Aniversari 15 ianuarie
1850: Mihai Eminescu, poetul național al românilor (d. 1889)
Eminescu: „cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat lui Goethe.” – Mircea Eliade
Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala stă la nivelul culturii europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruință de a citi, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscator al filozofiei, în special al lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești. (Titu Maiorescu)
„Despre Eminescu s-ar putea spune că între ai săi a fost și ai săi nu l-au cunoscut.” – Perpessicius
Poetul clasic național, prozator și jurnalist român, personalitate copleșitoare (G. Calinescu), Mihai Eminescu a sintetizat în creația sa literară izvoarele folclorului național, lirica germană și europeană, filozofia modernă asupra timpului și vieții, fiind considerat de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Temele majore ale gândirii umane (infinitul, trecerea timpului, moartea, nașterea, dragostea, natura etc.) sunt puse în canavaua liricii sale cu inspirația artistică a romanticilor: “Cu Eminescu apare în literatura europeană ultimul mare poet romantic, păstrând în existența și opera sa conturul caracteristic al dramei artiștilor romantici”. (Zoe Dumitrescu-Bușulenga)
Prima ediție a poeziilor lui Eminescu (și singura din timpul vieții poetului), tiparită sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, în 1884, a consacrat antum geniul liric al creatorului literaturii române de vizibilitate universală.
Autor al celui mai citit poem din cultura națională, Luceafarul, poetul nostru național a trezit spirite contrariate de echilibrul perfect al creațiilor sale. Canonizat drept “poet nepereche” de George Călinescu, Eminescu a purtat vii polemici cu unii contemporani (Alexandru Macedonski, Pantazzi Ghika ș.a.), iar opera lui a cunoscut numeroase atitudini detractoriale. Raspunsul cel mai important al textelor sale este însă revenirea în sfera de interes a contemporanilor.
Mutațiile lirice majore pe care poezia română le înregistrează odată cu nașterea liricii eminesciene sunt în ordinea modernizarii:
“Până la Eminescu, poezia română a fost: imagine la Alecsandri, sunet la Bolintineanu, idee la Alexandrescu, temă la I. H. Radulescu. Cu Eminescu ea primește dimensiunea gândirii poetice într-o sinteză originală pe care am putea-o numi «miracolul eminescian», nu pentru ca s-ar fi ivit fără o cauză, ci pentru ca până la el literatura română a avut doar poeți, el este însă Poetul”. (Eugen Todoran)
Romantic prin temele universului său poetic (geniul neînțeles, titanul înfrânt, istoria, miturile, visul, iubirea nefericită, refugiul în natură etc.), dar modern prin contribuția esențială la dezvoltarea limbajului poetic, Eminescu este socotit cel mai important creator român. Încă din timpul vieții a fost considerat “marele poet național“. A creat un stil și un model, eminescianismul, stabilind unul dintre reperele ferme ale literaturii române.
FLOARE ALBASTRA
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
………….
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)
Mihai Eminescu, pe numele de naştere Mihai Eminovici, 15 ian. 1850 (20 dec. 1849?), Botoşani (Ipoteşti?, jud. Botoşani) – 15 iun. 1889, Bucureşti, poet, prozator şi publicist.
Al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi, din familia micilor boieri Iuraşcu din Joldeşti.
Copilăria şi-o petrece la Ipoteşti, unde-şi începe, probabil, studiile în casă, cu un prof. neamţ. Înscris la Nazional Hauptschule din Cernăuţi în clasa a treia (1838), absolvă şcoala primară în 1860. Urmează apoi „K. K. Ober-Gimnasium”-ul din Cernăuţi, dar în clasa a doua fuge de la şcoală şi se întoarce în Ipoteşti, nesuportând rigorile formale ale disciplinei şcolare. Revine la gimnaziu – ca „privatist” –, dar e tentat mereu de noi evadări.
În 1864 era copist la Tribunalul din Botoşani, după ce în primăvară se pare că abandonase Cernăuţiul urmând trupa Tardini-Vlădicescu, simptom al puternicei atracţii pe care lumea teatrului o va exercita asupra sa. Încearcă astfel, intermitent şi fără succes, să recupereze examenele pierdute, până când moartea lui Aron Pumnul (1866) magistrul iubit şi stimat, îl îndepărtează definitiv de Cernăuţi, dar îi prilejuieşte şi debutul literar cu o poezie ocazională: La mormântul lui Aron Pumnul (în broşura Laecrimioarele învaeţaeceilor gimnaesiaşti de’n Cernaeuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu? Arune Pumnul, Cernăuţi, 1866).
În 25 febr./9 mart. 1866 debutează la Familia cu poezia De-aş avea, entuziast salutată de directorul revistei, Iosif Vulcan, care şi schimbă numele poetului din Eminovici în Eminescu.
Părăsind Bucovina, rătăceşte prin Transilvania, încercând să-şi completeze studiile liceale (Sibiu, Blaj). Discipolul lui Aron Pumnul e preocupat însă, deopotrivă, să culeagă material şi să vadă locuri legate de momente cruciale din istoria românilor. Jurnalul lui Toma Nour din Geniu pustiu este ecoul acestor preocupări.
În toamna anului 1866 trece în Muntenia, unde e sufleur şi copist în trupele lui Iorgu Caragiale (1866-1868), Pascali (1868), apoi la Teatrul Naţional din Bucureşti, până când acest vagabondaj este întrerupt prin intervenţia tatălui său. Căminarul îl trimite pentru studii la Viena, deşi situaţia studiilor gimnaziale pare neclarificată.
La Viena, audiază, între 1869 şi 1872, ca Ausserordentlich, cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann şi Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, medicină, economie politică, citeşte filosofie, se orientează în ştiinţe (preocupări de fizică, matematică etc. va avea până la sfârşitul vieţii), desfăşoară o activitate entuziastă, agitatoric-naţională, în Societatea. „România jună” şi leagă câteva prietenii trainice, ca aceea cu Slavici.
După o perioadă de colaborare la Familia, încearcă o apropiere de cercul junimist, în care lucrările sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii: primele poezii trimise Convorbirilor literare (Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est!) apar în 1870 şi 1871, servindu-i lui Maiorescu drept argumente principale în definirea „direcţiei noi”.
Apariţia, pe 15 apr. 1870, a poeziei Venere şi Madonă în Convorbiri literare marchează în istoria poeziei româneşti un moment cu valoare de eveniment: poezia tradiţional paşoptistă publicată în Familia e înlocuită, fără tranziţii (tranziţia e vizibilă doar în manuscrise şi postume), cu un registru liric structural diferit, în care se pot recunoaşte elementele constitutive ale „eminescianismului”.
În 1872, Eminescu revine în ţară. Dorind să-l pregătească pentru o carieră universitară, Maiorescu îl determină să-şi continue studiile, la Berlin, cu un ajutor bănesc acordat de „Junimea”.
În 1872-1874 urmează, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie (ţinute de Zeller, Dühring, Althaus etc.), istorie (Lepsius), lb. sanscrită şi mitologie comparată, fără a-şi încheia însă studiile şi fără a-şi lua doctoratul.
Reîntors la Iaşi, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), de unde e înlocuit de D. Petrino, care-l dă în judecată pentru imaginare lipsuri de cărţi.
Funcţionează ca profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar (1875-1876, perioadă când îl cunoaşte pe Creangă).
Odată cu căderea guvernului liberal din care făcea parte Maiorescu, Eminescu pierde postul de revizor şi devine redactor la Curierul de Iaşi. Participarea la şedinţele „Junimii”, prietenia cu Creangă şi iubirea furtunoasă pentru Veronica Micle marchează anii petrecuţi în Iaşi.
Din 1877 e la Bucureşti, redactor (alături de Slavici şi Caragiale) la Timpul. Urmează şase ani de epuizantă activitate jurnalistică, încheiată prin izbucnirea bolii, care marchează destinul tragic al Eminovicilor şi pune capăt istovitoarei tensiuni a gândului (1883).
Poetul care dezvăluise „setea de repaos” a lui Hyperion se cufundă în nebunie ca-ntr-o salvatoare uitare. Când Maiorescu îi aduce la sanatoriu volumul de Poezii apărut în dec. 1883, Eminescu îl primeşte ca pe un obiect străin, lipsit de sens.
Volumul, editat de Maiorescu, dezvăluie culturii române fenomenul Eminescu şi, o dată cu el, propriile ei posibilităţi latente, nebănuite. Dar, în timp ce spiritualitatea românească ajungea la cunoaşterea de sine prin poezia eminesciană, poetul rugii din Oda (în metru antic), „Ca să pot muri liniştit pe mine/Mie redă-mă”, se îndepărta de propria-i creaţie, supravieţuindu-şi dureros într-o lungă agonie de şase ani, cu răstimpuri de luciditate care sunt răstimpuri de conştiinţă deplină a bolii şi a prăbuşirilor lăuntrice.
***
Titu Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, 1889:
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente.
A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna.
Şi nici de nefericiri cari ar fi influenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţimânt estetic, iar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punct de vedere al egoismului celui mai nepăsător om ce şi-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simţimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca şi în veselie. Şi, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă.
Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice; publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână şi să-l dea la Convorbiri literare.”
***
Mircea Eliade despre Eminescu
“După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.
Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.
El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.
Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.”
Mircea Eliade, Paris, septembrie 1949
***
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
(Glossă)
***
Dintre ramuri de arin
În ianuarie, când pădurile trosnesc de ger, când sub zările dilatate de fum drumurile, de un albastru subtil, se încâlcesc de spasme, s-a născut cel mai mare poet al românilor.
Ivit pe lume în ținutul care avea să ni-i dăruiască prin ani pe George Enescu, Ștefan Luchian, Nicolae Iorga, el s-a născut din dorul arborilor, din chemări de izvoare, din clătinări de lanuri de grâu, din deschiderea lunii în flori de nufăr, din boarea de aur magic ce plutește peste Moldova și norodul ei de mănăstiri în care-și dorm somnul binemeritat marii voievozi ai întemeierii noastre.
Mihai Eminescu este numele unei țări și al unui neam. El a dat limbii române ființă și destin de nemurire, înnobilând-o cu lumină de geniu, cu trestii țâșnind din fecunditatea Dunării și a visului fericit, cu dezmierdări de aprilie, cu mare sub fereastră și grădini în care gândesc piersicii.
Noi toți (inclusiv cei ce-l denigrează) suntem patimă clădită pe cuvintele lui, și fiecare cuvânt al lui e o vatră de jăratec lângă care se-ngână povești și doine, ghicitori, eresuri.
Mihai Eminescu este fulgerul rotund al României trecând prin glasul vechilor biserici și cazanii, e partea cea mai înaltă a istoriei. Cu el începe și urcă munții lumii credința noastră în pământul ce-l călcăm și-l iubim. El a sădit eternitatea cu tei și cu plopi, cu turme încărcate de amurg, și de liniște lungă, el ne-a împodobit dragostea cu șoapte ce fac stelele să coboare vrăjite până în dreptul tâmplelor și ne-a schimbat fiecare gând în pasăre care bea lună și plutește la nesfârșit numai în pânzele de apă vie ale cerului botezat în Uspenia Botoșanilor.
Ziua nașterii lui Eminescu nu-și va usca niciodată clipele, iar frunzele ei albe vor suna în răsăritul tuturor generațiilor, vestind că din noianul uitării se desprinde mereu un zeu încins cu haină de umbre și raze fără seamăn, ca să ne colinde sufletul cu primăveri, taine și flăcări jucând pe comori.
Iar noaptea stingerii lui nu se va întâmpla nici măcar în crăpatul și orbirea stelelor din cer. În ianuarie, inima șoptește versuri sfinte:
Peste vârfuri trece lună,
Codru-și bate frunza lin.
Dintre ramuri de arin,
Melancolic, cornul sună…
(F. Neagu)
“A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte”. – Tudor Arghezi
“S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinţei marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alţii un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast şi complex al întregii gândiri şi opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară. (…) Căutător de absolut în viaţă, în gândire şi creaţie, Eminescu s-a desfăşurat cu cele mai înalte registre ale cunoaşterii, compensând gravele imperfecţiuni ale realului prin care se simţea închis de necesitate. Şi în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, ‘între filosofii’, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţă, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseţi şi adevăruri supreme.” – Zoe Dumitrescu Buşulenga
1622: Molière (Jean-Baptiste Poquelin), dramaturg, director și actor francez unul dintre maeștrii satirei comice. (d. 1673)
Considerat “patronul” Teatrului de Comedie Francez, ramane in continuare autorul cel mai jucat, nu numai datorita manierei in care a manuit versurile, ci si pentru faptul ca acestea starnesc rasul, Molière fiind autorul comic prin excelenta.
Cateva din principalele sale comedii:
“Les Précieuses ridicules” (Pretioasele ridicole), 1659; “L’École des femmes” (Scoala femeilor), 1662; “Le Mysanthrope” (Mizantropul),1666; “Le Médecin malgré lui” (Medic fara voie), 1666; “L’Avare” (Avarul), 1668; “Le Tartuffe” (Tartuffe), 1669; “Le Bougeois gentilhomme” (Burghezul gentilom), 1670; “Les Fourberies de Scapin” (Vicleniile lui Scapin), 1671; “Les Femmes savantes” (Femeile savante),1672.
Cuprins de convulsii în timpul celei de-a patra reprezentatii a piesei Bolnavul inchipuit, Molière moare câteva ore mai târziu de congestie pulmonară, pe 17 februarie 1673, la domiciliul sau si nu pe scena asa cum cerea traditia, fără a renunţa insa la profesia de actor, considerata ca fiind imorala de institutia bisericii acelor vremuri.
1716: Philip Livingston, politician american, autor al Declarației Independenței (d. 1778)
1791: Franz Grillparzer, poet austriac (d. 1872)
1809: Pierre Proudhon, filosof francez (d. 1865)
Pierre-Joseph Proudhon, economist, sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului.
1833: Luis Paulsen, șahist german (d. 1891)
1850: Sofia Kovalevskaia, matematiciană rusă (d. 1891)
Sofia Kovalevskaia, cca. 1875–1880
Sofia Vasilievna Kovalevskaia, 15 ian. 1850 – 10 febr. 1891, matematiciană și scriitoare rusă care a adus o contribuție valoroasă la teoria ecuațiilor cu derivate parțiale. A fost prima femeie din Europa modernă care a obținut un doctorat în matematică, prima care s-a alăturat comitetului editorial al unei reviste științifice și prima care a fost numită profesor de matematică.
În 1868, Kovalevskaia a intrat într-o căsătorie de conveniență cu un tânăr paleontolog, Vladimir Kovalevski, pentru a părăsi Moscova natală și a-și continua studiile. Cei doi au călătorit împreună în Austria și apoi în Germania, unde în 1869 a studiat la Universitatea din Heidelberg sub conducerea matematicienilor Leo Königsberger și Paul du Bois-Reymond și a fizicianului Hermann von Helmholtz.
În anul următor s-a mutat la Berlin, unde, după ce i s-a refuzat admiterea la universitate din cauza genului ei, a studiat în particular cu matematicianul Karl Weierstrass.
În 1874, a prezentat trei lucrări – cu privire la ecuațiile cu derivate parțiale, la inelele lui Saturn și la integralele eliptice – la Universitatea din Göttingen ca disertație pentru doctorat și a primit diploma, summa cum laude, in absentia (fără a participa la ceremonia de absolvire).
Lucrarea ei despre ecuațiile cu derivate parțiale, cea mai importantă dintre cele trei lucrări, a câștigat o recunoaștere valoroasă în cadrul comunității matematice europene. Aceasta conține ceea ce este acum cunoscut sub numele de teorema Cauchy-Kovalevskaia, care oferă condiții pentru existența soluțiilor unei anumite clase de ecuații cu derivate parțiale. După obținerea diplomei, s-a întors în Rusia, unde s-a născut fiica ei, în 1878. S-a separat definitiv de soțul ei în 1881.
În 1883, Kovalevskaia a acceptat invitația matematicianului suedez Magnus Mittag-Leffler de a deveni lector în matematică la Universitatea din Stockholm. A fost promovată în funcția de profesor titular în 1889.
În 1884 s-a alăturat comitetului editorial al revistei de matematică Acta Mathematica, iar în 1888 a devenit prima femeie care a fost aleasă membru corespondent al Academiei de Științe din Rusia.
În 1888, a primit Premiul Bordin al Academiei Franceze de Științe pentru o lucrare despre rotația unui corp solid în jurul unui punct fix.
Kovalevskaia și-a câștigat, de asemenea, reputația de scriitoare, de apărătoare a drepturilor femeilor și de campioană a cauzelor politice radicale. A compus romane, piese de teatru și eseuri, inclusiv lucrarea autobiografică Amintiri din copilărie (1890) și Femeia nihilistă (1892), o descriere a vieții sale din Rusia.
1879: Mazo de la Roche, scriitoare canadiana de limbă engleză
Mazo de la Roche este unul dintre autorii canadieni cei mai prolifici si mai cititi, cu 23 de romane, peste 50 de nuvele, 13 piese de teatru si numeroase alte scrieri. Romanele sale din seria Jalna s-au vandut in nouă milioane de exemplare in 193 de ediţii în engleză şi 92 de ediţii străine. Autoarea a început prin a scrie povestiri scurte înainte de Primul Război Mondial şi a publicat două romane în anii ‘20, înainte de a cunoaste un succes internaţional cu Jalna, în 1927.
Jalna, povestea unei familii din Ontario, Whiteoak şi a proprietatii sale, Jalna, a fost considerat cel mai bun roman al anului, o adevarata capodopera, castigand premiul Atlantic Monthly. Alte romane despre viaţa familiei Whiteoak aveau sa urmeze. Dintre acestea, Young Renny (1935) a figurat timp de mai multe luni pe lista best-seller-urilor publicate de New York Herald.
1894: Ecaterina Teodoroiu, “eroina de la Jiu” căzută în luptele de la Mărașești (d. 1917)
1906: Aristotel Onassis, om de afaceri grec (d. 1975)
Aristotel Socrates Onassis a fost cel mai faimos armator grec al secolului XX şi una dintre figurile cele mai faimoase ale “jet set-urilor internationale” intre anii 1950 si 1970. A fost soţul Jacquelinei Kennedy din 1968 până la moartea sa din 15 martie 1975, în Neuilly-sur-Seine, Franţa.
1908: Edward Teller, fizician, savant american de origine maghiară, creator al bombei cu hidrogen (d. 2003)
Este cunoscut ca parintele bombei cu hidrogen şi ca un apărător fervent al acestei arme împotriva mai multor oameni de stiinta care au lucrat cu el la Proiectul Manhattan (inclusiv Robert Oppenheimer). Acest lucru a cauzat o ruptură profundă între el şi restul lumii ştiinţifice, atât de mult încât Isidor Isaac Rabi a declarat: “Lumea ar fi mai buna fără Edward Teller”.
1918: Gamal Abdel Nasser, politician egiptean (d. 1970)
1919: Boris Cazacu, lingvist și filolog român (d. 1987)
1922: Jerzy Kawalerowicz, regizor polonez
1929: Martin Luther King, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, cunoscut militant pentru apărarea drepturilor civile ale populației de culoare, asasinat la 4 aprilie 1968
Martin Luther King s-a născut în Atlanta, Georgia, 15 ianuarie 1929. In 1955, a devenit cunoscut datorita luptei împotriva discriminării rasiale. După iniţiativa Rosei Parks, o femeie de culoare care a refuzat să renunţe la scaunul ei din autobuz in favoarea unui alb (o obligaţie in Statele Unite, la acea vreme), el a condus boicotarea autobuzelor (timp de 381 de zile) pentru a se opune oricărei forme de discriminare.
Martin Luther King a dorit ca acest protest sa se desfasoare intr-o maniera non-violenta. În 1963, a organizat marsuri pentru libertate care au reunit 125 de mii de protestatari în Detroit şi 250 000 în Washington. Cu această ocazie, el a rostit faimosul său discurs care începe cu aceste cuvinte: “I have a dream” (Am un vis). Aceste cuvinte se referă la visul său că intr-o zi discriminarea rasială va disparea. În 1964, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace. Pe data de 4 aprilie 1968, a fost ucis in Memphis, Tennessee.
1937: Valeriu Cristea, critic și istoric literar român (d. 1999)
1940: Nicolae Anastasiu, geolog român, membru corespondent al Academiei Române