Comemorari 15 iunie
1889: Mihai Eminescu, poet, prozator și jurnalist român (n. 1850)
Eminescu: „cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat lui Goethe.” – Mircea Eliade
„Despre Eminescu s-ar putea spune că între ai săi a fost și ai săi nu l-au cunoscut.” – Perpessicius
Mihai Eminescu, nume la naştere Mihai Eminovici, 15.01.1850, Ipoteşti, jud. Botoşani – 15.06.1889, Bucureşti, poet român.
Studii de filosofie, fără licenţă, la Viena (1869–1872) şi Berlin (1872–1874). Director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, revizor şcolar, ziarist. Membru marcant al Societăţii Junimea, remarcat ca poet de Titu Maiorescu, acela care i-a preluat manuscrisele și le-a predat Academiei Române.
Eminescu i-a adus la cenaclu pe Ion Creangă, Ioan Slavici şi I.L. Caragiale.
A modernizat limba literară şi a deschis orizonturi noi literaturii şi culturii române, înfăptuind o sinteză originală între spiritualitatea românească şi marile direcţii ale culturii europene. Eminescu marchează apariţia conceptului de scriitor profesionist, ridicat prin forţa talentului său, fără altă avere decât aceea a creaţiei sale.
A scris lirică de dragoste şi socială, începând sub înrâurirea paşoptistă şi evoluând spre romantism.
Istoria, existenţa, iubirea, lupta, moartea fac obiectul versurilor sale în poeme precum: „Venere şi Madonă“, „Epigonii“, „Împărat şi proletar“, „Memento Mori“, „Scrisorile I-III“.
Romanul poetic postum Geniu pustiu conturează chipul răzvrătitului: profet şi demon.
A fost influenţat de mitologia românească şi balcanică, de vechile culturi orientale, de romanticii germani, de filosofia lui Schopenhauer în poeme şi scrieri în proză ca: „Strigoii“, „Sărmanul Dionis“, „Făt-Frumos din Lacrimă“, „Floare albastră“, „Luceafărul“ – capodopera sa poetică.
A mai lăsat proiecte dramatice (teatru istoric), a cules folclor.
A fost un polemist acerb şi un bun gazetar de orientare junimistă (conservatoare, a lucrat la ziarul Timpul în perioada sa bucureşteană).
A avut o contribuţie decisivă la reorientarea culturii române dinspre Orient spre Occident.
În timpul vieţii i-a apărut un singur volum: Poesii, 1884. Ediţia completă de Opere, 16 vol. (1939–1989), a fost lucrată de Perpessicius (vol. I-VI, antume) şi un colectiv coordonat de Dimitrie Vatamaniuc, din care au făcut parte Petru Creţia, Marin Bucur (vol. VII–XVI, postume) ş.a. A fost tradus în foarte multe limbi.
Exegeze despre Eminescu:
George Călinescu – Opera lui Eminescu, 5 vol. (1934–1936);
Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Eminescu, 1964; Eminescu, cultură și creație, 1976; Eminescu și romantismul german, 1986, reeditare 1999; Eminescu. Viață – Creație – Cultură, 1989;
Dumitru Popovici – Eminescu în critica şi istoria literară română (curs litografiat);
Rosa del Conte – Eminescu o del assoluto (Eminescu sau despre absolut), 1962;
Allain Guillermou – La génèse intèrieure des poésies d’Eminescu (Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu), 1963;
Ladislau Gàldi – Stilul poetic al lui Eminescu, 1964.
Este considerat cel mai important poet al românilor, simbolul spiritualităţii româneşti.
Regina Elisabeta (Carmen Sylva) l-a recompensat cu Ordinul Bene Merenti, refuzat de poet.
Membru de onoare post–mortem al Academiei (1948).
Românii îl consideră cel mai important poet naţional şi nici un fel de contestare, pronunţată de-a lungul vremii, n-a putut schimba acest lucru.
Note biografice:
Al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi, din familia micilor boieri Iuraşcu din Joldeşti. Copilăria şi-a petrecut-o la Ipoteşti, unde şi-a început, probabil, studiile în casă, cu un profesor neamţ.
Înscris la Nazional Hauptschule din Cernăuţi în clasa a treia (1838), absolvă şcoala primară în 1860. Urmează apoi „K. K. Ober-Gimnasium”-ul din Cernăuţi, dar în clasa a doua fuge de la şcoală şi se întoarce în Ipoteşti, nesuportând rigorile formale ale disciplinei şcolare.
Revine la gimnaziu – ca „privatist” –, dar e tentat mereu de noi evadări: în 1864 era copist la Tribunalul din Botoşani, după ce în primăvară se pare că abandonase Cernăuţiul urmând trupa Tardini-Vlădicescu, simptom al puternicei atracţii pe care lumea teatrului o va exercita asupra sa.
Încearcă astfel, intermitent şi fără succes, să recupereze examenele pierdute, până când moartea lui Aron Pumnul (1866) magistrul iubit şi stimat, îl îndepărtează definitiv de Cernăuţi, dar îi prilejuieşte şi debutul literar cu o poezie ocazională: La mormântul lui Aron Pumnul (în broşura Laecrimioarele învaeţaeceilor gimnaesiaşti de’n Cernaeuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu? Arune Pumnul, Cernăuţi, 1866).
În 25 febr./ 9 mart. 1866 debutează la Familia cu poezia De-aş avea, entuziast salutată de directorul revistei, Iosif Vulcan, care şi schimbă numele poetului din Eminovici în Eminescu.
Părăsind Bucovina, rătăceşte prin Transilvania, încercând să-şi completeze studiile liceale (Sibiu, Blaj). Discipolul lui Aron Pumnul e preocupat însă, deopotrivă, să culeagă material şi să vadă locuri legate de momente cruciale din istoria românilor. Jurnalul lui Toma Nour din Geniu pustiu este ecoul acestor preocupări.
În toamna anului 1866 trece în Muntenia, unde e sufleur şi copist în trupele lui Iorgu Caragiale (1866-1868), Pascali (1868), apoi la Teatrul Naţional din Bucureşti, până când acest vagabondaj este întrerupt prin intervenţia tatălui său. Căminarul îl trimite pentru studii la Viena, deşi situaţia studiilor gimnaziale pare neclarificată.
La Viena, audiază, între 1869 şi 1872, ca Ausserordentlich, cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann şi Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, medicină, economie politică, citeşte filosofie, se orientează în ştiinţe (preocupări de fizică, matematică etc. va avea până la sfârşitul vieţii), desfăşoară o activitate entuziastă, agitatoric-naţională, în Societatea „România jună” şi leagă câteva prietenii trainice, ca aceea cu Slavici.
După o perioadă de colaborare la Familia, încearcă o apropiere de cercul junimist, în care lucrările sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii: primele poezii trimise Convorbirilor literare (Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est!) apar în 1870 şi 1871, servindu-i lui Maiorescu drept argumente principale în definirea „direcţiei noi”.
Apariţia, la 15 apr. 1870, a poemei Venere şi Madonă în Convorbiri literare marchează în istoria poeziei româneşti un moment cu valoare de eveniment: poezia tradiţional paşoptistă publicată în Familia e înlocuită, fără tranziţii (tranziţia e vizibilă doar în manuscrise şi postume), cu un registru liric structural diferit, în care se pot recunoaşte elementele constitutive ale „eminescianismului”.
În 1872, Eminescu revine în ţară. Dorind să-l pregătească pentru o carieră universitară, Maiorescu îl determină să-şi continue studiile, la Berlin, cu un ajutor bănesc acordat de „Junimea”.
În 1872-1874 urmează, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie (ţinute de Zeller, Dühring, Althaus etc.), istorie (Lepsius), lb. sanscrită şi mitologie comparată fără a-şi încheia însă studiile şi fără a-şi lua doctoratul.
Reîntors la Iaşi, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), de unde e înlocuit de D. Petrino, care-l dă în judecată pentru imaginare lipsuri de cărţi.
Funcţionează ca profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar (1875-1876, perioadă când îl cunoaşte pe Creangă).
O dată cu căderea guvernului liberal din care făcea parte Maiorescu, Eminescu pierde postul de revizor şi devine redactor la Curierul de Iaşi.
Participarea la şedinţele „Junimii”, prietenia cu Creangă şi iubirea furtunoasă pentru Veronica Micle marchează anii petrecuţi în Iaşi.
Din 1877 e la Bucureşti, redactor (alături de Slavici şi Caragiale) la Timpul. Urmează şase ani de epuizantă activitate jurnalistică, încheiată prin izbucnirea bolii, care marchează destinul tragic al Eminovicilor şi pune capăt istovitoarei tensiuni a gândului (1883).
Poetul care dezvăluise „setea de repaos” a lui Hyperion se cufundă în nebunie ca-ntr-o salvatoare uitare. Când Maiorescu îi aduce la sanatoriu volumul de Poezii apărut în decembrie 1883, Eminescu îl primeşte ca pe un obiect străin, lipsit de sens.
Volumul editat de Maiorescu dezvăluie culturii române fenomenul Eminescu şi, o dată cu el, propriile ei posibilităţi latente, nebănuite. Dar, în timp ce spiritualitatea românească ajungea la cunoaşterea de sine prin poezia eminesciană, poetul rugii din Oda (în metru antic) („Ca să pot muri liniştit, pe mine, / Mie, redă-mă.”) se îndepărta de propria-i creaţie, supravieţuindu-şi dureros într-o lungă agonie de şase ani, cu răstimpuri de luciditate care sunt răstimpuri de conştiinţă deplină a bolii şi a prăbuşirilor lăuntrice.
1467: Filip cel Bun, duce de Burgundia (n. 1396)
1521: Tamás Bakócz, cardinal originar din Ardud, papabil la conclavul din 1513 (n. 1442)
1669: François, Duce de Beaufort, nobil francez, figură prominentă a Frondei (n. 1616)
1849: James Knox Polk, al 11-lea președinte al SUA (n. 1795)
1893: Ferenc Erkel, compozitor, pianist, dirijor și pedagog maghiar (n. 1810)
1919: Prințul Francisco José de Braganza (n. 1879)
1929: Traian Lalescu, matematician român (n. 1882)
1938: Ernst Ludwig Kirchner, pictor german (n. 1880)
1939: Nicolae Matei Condiescu, prozator, general român (n. 1880)
1940: Alexandru Plămădeală, sculptor român din Republica Moldova (n. 1888)
1971: Aron Cocerghinschi, medic român din Republica Moldova (n. 1898)
1971: Wendell Stanley, biochimist american, laureat al Premiului Nobel (n. 1904)
1974: Cristian Vasile, cântăreț român din perioada interbelică (n. 1908)
1996: Ella Fitzgerald, cântăreață americană de jazz (n. 1920)
1981: Benedict Corlaciu, poet, prozator și traducător român, stabilit în Franța (n. 1924)
2012: Rune Gustafsson, chitarist suedez (n. 1933)
2013: Kenneth Geddes Wilson, fizician american, laureat Nobel (n. 1936)
2015: Janna Friske, cântăreață, actriță și prezentatoare TV din Rusia (n. 1974)
2019: Franco Zeffirelli, regizor italian de film (n. 1923)