1934: Raymond Poincaré, politician francez, președinte al Franței (n. 1860)

Raymond Poincaré, 20 aug. 1860 – 15 oct. 1934, om de stat francez care în calitate de prim-ministru, în 1912, a determinat în mare măsură politica care a dus la implicarea Franței în Primul Război Mondial, în timpul în care a servit ca președinte al celei de-a Treia Republici.

Fiul unui inginer, a fost educat la École Polytechnique. După ce a studiat dreptul la Universitatea din Paris, a fost admis în barou în 1882.

A fost ales deputat în 1887 și a devenit, șase ani mai târziu, cel mai tânăr ministru din istoria celei de-a Treia Republici, deținând portofoliul de învățământ.

În 1894, a fost ministru al finanțelor și în 1895, din nou, ministru al educației. În Afacerea Dreyfus, a declarat că noi dovezi necesită o nouă judecată.

În ciuda promisiunii unei cariere politice strălucite, Poincaré a părăsit Camera Deputaților în 1903, servind până în 1912 în Senat, ceea ce a fost considerat relativ neimportant din punct de vedere politic.

Și-a dedicat cea mai mare parte a timpului cabinetului său privat de avocatură, servind în cabinet o singură dată, în martie 1906, ca ministru al finanțelor. Cu toate acestea, în ianuarie 1912, a devenit prim-ministru, ocupând funcția de ministru de externe simultan până în ianuarie 1913.

În fața noilor amenințări din partea Germaniei, a condus diplomația cu o nouă hotărâre și determinare. În august 1912, a asigurat guvernul rus că guvernul său va susține alianța franco-rusă, iar în noiembrie a încheiat un acord cu Marea Britanie prin care obliga ambele țări să se consulte în caz de criză internațională, precum și cu privire la planurile militare comune.

Deși sprijinul său pentru activitățile rusești din Balcani și atitudinea sa fără compromisuri față de Germania au fost citate drept dovezi ale faptului că este un militant revanșard, Poincaré credea că în starea actuală a Europei contemporane războiul era inevitabil și că doar o alianță puternică garantează securitatea. Cea mai mare teamă a sa a fost că Franța ar putea fi izolată, așa cum fusese în 1870, pradă ușoară pentru o Germanie superioară din punct de vedere militar.

Poincaré a candidat pentru funcția de președinte; în ciuda opoziției de stânga, sub Georges Clemenceau, un inamic al său de-a lungul vieții, Poincaré a fost ales președinte pe 17 ianuarie 1913. Deși președinția era o funcție cu puțină putere reală, spera să-i insufle o nouă vitalitate și să o facă baza unei uniuni sacre de dreapta, stânga și centru. De-a lungul Primului Război Mondial (1914–1918), s-a străduit să păstreze unitatea națională, chiar încredințându-i guvernul lui Clemenceau, omul cel mai bine calificat pentru a conduce țara către victorie.

După terminarea mandatului de președinte, în 1920, Poincaré s-a întors la Senat și a fost, pentru o vreme, președinte al comisiei de reparații istorice. Poincaré a susținut teza culpabilității de război a Germaniei implicită în Tratatul de la Versailles; iar când a servit din nou ca prim-ministru și ministru pentru afaceri externe (1922–1924), a refuzat o întârziere a plăților datorate ca reparații germane și, în ianuarie 1923, a ordonat trupelor franceze să intre în Ruhr ca reacție implicită.

Răsturnat de un bloc de stânga, a fost retrimis în funcția de prim-ministru, în iulie 1926, și este în mare parte creditat că a rezolvat criza financiară acută a Franței prin stabilizarea valorii francului și bazarea acestuia pe etalonul aur. În cadrul politicilor sale economice de mare succes, țara s-a bucurat de o perioadă de nouă prosperitate.

Boala l-a forțat pe Poincaré să demisioneze din funcție în iulie 1929. Și-a petrecut restul vieții scriindu-și memoriile, În serviciul Franței, 10 vol. (1926–1933).

1173: Petronilla I a Aragonului, regină a Aragonului (n. 1136)

1451: Bogdan al II-lea, domn al Moldovei

1904: Regele George de Saxonia (n. 1832)

1889: Gheorghe Adrian, politician și general român, membru al Academiei Române (n. 1821)

1917: Mata Hari, dansatoare olandeză și spioană (n. 1876)

1946: Hermann Göring, politician german (n. 1893)

1949: László Rajk, comunist secui, combatant în Războiul Civil Spaniol, ministru de externe al Ungariei (n. 1909)

1987: Thomas Sankara, revoluționar marxist, teoretician pan-africanist și președintele Burkinei Faso (n. 1949)

1993: Irina Răchițeanu-Șirianu, actriță română de teatru și film (n. 1920)

1998: Leopoldina Bălănuță, actriță română de teatru și film (n. 1934)

2012: Norodom Sihanouk, fost rege al Cambodgiei (n. 1922)

2014: Marie Dubois, actriță franceză (n. 1937)

2018: Paul Allen, antreprenor american, co-fondator Microsoft (n. 1953)

2018: Arto Paasilinna, scriitor și jurnalist finlandez (n. 1942)

2019: Tamara Buciuceanu-Botez, actriță română de teatru și film (n. 1929)