablancourt, Antoine Furetière, Guillaume Bautru, Charles Perrault, Antoine Galland, Jean Boivin, Jean-François Sarrasin și filologul François Guyet care a murit în brațele sale. Aceste întruniri, care aveau loc la el acasă în zilele de miercuri, pe care Ménage le-a numite „Mercuriale”, includeau mulți oameni de lume și din cea mai înaltă nobilime, dar și femei mondene precum Madame de Sévigné și Madame de La Fayette. Din respect pentru inteligența lui, cele mai înțelepte femei i-au acceptat omagiile și a fost iubitul platonic al câtorva dintre ele. Astfel, Ménage îi putea spune Mariei de Sévigné că a fost „martirul ei”. A fost „pe moarte” pentru Madeleine de La Fayette, cu care a avut o aventură de doisprezece ani.
Până în momentul în care a fost forțat să ducă o viață retrasă, a avut un loc bun în înalta societate și era primit acolo cu nerăbdare. Când, din cauza infirmităților sale, nu mai putea ieși, întâlnirile aveau loc totuși în fiecare zi și cu același număr de vizitatori.
Sfârșitul vieții
În 1684 s-a prezentat degeaba la Academie, refuzându-i-se calitatea de membru al acesteia pentru că a ironizat-o în lucrarea sa Interogarea dicționarelor. Ménage a întocmit pentru Jules Mazarin și Jean-Baptiste Colbert o listă, de o remarcabilă imparțialitate, de oameni de litere care meritau premii.
S-a stins din viață la Paris pe 23 iulie 1692.
Lucrări
De o mare erudiție și cu o memorie bună, lui Gilles Ménage îi plăcea să citeze versuri grecești, latine, italiene și franceze în toate conversațiile sale. Fin gramatician, cu cunoștințe extinse de limbi și literatură, Louis Moréri spunea despre el că „nu există aproape niciun gen al literaturii pe care să nu-l fi practicat și, de multe ori, cu suficient succes, după cum se poate vedea prin numărul mare de cărți pe care le-a publicat.
A polemizat în 1644 cu Pierre de Montmaur, apoi în 1650 cu Vaugelas, în special în Observațiile sale asupra limbii franceze. Tratatul său despre Originile limbii franceze, din 1650, poate fi considerat primul mare dicționar etimologic francez. A încercat, spre deosebire de Bouhours cu care a avut o ceartă răsunătoare, să păstreze vechile cuvinte și termenii provinciali. Ménage pregătea, înainte de a muri, o nouă ediție a acestui dicționar, care a apărut abia în 1694 cu adăugiri de Simon de Valhébert sub titlul de Dictionnaire etymologique, ou Origines de la langue françoise. În 1750, Augustin François Jault, profesor la Colegiul Regal, a dat o nouă ediție extinsă în 2 volume în folio. Câteva dintre lucrările lui Ménage prezintă așadar cercetări care sunt utile din punct de vedere filologic, în ciuda multor împrumuturi reproșate de Trissotin lui Vadius (personaje din comedia Femeile savante de Molière).
Academicianul francez Valentin Conrart, unul dintre fondatorii Academiei Franceze, îl considera demn de a fi marcat cu floare de crin, la poalele Parnasului. Ménage nu încerca, însă, să-și ascundă împrumuturile, din care și-a făcut chiar un titlu literar. Făcea pe ingeniosul și stilul său este afectat și prețios. Bayle l-a lăudat, numindu-l „Varro al secolului său”.
[Varro (Marcus Terentius Varro), 116 î.e.n. – 27 î.e.n., scriitor roman, erudit și magistrat din rangul ecvestru, născut la Reate (azi Rieti), în Sabina. Scrierile sale, dintre care majoritatea nu au supraviețuit, aruncă o oarecare lumină asupra etimologiei cuvintelor latine și asupra organizării cunoașterii la Roma la sfârșitul Republicii.]
Gilles Ménage este autorul unei Istorie a femeilor filozoafe, o mică enciclopedie care enumeră 65 de femei care au practicat filosofia în Antichitatea greco-romană, clasificate pe școli. Cartea include o dedicație lui Anne Dacier, o erudita ca și el.
Menagiana
În 1693, gândurile și cuvintele sale bune au fost adunate sub îndrumarea lui Antoine Galland, cu ajutorul prietenilor săi, și publicate într-o lucrare sub titlul de Menagiana, prima operă de acest fel, republicată de multe ori în secolul al XVIII-lea.
Bernard de La Monnoye, responsabil cu corectarea dovezilor lui Ménage prin clarificarea anumitor articole, a introdus câteva dintre ana (remarci curioase) împrăștiate în portofoliul său. A ridicat vălul asupra anumitor personalități și a amestecat în citatele sale trăsături oarecum libere. Cartea a fost confiscată și supusă cenzorilor cu care a avut de-a face. La Monnoye a scăpat cu ușurință, ajutat fiind datorită meritului cardinalului de Rohan. Citam:
„Nimic nu este atât de dulce ca diversitatea; schimbarea lanțurilor ține locul libertății.” – Extras din Madrigal.
Pentru a răspunde lucrării Menagiana, Jean Bernier (1627-1698) a produs o Anti-Menagiana în același an, în 1693.
1735: Frederic Albert, Prinț de Anhalt-Bernburg (d. 1796)
1744: Conrad Moench, farmacist, chimist și botanist german (d. 1805)
1796: John Torrey, botanist nordamerican (d. 1873)
1807: Jules Grévy, politician francez, al 3-lea președinte al Republicii Franceze (d. 1891)
1771: Walter Scott, poet și romancier britanic din Scoția (d. 1832)
1772: Johann Nepomuk Mälzel, inginer german, inventatorul metronomului (d. 1838)
1794: Elias Magnus Fries, botanist suedez (d. 1878)
1838: Constantin Erbiceanu (Constantin Ionescu) istoric literar (d. 1913)
1865: Mikao Usui, fondator japonez al medicinii alternative Reiki (d. 1926)
1872: Sri Aurobindo, scriitor, filozof și yoghin indian (d. 1950)
1883: Ivan Meštrović, sculptor croat și profesor de sculptură (d. 1962)
1885: Edna Ferber, scriitoare american (d. 1968)
1892: Louis Victor de Broglie, fizician francez, laureat al Premiului Nobel (d. 1987)
1896: Sică Alexandrescu, regizor român (d. 1973)
1898: Jan Brzechwa, scriitor și poet polonez (d. 1966)
1903: Ștefan-Marius Milcu, medic endocrinolog, biolog și antropolog (d. 1997)
1909: Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu, personalitate a chimiei românești, membră a Academiei Române (d. 2000)
1910: Zoe Băicoianu, sculptoriță și ceramistă (d. 1987)
1912: Grigore Gheba, general de armată și matematician român (d. 2004)
1917: Óscar Romero, arhiepiscop, opozant al dictaturii militare din El Salvador (d. 1980)
1924: Robert Bolt, autor britanic (d. 1995)
1924: Selma Meerbaum-Eisinger, scriitoare evreică de limbă germană (d. 1942)
1925: Oscar Peterson, pianist și compozitor de jazz canadian (d. 2007)
1926: Konstantinos Stefanopoulos, politician grec și președinte de stat (d. 2016)
1931: Richard F. Heck, chimist american (Reacția Heck), laureat Nobel (d. 2015)
1933: Lori Nelson, actriță americană (d. 2020)
1940: Gudrun Ensslin, teroristă germană (RAF) (d. 1977)
1942: Klára Sebők, actriță română
1943: María Rojo, actriță mexicană și senatoare
1949: Anghel Stanciu, politician român
1950: Prințesa Anne a Marii Britanii
1954: Stieg Larsson, jurnalist și scriitor suedez de romane polițiste (d. 2004)
1955: Ion Dumitru, politician român
1957: Ovidiu Bufnilă, eseist și prozator român de science-fiction
1960: Mircea Ciopraga, politician român
1963: Alejandro González Iñárritu, regizor de film mexican
1972: Ben Affleck, actor american
1974: Gry Bay, actriță și cântăreață daneză
1976: Abiy Ahmed Ali, politician etiopian
1976: Denis Ștefan, actor român
1986: Natalia Kills, muziciană americană, actriță, textieră, și cântăreață / Rapp
1989: Belinda, actriță și cântăreață mexicană
1990: Jennifer Lawrence, actriță americană
1993: Diana Chelaru, gimnastă română
1994: Tristan Evans, cântăreț britanic, membru al trupei The Vamps
