Aniversari 15 mai
1891: Mihail Bulgakov, romancier, dramaturg si medic rus de origine ucraineana (d. 1940)
Mihail Bulgakov, pe numele complet Mihail Afanasievici Bulgakov, 15 mai [3 mai, stil vechi] 1891 – 10 mar. 1940, dramaturg sovietic, romancier și nuvelist cunoscut mai ales pentru umorul și satira pătrunzătoare.
S-a născut la Kiev, Ucraina, în Imperiul Rus, în familia unui profesor al Academiei Teologice și, dupa încheierea studiilor gimnaziale, a urmat cursurile Facultății de Medicină din Kiev.
Mihail Bulgakov a lucrat mai intai ca medic in timpul vremurilor tulburi din Primul Război Mondial şi Războiul Civil Rus. Apoi, in 1920, a abandonat această profesie pentru a se consacra jurnalismului si literaturii, confruntandu-se de-a lungul intregii sale cariere cu dificultatile cenzurii sovietice.
A scris piese pentru teatru şi operă, dar este cel mai bine cunoscut pentru operele de ficţiune, precum romanele Garda albă, publicat in 1925 şi Viata domnului de Molière, finalizat in 1933 (publicat in URSS, in versiune cenzurata, in 1962 şi in versiune integrala, in 1989), sau nuvela Inima de caine, finalizata in 1925, dar publicata in URSS in 1987.
Opera sa cea mai bine cunoscuta ramane Maestrul şi Margareta, roman rescris şi refăcut de mai multe ori intre 1928 şi 1940, publicat in URSS in versiune integrala, in 1973, in care imbină cu măiestrie fantezia şi realitatea, intr-o maniera in care fantezia trece drept realitate şi realitatea trece drept fantezie, precum si epocile si locurile, Ierusalimul secolului I, sub Pilat din Pont, si Moscova din anii 1930, sub dictatura sovietică.
Maestrul si Margareta, deopotriva poveste de dragoste, critica politica si sociala, comedie burlesca si poveste fantezista, este considerat drept una dintre operele majore ale literaturii ruse din secolul XX. Romanul a fost puternic influenţat de Faust al lui Goethe şi temele precum laşitatea şi trădarea, deschiderea spiritului si curiozitatea, răscumpărarea sunt predominante. Interacţiunea dintre elementele şi forţele naturale, precum focul, apa şi distrugerea, trebuie să fie adăugata contrastelor puternice dintre lumină şi intuneric, zgomot şi tăcere, Soare şi Luna, furtuna şi linişte. In plus, ar trebui remarcata paralela complexa dintre Ierusalim şi Moscova pe intreg parcursul romanului.
Poate fi considerat un roman umoristic, alegorie filozofica sau socio-politica, satira a sistemului sovietic sau a vanitatii vietii mondene in general…Romanul este, de asemenea, un roman iniţiatic, al carei personajul principal este Ivan.
Acțiunea romanului se desfășoară in trei parti, iar personajele principale sunt Maestrul, Margareta, Woland (o intruchipare a Diavolului), Mihail Alexandrovici Berlioz, Ivan Nicolaevici Ponirev (un poet cu pseudonimul Bezdomnâi), motanul Behemot (un demon deghizat care putea lua pentru un timp infatisare omeneasca) și alții.
1567: Claudio Monteverdi, compozitor, violonist și cântăreț italian (d. 29. nov. 1643)
Claudio Monteverdi este considerat primul reprezentat important al operei moderne, ajungand la un grad de popularitate neobișnuit de mare față de contemporanii săi. Operele sale apar pe toate scenele importante din lume, madrigalurile sale au devenit demult clasice, iar unele piese sacre sunt de asemenea foarte cunoscute. Este supranumit “părintele operei”.
Opera sa, eminamente vocala, se situaeaza la intersectia muzicii renascentiste şi baroce. In timpul indelungatei sale vieti, a produs atat piese care aparţin stilului vechi, cat şi stilului nou, facand inovatii semnificative in stilul timpului său. Este considerat unul dintre creatorii de operă şi, odata cu Orfeu, drept autor al primei capodopere a genului. Este, de asemenea, ultimul mare reprezentant al şcolii italiene a Madrigalului, gen caruia i-a consacrat nouă cărţi precum si autorul unei vaste opere de muzică religioasă (mese, vecernii, motete …).
Prima dintre cele noua carti de madrigale a aparut in 1587, iar a doua, in 1590. A fost oaspetele curtii unei familii ilustre de nobili italieni, Casa Gonzaga din Mantova care exista si astazi. Umatoarea lui carte (1592) prezinta o mai mare libertate in folosirea disonantelor si in coordonarea muzicii cu versurile.
Monteverdi a fost criticat in 1600 pentru disonanta din ce in ce mai libera din lucrarile sale, dar va raspunde ca muzica are doua “practici”: bisericeasca, mai sobra, si laica, mai expresiva. Prima sa opera importanta, Orfeu (L’Orfeo), a avut premiera in 1607 consacrandu-l pe Monteverdi ca fiind mai degraba un compozitor de piese muzicale de anvergura, decat de miniaturi elegante. In 1610 a definitivat Vespro della Beata Vergine.
In 1612 reuseste sa obtina permisiunea de a pleca din Mantova, iar in anul urmator este numit capelmaistru la bazilica San Marco din Venetia. Dupa ce, in 1637, s-a deschis prima opera la Venetia, a compus ultimele trei opere, printre care Il ritorno d’Ulise in patria (1640) si remarcabila Incoronazione di Poppea (1643).
Monteverdi este primul mare compozitor baroc, un inovator care sintetizeaza elementele noului stil, pentru a crea primele capodopere baroce, atat in muzica sacra, cat si in muzica laica.
1633: Vauban, Sebastien Le Prestre de Vauban, inginer militar francez, arhitect, urbanist, inginer hidrolog şi eseist care prefigurează prin multe dintre scrierile sale, filosofii Iluminismului (d. 1707)
Sébastien Le Prestre de Vauban, 15 mai 1633 – 30 mar. 1707, născut în Saint-Léger-de-Foucherest (acum Saint-Léger-Vauban), Franța, inginer militar francez care a revoluționat arta meșteșugului de asediu și fortificațiile defensive. A luptat în toate războaiele Franței din timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (1643–1715).
Cariera timpurie
Vauban provenea dintr-o familie cu mijloace foarte modeste care aparținea micii nobilimi. În 1651 a devenit cadet în regimentul lui Ludovic al II-lea de Bourbon, prințul de Condé, care era pe cale să se răzvrătească împotriva tânărului Ludovic al XIV-lea.
Talentele lui Vauban au fost dezvăluite în curând. S-a remarcat prin apărarea orașelor din regiunea Argonne și prin asediul și capturarea orașului Sainte-Menehould pentru Condé.
În 1653 a fost luat prizonier de forțele guvernamentale. Tratat onorabil, a fost în curând convins să-și schimbe tabăra și să-i ajute pe regaliști să recucerească Sainte-Menehould. În timpul unui asediu din 1654 a fost rănit de două ori. În 1655 a fost admis, ca „inginer obișnuit al regelui”, în corpul ofițerilor care se construia treptat, în afara ierarhiei militare obișnuite, pentru lucrări specializate în fortificații și asediu. După ce a luat parte la operațiuni împotriva diverselor cetăți și orașe între 1655 și 1657, a fost inginer șef la asediul localității Gravelines din 1658.
În perioada de pace, din 1659 până în 1667, Vauban a fost angajat la demolarea fortificațiilor din Nancy, în Lorena Ducală, din 1661 până în 1662 și la fortificarea Alt-Breisach, avanpost francez de pe malul drept al Rinului, din 1664 până în 1666.
În 1663 i s-a dat o companie în regimentul regelui în regiunea Picardia. Serviciile sale în capturarea orașelor Tournai, Douai și Lille în invazia franceză a Țărilor de Jos spaniole din 1667 au fost răsplătite cu o pensie, un post de locotenent în Gărzile Regale și guvernarea cetății Lille.
Responsabilitățile tot mai mari ale lui Vauban le includeau pe cele de „comisar general al fortificațiilor” – deși acest titlu a rămas la titularul nominal al funcției până în 1677. A călătorit constant și a purtat o corespondență imensă cu regele și cu ministrul de război, marchizul de Louvois.
Memorandumurile tehnice ale lui Vauban au făcut ca sistemele sale de fortificații să fie în centrul studiilor militare în Europa timp de mai bine de un secol. În perioada de pace din 1668 până în 1672, nu numai că a inspectat apărarea de la Roussillon, Țările de Jos Franceze, Picardia și Lorena, dar a fost trimis și în Piemont (1671) să-l sfătuiască pe ducele de Savoia cu privire la apărarea orașelor Verrue, Vercelli și Torino – sfaturi pe care Franța mai târziu a avut motive să le regrete.
Inovații în asediu
Războiul olandez al lui Ludovic, din 1672–1679, i-a adus lui Vauban o glorie remarcabilă datorită prezenței regelui, la comanda supremă, la asediile pe care el le conducea.
La asediul de la Maastricht (1673) a folosit un sistem complet de „paralele” – adică tranșee săpate paralel sau concentrice cu perimetrul apărării și conectate prin tranșee radicale în zig-zag, care au făcut avansarea relativ sigură din focul de artilerie al apărătorilor. Pentru succesul său la Maastricht, a fost promovat și i s-a acordat o subvenție de bani care i-a permis să cumpere castelul Bazoches (lângă reședința familiei sale din Vauban), iar succesele ulterioare i-au câștigat gradul de mareșal de câmp (echivalent cu generalul de brigadă) în 1676. La asediul de la Valenciennes, în 1677, l-a convins pe rege, împotriva sfatului lui Louvois și a cinci mareșali, să autorizeze un asalt la lumina zilei, parțial pentru că asaltul convențional pe întuneric a dus adesea la împușcarea dintre atacatori din greșeală. Pentru capturarea localității Valenciennes a primit o altă subvenție de bani.
În 1680–81, Vauban a întreprins un alt mare tur al frontierelor franceze, inspectând sau îmbunătățind fortificațiile. Pentru Strasbourg (1681) a proiectat o splendidă cetate de cel mai avansat gen. După ce a condus asediul Luxemburgului în 1684, a reproiectat ulterior și apărarea acelui oraș. Proiectul său pentru fortificarea orașului german Landau din Bavaria este uneori considerată cea mai mare lucrare a sa (1687).
În septembrie 1688, la începutul Războiului Marii Alianțe, în care Ludovic s-a opus forțelor combinate ale Țărilor de Jos, Angliei, Sfântului Imperiu Roman și aliații lor mai mici, Vauban a fost promovat general-locotenent, iar în octombrie, sub comanda delfinului Louis, a luat Philippsburg, de pe malul drept al Rinului la sud de Speyer. La acest asediu, a introdus focul de ricoșeu, prin care o ghiulea a fost făcută să sară înainte peste parapeți și să lovească mai multe obiective înainte ca forța sa să fie consumată.
În același timp, Vauban susținea folosirea baionetei de tip “mufă”, o altă invenție a lui. Această baionetă era alunecată peste țeavă într-o mufă și nu trebuia să fie scoasă înainte de a trage muscheta. A capturat orașul Mons în 1691 și Namur, rapid și cu puține victime, în 1692. La asediul orașului Charleroi, în 1693, Vauban a fost pentru prima dată la comanda unei divizii de infanterie. Redirecționat la Brest în 1694 pentru a-l proteja de o amenințare engleză la adresa Bretaniei, s-a întors în Țările de Jos pentru apărarea orașului Namur în 1695, dar nu a putut salva orașul. În 1697 a participat la asediul și capturarea orașului lui Ath din Valonia și a fost rănit din nou.
În timpul păcii din perioada 1698–1701, Vauban a reconstruit apărarea Neuf-Brisach din Alsacia, ultima dintre cele 160 de cetăți la care a lucrat. În acel moment, sănătatea îi crea probleme, dar încă își dorea un loc de muncă activ în Războiul de Succesiune Spaniole (1701–14). Într-o scrisoare din 1702 către rege, a cerut să servească în calitate de mareșal al Franței, pentru a evita situația jenantă de a fi nevoit să slujească sub mareșali mai mici decât el. Ludovic al XIV-lea, știind (așa cum știa toată Europa) că multe dintre victoriile Franței se datorau mult mai mult patronajului său cu discernământ asupra micului domn Vauban decât performanțelor nobililor superiori a căror naștere a grăbit numirea lor ca mareșali, l-a numit pe Vauban mareșal al Franței. în ianuarie 1703.
Vauban, totuși, nu comandase niciodată o armată pe teren – așa cum se obișnuia pentru mareșalii din Franța – și era într-adevăr capabil doar de „inginerie”, ceea ce era considerat sub demnitatea unui mareșal. După ce a condus operațiunile pentru recucerirea Alt-Breisach (1703), a fost rechemat din serviciu.
În 1705 și din nou în 1706 s-a oferit să ajute un general incompetent în asediul orașului Torino, a cărui fortificare a plănuit-o el însuși, dar oferta a fost respinsă. Ultima comandă efectivă a lui Vauban a fost să organizeze o tabără fortificată la Dunkerque (1706).
În 2008, multe dintre fortificațiile construite de Vauban în Franța, inclusiv ziduri, turnuri și forturi montane, au fost desemnate în mod colectiv sit al Patrimoniului Mondial UNESCO.
Scrierile
Vauban era neobosit. El și-a dedicat timpul, între îndatoriri și în convalescență, pentru a scrie asiduu despre probleme de interes public. Unele dintre aceste scrieri priveau profesia lui, altele erau în afara acesteia. Multe au fost adunate de el în volume manuscrise sub titlul colectiv de Oisivetés („Timp liber”).
Tratatele sale Despre atacul și apărarea locurilor sau „Despre asediu și fortificare”, scrise în 1705–06, au fost tipărite în 1737 și retipărite în 1829 (mai multe interpretări ale sistemelor sale de fortificații au fost publicate în timpul vieții sale).
De asemenea, a scris despre oportunitatea rechemarii hughenoților alungați în Franța (1689); pe trasee pentru canale și navigație interioară; pe corsari pe mare; pe geografia districtului Vézelay; pe silvicultură și creșterea porcilor; pe coloniile de peste mări; şi pe afacerile internaţionale, cu privire la concesiile care s-ar putea face, strategic şi politic, pentru o pace satisfăcătoare (1706).
Cel mai important „timp liber” al lui, a fost, totuși, Projet d’une dixme royale (Proiectul unei zeciuieli regale (tipărit anonim, 1707), sugerând eliminarea aproape a tuturor impozitelor existente în Franța și înlocuirea unui impozit de 10 la sută pe toate terenurile și comerț de care nimeni nu ar trebui să fie scutit. El și-a fundamentat argumentele cu o masă de documentație statistică, practic fără precedent, și, făcând acest lucru, a fost pionier în utilizarea statisticii în economie. Dar guvernul francez – prea profund implicat în sistemul executării fiscale (adică, vânzarea dreptului de a colecta taxe către grupuri de finanțatori pentru o sumă fixă), reticent și chiar incapabil să revoce scutirile claselor privilegiate din cauza dependenței de acestea, și lipsit de interes pentru reformele fundamentale – a suprimat publicarea cărții sale. Vauban a fost devastat de această respingere, dar povestea conform căreia cartea sa l-a făcut pe Ludovic al XIV-lea să uite serviciile sale trecute este neadevărată.
Personalitate
Vauban era de înălțime medie, direct și solid construit. Deși era nepretențios și simplu, aspectul său marțial și manierele neșlefuite i-au camuflat bunătatea și disponibilitatea sa de a ajuta oamenii. Pe frontul de luptă, era mereu preocupat să salveze viețile soldaților și a lăsat adesea alți ofițeri să-și asume meritul pentru rodul propriilor sale eforturi curajoase. Ducele de Saint-Simon, memorialistul remarcabil al domniei lui Ludovic al XIV-lea, care nu a făcut niciodată risipă de laude l-a descris pe Vauban drept „cel mai onorabil și mai virtuos om al epocii sale… incapabil să se se preteze la ceva fals sau rău”.
1773: Metternich, om politic austriac ( d. 11 iun. 1859)
1838: Nicolae Grigorescu, pictor român (d. 1907)
Nicolae Grigorescu, 15 mai 1838 – 21 iulie 1907, pictor și desenator român, maestru al artei românești moderne.
S-a născut în Pitaru, Potlogi, Dâmbovița și după o perioadă de ucenicie de doi ani (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chaldek, la București, a realizat icoane pentru bisericile din Băicoi (1853) și Căldărușani (1854-1856) și picturi murale pentru bisericile Zamfira (1857) și Agapia (1858-1861).
La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îl întâlnise la mănăstirea Agapia, a primit o bursă de la Ministerul Moldovei, pentru a studia la Paris (1861).
În perioada 1862-1863, a frecventat atelierul lui Sebastiab Cornu, unde a fost coleg cu Renoir.
În cursul verilor, până în 1869, a lucrat la Barbizon și în alte locuri din preajma Parisului, în atmosfera cultului pentru pictura în aer liber, ce pregătea apropiata afirmare a impresioniștilor.
Asimilând elemente ale Școlii de la Barbizon și ale celei impresioniste, va impune un nou stil și un nou limbaj plastic în pictura românească dominată de academism.
A pictat mult scene ale vieții rurale, portrete de țărani, ciobani, evrei, țigănci etc. (Luminiș, Pe malul Siretului, Fete torcând la poartă, Ciobănaș, Țărancă cu maramă etc.)
Luminiș
Pe malul Siretului
Fete torcând la poartă
Ciobănaș
Țărancă din Muscel
Țărancă voioasă
Participant la Războiul pentru Independență (1877-1878), a lăsat o serie de tablouri, desene și schițe cu această tematică (Atacul de la Smârdan, Sentinela, Roșiorul, Alarmă).
Atacul de la Smârdan
Capodoperele sale reprezintă o adâncire a experienței impresioniste: Pescăriță la Granville, Car cu boi pe înserat, Car cu boi la Orății, Întoarcerea de la bâlci.
Car cu boi pe înserat
A pictat icoane și biserici (Băicoi, Agapia, Mărginenii de Jos).
A fost membru al Academiei Române (1899).
1845: Ilia Ilici Mecinikov, biolog rus, laureat al Premiului Nobel
1847: Ioniță Scipione Bădescu, poet și publicist român (d. 1904)
1848: Victor Vasnetov, pictor rus
1859: Pierre Curie, fizician francez, laureat al Premiului Nobel (d. 1906)
1862: Arthur Schnitzler, romancier și dramaturg austriac de origine evreiasca, cel mai important reprezentant al modernității vieneze. (d. 21 oct. 1931)
Autor de piese de teatru, nuvele şi romane. Universul sau este preponderent oniric si este dificil, ca citindu-l, sa nu te gandesti la Freud. Acesta a declarat de altfel: “ Cred ca v-am evitat dintr-un fel de teama de a-mi intalni dublura.”
A practicat medicina la Viena o mare parte a vietii si a studiat si psihiatria. A devenit cunoscut pentru dramele sale psihologice si pentru lipsa de inhibitii in descrierea vietii erotice a personajelor sale, incepand cu piesa timpurie Anatol (1893). Cea mai cunoscuta piesa a sa, Joc (Reigen, 1897), este un ciclu de zece dialoguri dramatice care stabilesc legaturile ce-i unesc pe parteneri intr-o serie de intalniri amoroase. Considerata scandaloasa la prima reprezentatie in 1920, a fost ecranizata sub titlul La Ronde de regizorul german Max Ophüls, in 1950. Drama sa, Jocul cu dragostea (Liebelei, 1896) si cel mai de succes roman al sau, Nimic decat curaj (Leutnant Gustl, 1901), au relevat desertaciunea codului mililar de onoare austriac.
Lucrările sale au fost extrem de controversate, in special din cauza descrierilor lor erotice şi de opoziţia faţă de antisemitism.
1862: Elena Niculiță–Voronca, folcloristă, poetă, prozatoare româncă (d. 1939)
1863: Frank Hornby, inventator britanic, om de afaceri şi politician
Creatorul jocului Meccano (cca. 1901), a trenurilor Hornby in 1920 şi a jucăriilor Dinky, la inceputul anului 1934.
A fost un vizionar in perfectionarea şi fabricarea de jucării şi a produs trei dintre cele mai populare linii de jucării, in secolul XX: Meccano, Hornby Model Railways si Dinky Toys. A fondat, de asemenea, compania britanică de jucării Meccano Ltd. in 1908.
Deşi Hornby a fost inventatorul şi producatorul jocului Meccano, una dintre cele mai faimoase jucării din lume, bazată pe principii ingineresti, el nu a avut o pregatire inginereasca formala, ci doar experienţa in cadrul marketingului comerţului en gros.
Meccano este un joc de construcţie bazat pe elemente realizate in intregime din metal. Modulele standard prefabricate erau realizate din lame perforate de metal (cu perforatii la distante de 1,27 cm). Inca de la inceput, colecţia foarte extinsă a elementelor includea corniere, plăci, axe, roţi şi angrenaje din alamă, intrucat scopul iniţial a fost initierea in mecanica. Originalitatea invenţiei consta in pasul constant al perforatiilor de asamblare care se realizeaza prin intermediul şuruburilor şi al piuliţelor. De-a lungul timpului, gama de piese a evoluat foarte mult: unele piese ale sistemului au dispărut, au fost create altele noi, iar unele piese sunt acum realizate din material plastic.
Hornby Model Railways este o marcă de trenuri de jucarie infiinţata in 1920, in Regatul Unit, de către Frank Hornby, fondator al jucăriilor Meccano şi a jucăriilor Dinky. Aceasta companie a devenit un grup internaţional al modelismului feroviar, modelismului auto si al accesoriilor pentru modelism si jucării.
Dinky Toys este un brand de jucării creat in 1934 in Marea Britanie. Jucăriile au fost apoi fabricate in Marea Britanie şi Franţa de Meccano Ltd., care producea masini in miniatura, – la inceput din plumb, apoi din zamak – dar si unele trenuri, avioane, bărci şi diverse figurine şi accesorii rutiere.
Marca a fost un succes imens in anii 1950 – 1970, dar a fost cumparata si inlocuita de alte marci de jucarii. Numele Dinky Toys s-ar putea traduce prin “jucarii dragute”.
***
Zamak este un aliaj de zinc, aluminiu şi magneziu şi, uneori, cupru. Numele său este un acronim al numelor (in limba germana) metalelor care il compun: Zink (zinc), Aluminium (aluminiu), Magnesium (magneziu) şi Kupfer (cupru).
1880: Jan Stursa, sculptor ceh
1881: Marius Bunescu, pictor român (d. 1971)
1884: Octav Botez, critic și istoric literar român (d. 1943)
1890: Katherine Anne Porter, jurnalista, scriitoare, eseista şi activista americană (d. 18 sept. 1980)
Anne Porter este considerata de mulţi ca fiind cea mai importanta scriitoare din Texas. Lucrarile sale fac parte din tradiţia literară din sudul Statelor Unite. A primit Premiul Pulitzer şi National Book Award in 1966 pentru The Collected Stories. A fost nominalizata de trei ori la Premiul Nobel pentru Literatura.
A lucrat ca ziarista in Chicago si Denver, dupa care, in 1920, a plecat in Mexic. Aceasta tara a devenit fundalul pe care s-a derulat actiunea catorva dintre povestirile sale. Printre volumele ei, se numara Flowering Judas, 1930, primul si cel mai cunoscut, apoi, Calaretul palid (Pale Horse, Pale Rider, 1939), o culegere de trei nuvele si Antologie de nuvele (Collected Short Stories, 1965, Premiul Pulitzer si Premiul National al Cartii). Povestirile sale se remarca printr-o imaginatie si profunzime a personajelor, specifica de obicei numai romanelor. Corabia nebunilor (Ship of Fools, 1962) este singurul sau roman.
1898: Arletty, actriță franceză (d. 1992)
1900: Arthur Kreindler, medic neurolog român (d. 1988)
1901: Xavier Herbert, scriitor australian (d.10 nov.1984)
Este cunoscut in special pentru cartea sa Poor Fellow My Country,cu care a caștigat Miles Franklin Award în 1975, precum si pentru colecţiile de povestiri scurte si lucrarea autobiografica Disturbing Element.
1908: Joe Grant, scenarist, ilustrator şi scriitor, precum şi desenator american. (d. 6 mai 2005)
A fost supranumit Disney Legend in 1992, fiind creatorul reginei-vrăjitoare din Alba ca Zapada si cei sapte pitici (1937) şi co-scenaristul filmului Dumbo (1941).
1909: James Mason, actor britanic de film (d. 4 apr. 1984)
1911: Max Frisch, romancier, dramaturg și arhitect elvețian, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori de limbă germană. (d. 4 apr. 1991)
Membru al Grupului Olten, este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii de limbă germană postbelică. În activitatea sa, Frisch a acordat o atenție deosebită problemelor de identitate personală, moralitate și angajament politic. Ironia este o caracteristică semnificativă a publicațiilor sale de după război.
Max Rudolf Frisch s-a născut pe 15 mai 1911 la Zurich. Tatăl său, Franz Bruno Frisch, era atunci arhitect, iar mama ei Karolina Bettina Frisch, fiica unui artist, era casnică. Fratele său Franz Bruno avea atunci opt ani, iar sora sa vitregă Emma Elisabeth, din prima căsătorie a tatălui său, avea doisprezece ani.
În 1930, a început să studieze limba germană la Universitatea din Zurich, dar a trebuit să le abandoneze din motive financiare după moartea tatălui său în 1933.
Apoi a lucrat în calitate de corespondent la ziarul Neue Zürcher Zeitung. Între 1934 și 1936, a întreprins diverse călătorii prin Europa de Est și de Sud-Est și a vizitat Germania pentru prima dată în 1935. Prima sa carte, Jürg Reinhart: O călătorie a destinului în timpul verii (Jürg Reinhart: Eine sommerliche Schicksalsfahrt) a fost publicată în 1934.
Din 1936 până în 1941, a studiat arhitectura la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie din Zurich (ETHZ). La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit tunar în armata elvețiană și a rămas în serviciu până în 1945 timp de 650 de zile.
Primul său proiect de arhitectură s-a materializat în 1942, când a câștigat concursul pentru construirea unei piscine publice situate în centrul orașului Zurich, Letzigraben, redenumită acum Max-Frisch-Bad. Și-a deschis apoi propriul birou de arhitectură. Piscina, construită în cele din urmă în 1949, deoarece Frisch se preocupa mai mult de scrisul său, este singura constructie de dimensiuni mai mari încă existentă, realizata de Max Frisch si are astazi statutul de monument istoric.
În același an, Frisch s-a căsătorit cu Gertrud Constanze von Meyenburg și au avut două fiice și un fiu: Ursula în 1943, Charlotte în 1949 și Hans Peter în 1944.
În 1947, la Zurich, i-a cunoscut pe Bertolt Brecht și Friedrich Dürrenmatt, care au avut o anumită influență asupra producției sale literare. În 1951, a primit o bursă de la Fundația Rockefeller și a petrecut un an în Statele Unite. În 1954, s-a separat de familie.
În anii 1950, Frisch și-a abandonat activitatea de arhitect pentru a se dedica în întregime scrisului. Din 1958 până în 1963, Max Frisch a avut o aventură cu poetesa Ingeborg Bachmann.
A divorțat în 1959 și s-a mutat la Roma în 1960, unde a locuit până în 1965, mai întâi cu Ingeborg Bachmann.
În 1962, pe atunci în vârstă de 51 de ani, a cunoscut-o pe Marianne Oellers, o studentă de 23 de ani, cu care a locuit și s-a căsătorit în 1968. Această a doua căsătorie a durat până în 1979. În timpul unei șederi în Statele Unite, în 1974, a cunoscut-o pe americanca Alice Locke-Carey. Frisch a descris într-o relatare foarte autobiografică numită Montauk un weekend petrecut cu ea în acest loc situat pe vârful estic al Long Island. A întâlnit-o din nou pe Alice în 1980 și au rămas împreună până în 1984.
În cadrul scandalului fișelor din 1990, a aflat că a fost spionat de autoritățile elvețiene, la fel ca mulți alți cetățeni ai țării. Scandalul fișelor (sau afacerea fișelor) a fost un episod din istoria contemporană a Elveției. La sfârșitul anilor 1980, a fost făcut public faptul că autoritățile federale elvețiene, precum și poliția cantonală au monitorizat aproximativ 900.000 de persoane pe teritoriul elvețian, adică peste 15% din populație – 700.000 de persoane și organizații conform surselor oficiale – în un mod mai mult sau mai puțin activ și astfel au produs fișe informative despre acești oameni. Scopul avansat al acestor dosare era de a proteja Elveția de activitățile subversive comuniste în contextul Războiului Rece. Descoperirea scandalului fișelor a stârnit proteste ample la acea vreme. 300.000 de cetățeni vor solicita acces la dosarul lor, iar încrederea în statul elvețian a fost zdruncinată.
Pe 4 aprilie 1991, Max Frisch s-a stins din viață din cauza unei boli incurabile în apartamentul său din Zurich.
Max Frisch este cetățean de onoare al orașului de munte Berzona din valea Onsernone din Ticino, unde a lucrat mulți ani. Cumpărase și renovase o casă în 1964 în acest sat. Pe peretele cimitirului local, o placă comemorativă il cinstește memoria.
Inspirată de Brecht și existențialism, opera lui Max Frisch, care combină diverse tehnici, inclusiv cea a jurnalului, folosește adesea ironia, registrul burlesc sau tragicomic și include elemente autobiografice.
Piesele de teatru și romanele sale tratează anumite teme cheie, legate de criza intimă și funcțională a societăților moderne: conflictul dintre identitatea personală, comunitară și socială, problema dublului și alterității, influența hazardului și a destinului, rătăcirea geografică și existențială. rolul naturii și al mitului, relația imperfectă între sexe, viața eșuată sau chiar încrederea și trădarea.
1915: Paul A. Samuelson, economist american, laureat al Premiului Nobel
1923: Richard Avedon, fotograf de moda si portretist american (d. 2004)
“Fotografiile de moda si portretele sale au ajutat America sa-si defineasca stilul imaginii, al frumusetii si al culturii pentru ultima jumatate de secol.” (The New York Times)
Arta sa a evoluat de la reportajul de moda, orfanii din Danang din timpul Războiului din Vietnam si pana la portrete de nume celebre precum Marilyn Monroe, Brigitte Bardot sau Sophia Loren. A ramas cunoscut pentru numeroasele sale portrete in alb şi negru. Avedon a reuşit să facă din fotografie o adevarata arta dupa ce initial cunoscuse succesul in fotografia de moda.
S-a nascut intr-o familie de evrei din New York si a crescut intr-un mediu confortabil, alaturi de parinti foarte apropiati de el. Tatăl său, care a fost mult timp interesat de fotografie, pe atunci in plina vogă, l-a iniţiat de foarte devreme in tehnicile fotografice, inclusiv cu ajutorul unui Kodak Brownie pe care i l-a daruit. Incepand din 1932, acest mic si inocent gest al unui tata foarte aproapiat de fiul său, ii va influenta tot parcursul vieţii. Richard a facut o mare pasiune pentru fotografie, exprimanu-si talentul cu ajutorul obiectivului fotografic.
A realizat primul său portret la vârsta de 10 ani: subiectul era compozitorul Serghei Rahmaninov, vecinul de palier al familiei Avedon.
Pe 8 noiembrie 1941, atacul de la Pearl Harbor a bulversat America, facand-o sa se angajeze ferm in actiunea armata. Richard Avedon, care avea 18 ani, a petrecut urmatorii doi ani in marina comercială, activand mai intai in serviciul fotografiilor de identitate, apoi in cel al autopsiilor. In acest context, a capatat pasiunea pentru portret, care va deveni elementul de bază al operei sale ulterioare.
1925: Savin Bratu, publicist, editor, critic și istoric literar român (d. 4 martie 1977)
1926: Aurel Martin, critic și istoric literar român (d. 1993)
1930: Jasper Johns, Jr., pictor si desenator american.
Jasper Johns, Jr. este, impreuna cu Rauschenberg la originea artei pop. A pictat serii intregi reprezentand steaguri, cifre sau tinte pe panza. Ulterior, a abordat drept subiecte obiectele din viaţa cotidiana, ustensile, tacamuri sau cutii de conserve, tratate ca piese separate pe care le integrează in lucrarea sa.
1931: Sonia Larian, prozatoare româncă
1933: Andrei Blaier, regizor român de film
1933: Domnica Gârneață, scriitoare româncă
1937: Madeleine Albright, diplomată americană de origine evreiască si cehă (d. 2022)
Membră a Partidului Democrat din Statele Unite, prima femeie care a deținut funcția de ministru de externe al SUA.
Ambasadoare americana la Natiunile Unite, intre 1993 – 1997; al 64-lea secretar de stat al Statelor Unite (echivalent cu ministrul de externe), intre 1997 şi 2001, sub al doilea mandat al preşedintelui Bill Clinton.
1938: Horia Pătrașcu, scriitor și scenarist român
1942: Ștefan Câlția, pictor român
1951: Frank Wilczek, fizician american, laureat al Premiului Nobel