15 Septembrie

1613: François de La Rochefoucauld, scriitor, moralist și memorialist francez (d. 1680)

Autor clasic francez, unul dintre cei mai activi rebeli ai Frondei, înainte de a deveni cel mai important exponent al maximei, o formă literară franceză de epigramă care exprimă, concis și sentențios, un adevăr dur sau paradoxal.

La Rochefoucauld a fost fiul lui François, conte de La Rochefoucauld, și al soției sale, Gabrielle du Plessis-Liancourt. În 1628 a fost căsătorit cu Andrée de Vivonne, cu care a avut patru fii și trei fiice.

A fost în serviciul armatei împotriva spaniolilor, în Italia, în 1629, în Olanda și Picardia, în 1635–1636, și din nou în Flandra, în 1639. Viața publică a tatălui și a fiului a fost condiționată de politicile guvernului lui Ludovic al XIV-lea, care, pe rând, amenințau sau favorizau nobilimea.

Deși tatăl său a fost numit duce și guvernator al provinciei Poitou, La Rochefoucauld a fost ulterior privat de această funcție atunci când loialitatea familiei a fost pusă în discuție.

La Rochefoucauld a fost mai vulnerabil decât majoritatea contemporanilor săi, deoarece de-a lungul vieții sale pare să fi fost mai sensibil în privința farmecului feminin. De foarte tânăr, s-a implicat activ în toate intrigile vremii și a luat parte la comploturile lui Gaston de France și ducesa de Chevreuse împotriva cardinalului Richelieu (care dorea să instaureze un regim absolutist), ministrul-șef al lui Ludovic al XIII-lea, în 1635. Această aventură a avut drept consecințe, pentru La Rochefoucauld, un interviu umilitor cu Richelieu, opt zile de închisoare în Bastilia și doi ani de exil pe domeniul său, la castelul Verteuil. Când Richelieu a murit (1642), s-a întors la curte. Cardinalul Mazarin i-a urmat lui Richelieu, dar animozitatea nu s-a diminuat. În ciuda numeroaselor sale servicii oferite Reginei, și-a dat seama că nu va fi răsplătit de noul cardinal Mazarin.

Simțindu-se umilit, s-a alăturat Frondei alături de Ludovic al II-lea de Bourbon-Condé. Mai târziu, el va admite că s-a angajat în această aventură mai mult pentru căutarea gloriei decât pentru un interes real. A asediat orașul Cognac cu aliații săi de la baza din Bordeaux, dar s-a ciocnit de trupele regale. Pentru implicarea sa în revoltă, cardinalul Mazarin a distrus castelul de la Verteuil, considerându-l pe François un trădător.

Faptul că Verteuil, castelul său, a fost demolat de autoritățile regale, aparent fără preaviz, în 1650, aruncă o lumină edificatoare asupra cauzelor principale ale seriei de revolte dintre 1648 și 1653 cunoscute sub numele de Frondă: neîncrederea și teama resimțite de monarhie pentru independența locală a nobilimii.

Mai târziu, ura pentru Mazarin și devotamentul față de prietena sa Anne de Bourbon, ducesa de Longueville, sora Marelui Condé, care era liderul Frondei, au dus la un rezultat și mai dezastruos. Propria sa relatare a alternanței obositoare a comploturilor și a campaniilor nobililor răzvrătiți de-a lungul revoltelor (1648-1653) poate fi citită în Memoriile sale.

Tânărul La Rochefoucauld a primit, totuși, permisiunea cardinalului Mazarin, ministrul șef al regelui infant, să reia guvernarea în provincia Poitou, în 1646. Loialitatea sa față de Casa Condé nu i-a sporit popularitatea față de coroană și l-a împiedicat să urmeze orice politică unică de reformă a guvernului regal sau ministerial. Cât de departe s-a lăsat condus spre trădare, când intențiile prinților reformatori și ale nobilimii au fost înlocuite de ambiții personale, este demonstrat de proiectul așa-numitului Tratat de la Madrid din 1651, care stabilea condițiile de ajutor spaniol pentru nobilimea franceză. La Rochefoucauld nu numai că a semnat tratatul, dar a fost considerat drept un erudit pentru că l-a redactat.

Alte două caracteristici ale carierei sale publice merită menționate, deoarece explică o mare parte din scrierile sale – curajul și litigiile. Omul care trebuia să scrie aforismele despre curaj și lașitate fusese cu siguranță în prim-planul bătăliei. În șase ani a fost rănit în cel puțin trei bătălii. Rănile de la nivelul feței și ale gâtului au fost de așa natură încât s-a retras din luptă, sănătatea i-a devenit precară și și-a pierdut liniștea sufletească.

Dificultățile sale financiare au fost, fără îndoială, intensificate de război, terenurile sale erau ipotecate, iar din cauza “ajutorului” viclean al agentului său, nu a mai putut să-și păstreze casa din centrul Parisului. A fost obligat să plătească nu numai pentru a duce o viață bună, ci și pentru litigii nesfârșite. Există dovezi a nu mai puțin de cinci procese în decurs de trei ani, în principal împotriva altor familii nobile, cu privire la chestiunile de prioritate și ceremonialul de la curte.

Datorită prieteniei durabile și stimulative intelectual cu doamna de Sablé, una dintre cele mai remarcabile femei, dintre cele de vârsta ei, și doamna de La Fayette, pare să fi evitat politica o vreme și treptat și-a recâștigat favoarea regală, ceea ce a dus la promovarea sa la ordinul cavaleresc al Sfântului-Spirit la sfârșitul anului 1661.

Lectura și conversația intelectuală îi ocupau timpul, la fel ca și altor bărbați și femei dintr-un cerc restrâns care asculta lecturi private ale tragediilor clasice ale lui Pierre Corneille și poemul didactic al lui Nicolas Boileau despre principiile compoziției poetice, Arta poetică.

Cercul a fost însuflețit de un nou joc care consta în discutarea epigramelor cu privire la maniere și comportament, exprimate în cel mai scurt mod, în cel mai penetrant mod posibil. Grija cu care La Rochefoucauld își ținea notele și versiunile gândurilor sale cu privire la subiectele morale și intelectuale ale jocului reiese din manuscrisele care au supraviețuit.

La Rochefoucauld făcea parte din salonul Madeleinei de Sablé, membră a grupului Rambouillet. S-a dedicat scrierii memoriilor, în timp ce frecventarea saloanelor i-a servit pentru compunerea celebrelor sale Maxime. În 1662, publicarea Memoriilor sale de către Casa de editură olandeză Elzeviers a produs reacții negative în lumea mică a saloanelor. Mulți dintre prietenii săi au fost profund răniți și La Rochefoucauld s-a grăbit să le nege autenticitatea.

Trei ani mai târziu, a publicat Maximele, ceea ce l-a propulsat brusc printre cei mai mari oameni de litere. Era clar că satisfăcuse gustul publicului: cinci ediții ale lucrării Maxime, fiecare dintre ele revizuite și extinse, aveau să apară în timpul vieții sale.

În același timp, a început prietenia cu Marie-Madeleine de La Fayette (1655), care a durat până la sfârșitul vieții sale. Ceea ce se știe despre La Rochefoucauld provine în special din scrisorile Mariei de Sévigné. Avea un cerc devotat de prieteni în saloane și la curte. Era recunoscut ca moralist și scriitor de cel mai înalt calibru și ar fi putut intra la Academia Franceză la cerere.

La Rochefoucauld a fost catalogat ca epicurian, dar ideile sale imaginative nu l-au atașat niciunei doctrine. La fel ca Michel de Montaigne și Blaise Pascal, a fost conștient de misterul din jurul omului care desconsideră eforturile și își bate joc de cunoștințe, de multe lucruri despre om despre care el nu știe nimic, de decalajul dintre gândire și ființă, dintre ceea ce este și ce face omul.

La fel ca majoritatea contemporanilor săi, vedea politica ca pe un joc de șah, iar Maximele sale sunt un denunț neobosit a tuturor aparențelor virtuții. Jean de La Fontaine i-a dedicat fabula nr. XI, aflată în prima colecție de Fabule La Fontaine: Omul și imaginea sa.

Unele epigrame arată respect pentru puterea apatiei, iar altele dezvăluie un respect aproape nietzschean pentru forță. Toate aceste perspective par comune școlii clasice franceze al cărei membru strălucit a fost – deși, în calitate de aristocrat, disprețuia să fie numit scriitor.

Aceste perspective explică, de asemenea, faima și influența asupra discipolilor săi: în Anglia, Lord Chesterfield, oratorul și omul de litere, și romancierul și poetul Thomas Hardy; în Germania filosofii Friedrich Nietzsche și Georg Christoph Lichtenberg; în Franța, scriitorii și criticii Stendhal, Charles Augustin Sainte-Beuve și André Gide.

Cu toate acestea, gloria sa principală poate că nu este atât aceea de gânditor, cât de artist. În varietatea și subtilitatea aranjamentelor sale de cuvinte, a transformat maxima într-o bijuterie. Nu întotdeauna adevărul maximei este atât de izbitor, ci exagerarea acesteia, care poate surprinde într-un nou aspect al adevărului. El descrie și definește sau gestionează paradoxul în așa fel încât un cuvânt final poate inversa restul.

La Rochefoucauld a autorizat cinci ediții ale lucrării Maxime, din 1665 până în 1678. La doi ani de la ultima publicație, a murit la Paris.

Deși a scris considerabil de-a lungul anilor, La Rochefoucauld a publicat, de fapt, doar două lucrări, Memorii și Maxime. În plus, au fost colectate aproximativ 150 de scrisori și 19 piese mai scurte cunoscute acum ca Reflecții diverse. Acestea, împreună cu tratatele și convențiile pe care le-a redactat personal, constituie întreaga sa operă, iar dintre acestea doar Maxime se remarcă ca o lucrare de geniu. La fel ca tânărul său contemporan, Jean de La Bruyère, La Rochefoucauld a rămas omul unei singure cărți.

***

[Fronda (Fronda Parlamentară și Fronda Prinților): serie de războaie civile din Franța, la mijlocul sec. XVII, ca urmare a politicii de întărire a absolutismului regal și a fiscalității excesive în timpul minorității lui Ludovic XIV (1648-1653), între Mazarin, nobilime și parlament. Eșecul său a pregătit calea către absolutismul domniei personale a lui Ludovic al XIV-lea.]

1533: Ecaterina de Austria, regină a Poloniei (d. 1572)

1666: Sofia Dorothea de Celle, soția regelui George I al Marii Britanii (d. 1726)

1736: Jean Sylvain Bailly, astronom francez (d. 1793)

1789: James Fenimore Cooper, scriitor american (d. 1851)

1800: Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin (d. 1842)

1828: Aleksandr Butlerov, chimist rus (d. 1886)

1834: Heinrich von Treitschke, istoric, publicist politic și deputat german (d. 1896)

1857: William Howard Taft, politician american, al 27-lea președinte al Statelor Unite (d. 1930)

1867: Petr Bezruč, poet ceh (d. 1958)

1885: Arturo Onofri, poet italian (d. 1928)

1890: Agatha Christie, scriitoare britanică de romane polițiste și piese de teatru (d. 1976)

Agatha Christie, pe numele complet Dame Agatha Mary Clarissa Christie, născută Miller, 15 sept. 1890 – 12 ian. 1976,  romancier și dramaturg englez, dar și autoare de povești sentimentale, sub pseudonimul Mary Westmacott.

Creatoarea celebrului detectiv belgian Hercule Poirot, a desuetei Miss Marple și a duo-ului infernal Tuppence și Berresford, Agatha Christie este supranumită “regina crimei”. Numele său este asociat cu cel al celor doi eroi ai săi: Hercule Poirot, detectiv profesionist belgian și Miss Marple, detectiv amator.

Crescută într-un mediu al clasei mijlocii, tânăra Agatha s-a trezit de timpuriu fără tată, fiind educată acasă de mama ei și dezvoltându-și abilitățile de a scrie sub privirile binevoitoare ale acesteia. Christie a început să scrie ficțiune polițistă în timp ce lucra ca infirmieră în timpul Primului Război Mondial.

În timpul războiului, a învățat anumite lucruri care i-au fost utile mai târziu când, în urma unui pariu cu sora ei, a publicat, peste cinci ani, primul său roman, în 1920, „Misterioasa Afacere de la Styles” sau Dispariție misterioasă la Styles, unde pentru prima dată apare Hercule Poirot, un detectiv fictiv de origine belgiană, excentric și egoist; Poirot a reapărut în aproximativ 25 de romane din cele 75 pe care le-a scris și în multe nuvele înainte de a se întoarce la Styles, unde, în Cortina, 1975, a murit.

Miss Jane Marple, cealaltă figură principală de detectiv, o celibatară în vârstă și principalul personaj din unele romane polițiste, a apărut pentru prima dată în „Afacerea Prothero” (Crimă la vicariat), în 1930, autoarea rezolvând puzzle-ul în timpul unei sesiuni de tricotat, așezată confortabil în fotoliul ei, Old England, cu o ceașcă de ceai alături.

Prima recunoaștere majoră a lui Christie i-a venit odată cu romanul Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd, 1926, care a fost urmat de aproximativ 75 de romane care apăreau de obicei în listele de best-seller și erau serializate în revistele populare din Anglia și Statele Unite.

Piesele lui Christie includ Cursa de șoareci, 1952, care a stabilit un record mondial pentru cea mai lungă reprezentare continuă la un teatru (8.862 de spectacole – timp de peste 21 de ani – la Ambassadors Theatre, Londra) și Martorul acuzării, 1953, care, la fel ca multe dintre lucrările sale, a fost adaptat într-un film de succes, 1957.

Alte adaptări cinematografice notabile includ Crima din Orient Express, 1933 (film 1974 și 2017) și Moarte pe Nil, 1937, film 1978. Lucrările ei au fost adaptate și pentru televiziune. Alte romane și povestiri care au fost adaptate pentru cinema și televiziune: Zece negri mititei, Trenul de la 16:50 și Martorul acuzării. În Crima din Orient-Express, Peter Ustinov joacă rolul lui Hercule Poirot…

În 1926, mama lui Christie a murit, iar soțul ei, colonelul Archibald Christie, a solicitat divorțul. Într-o mișcare pe care nu a explicat-o niciodată pe deplin, Christie a dispărut și, după câteva zile foarte mediatizate, a fost descoperită înregistrată într-un hotel sub numele femeii cu care soțul ei dorea să se căsătorească.

În 1930 Christie s-a căsătorit cu arheologul Sir Max Mallowan; după aceea, petrecea câteva luni în fiecare an în expediții în Irak și Siria alături de el. Urmându-și cel de-al doilea soț, în timpul misiunilor sale, Agatha Christie și-a găsit inspirația în dorul de casă, pe dunele din Egipt, sau în camera ei de la Winter Hotel, pentru a scrie intrigi fascinante care au loc în ținutul Albionului Perfid.

A primit titlul de Doamnă (Dame) a Imperiului Britanic în 1971.

De asemenea, a scris romane cu caracter romantic, precum Absent în primăvară, 1944, sub pseudonimul Mary Westmacott. Autobiografia ei a apărut postum, în 1977.

Agatha Christie este unul dintre cei mai importanți și inovatori scriitori ai genului polițist. A pus bazele romanului polițist, folosind un sistem mereu identic, dar reînnoit constant de varietatea poveștilor și mai ales de modul său de a capta atenția cititorului, obligându-l să încerce să descopere vinovatul înainte ca acesta să fie dezvăluit.

Majoritatea poveștilor au loc în spatele ușilor închise, permițând cititorului să încerce să ghicească identitatea vinovatului înainte de sfârșitul poveștii. Dar toată savoarea poveștilor sale constă tocmai în rezolvarea anchetei, adesea improbabilă, luându-l pe cititor prin surprindere.

Astfel, nebunia, setea de răzbunare, lăcomia sunt cauzele recurente ale crimelor, denunțate cu pricepere de Agatha Christie. Onorabila Doamnă, plină de umor, a murit în 1976.

Majoritatea romanelor sale au fost bestselleruri, traduse în 100 de limbi și vândute în peste 100 de milioane de exemplare.

Agatha Christie este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din lume și este considerat cel mai citit autor din istoria anglo-saxonă, după William Shakespeare. Este, de asemenea, de departe cel mai tradus autor din lume. A publicat 66 de romane, 154 nuvele și 20 de piese de teatru, toate fiind traduse în peste 70 de limbi.

Agatha Christie a fost declarată de către Guinness Book of World Records, printre alții, drept cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, împreună cu William Shakespeare. Vânzările sale fenomenale sunt rivalizate doar de Shakespeare sau de Biblie. Până în 2006, cărțile sale s-au vândut în două miliarde de exemplare, în întreaga lume.

Mai mult…

1894: Jean Renoir, regizor francez de film (d. 1979)

Regizorul francez Jean Renoir a fost fiul pictorului Auguste Renoir. Primul său film este o adaptare a romanului lui Emile Zola, „Nana”,  și prefigurează neorealismul. Galerie de portrete cu caracter naturalist și frescă a moravurilor vremii, lucrările sale au fost primite cu reticență de public, adesea confruntându-se cu neînțelegerea criticilor.

În 1937, Renoir a filmat „La Grande Illusion”, apoi în 1939 „La Règle du jeu”, înainte de a se exila în Statele Unite în 1940 și de a regiza mai multe filme pentru Hollywood.

Recunoscut de Noul Val ca un precursor, va fi considerat de André Bazin, directorul Cinematecii, și de Eric Rohmer drept unul dintre principalii regizori ai cinematografiei franceze.

A fost nominalizat și a primit numeroase premii precum Grand Prix de l’Académie du Cinéma în 1956 și Oscarul de onoare pentru ansamblul operei sale, în 1975.

Mai mult…

1899: Elena Lupescu, a treia soție a regelui Carol al II-lea al României (d. 1977)

1901: Elie Carafoli, inginer constructor de avioane român (d. 1983)

1904: Umberto al II-lea al Italiei (d. 1983)

1907: Alfred Delp, preot iezuit german, executat de regimul nazist (d. 1945)

1911: Emil Botta, actor și poet român (d. 1977)

1914: Adolfo Bioy Casares, scriitor argentinian (d. 1999)

1916: Constantin Virgil Gheorghiu, poet, romancier, jurnalist, preot și diplomat român (d. 1992)

1920: Răzvan Givulescu, geolog și paleobotanist român, membru de onoare al Academiei Române

1927: Fărâmiță Lambru, lăutar român (d. 1974)

1929: Murray Gell-Mann, fizician american, laureat Nobel (d. 2019)

1941: Viktor Zubkov, politician rus, al 37-lea prim-ministru al Rusiei

1945: Hans-Gert Pöttering, politician german, al 23-lea președinte al Parlamentului European

1946: Tommy Lee Jones, actor american

1947: Adrian Ivanițchi, compozitor și cântăreț român de muzică folk și pop

1955: Tiberiu-Ovidiu Mușetescu, politician român (d. 2009)

1972: Regina Letizia, soția Regelui Filip al VI-lea al Spaniei

1976: Alexandru Tomescu, violonist român

1976: Jonathan Liebesman, regizor sud-african de film

1979: Ovidiu Raețchi, politician român

1984: Prințul Harry, Duce de Sussex, al doilea fiu al Prințului Charles de Wales

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.