Aniversari 16 ianuarie
1749: Vittorio Alfieri, poet, dramaturg și filosof italian (d. 1803)
A fost foarte influențat de cultura clasică și de spiritul romantic. Este considerat părintele tragediei italiene. În literatura italiană, Vittorio Alfieri est cel mai mare poet tragic, inamicul neînduplecat al tiranilor, al sclaviei, al convenționalismului.
Contele Vittorio Amedeo Alfieri, 16 ian. 1749 – 8 oct. 1803, a fost dramaturg, filosof, poet și scriitor italian.
Vittorio Alfieri s-a născut în 1749 la Asti, fiind descendent al unei vechi familii aparținând nobilimii piemonteze.
După ce și-a pierdut tatăl foarte devreme, educația sa a fost neglijată și a avut o tinerețe foarte agitată. Mama lui s-a recăsătorit.
Educația pe care a primit-o a fost cea a multor tineri din mediul său. Primele elemente i-au fost predate de un preot-preceptor, apoi a fost trimis la Academia Militară din Torino și, la ieșirea din acea instituție, a fost numit port-drapel în regimentul Asti, dar vocația militară nu i se potrivea și nu a întârziat să demisioneze.
La fel ca mulți alți tineri nobili, și-a completat această pregătire prin lungi călătorii. A petrecut câțiva ani călătorind prin lume, mai întâi la Genova, în 1765; apoi, în 1766-1768, prin Italia, Franța (la Versailles a fost prezentat lui Ludovic al XV-lea), Anglia și Olanda.
La vârsta de 25 de ani, s-a produs o metamorfoză bruscă: din dorința de a face pe placul unei femei la fel de deosebite prin inteligența, cât și prin rangul ei, contesa de Albany, soția ultimului Stuart, pentru care dezvoltase cea mai vie pasiune, a deprins gustul pentru literatură și poezie, pe care până atunci le disprețuise.
A început să exerseze în tragedie și a creat un sistem de compoziție cu totul nou pentru Italia, înlocuind cu un dialog strâns, un stil concis și îndepărtând fără milă din piesele sale personajele inutile ale îndrăgostiților sau ale confidenților.
La întoarcerea în Piemont, s-a cufundat în citirea filosofilor francezi și a lui Plutarh, care l-au influențat cu siguranță. Acestora li s-au adăugat cel puțin Memoriile unui om de calitate ale abatelui Prévost, pe care l-a cunoscut încă din anii săi la Academia Militară, și Montaigne, ale cărui Eseuri deveniseră pentru el cel mai credincios dintre tovarășii săi de călătorie și la care nu a încetat niciodată să revină de-a lungul vieții.
Francmason, nu se știe unde și când a fost inițiat (se presupune că în Olanda sau în Anglia, în timpul uneia dintre călătoriile sale din tinerețe), dar se știe cu certitudine că a fost membru al Lojei „Victoriei” din Napoli, fondată, în 1774 sau 1775, de masoni aparținând aristocrației și apropiați de regina Marie-Caroline a Austriei (1752-1814).
Lucrând cu o ardoare incredibilă, în mai puțin de șapte ani, 1775-1782, a compus paisprezece tragedii, dintre care multe sunt capodopere. În același timp, a scris lucrări în proză care urmau să-l plaseze alături de Machiavelli, un tratat despre tiranie și cel al cărui titlu este Prințul și scrisorile, în care se arată un republican înflăcărat. Compunea în același timp și poemul său Etruria răzbunată.
Contesa de Albany devenind văduvă în 1788, s-a căsătorit cu ea printr-o căsătorie secretă, apoi a venit în Franța cu dorința de a publica o parte din lucrările sale acolo și chiar să se stabilească în această țară, pe care o numea atunci patria libertății. Dar speriat de insurecția din 10 august 1792, s-a grăbit să fugă din Parisul revoluționar, strigând mulțimii care voia să-l împiedice să iasă din oraș: „Vedeți, ascultați; mă numesc Alfieri; sunt italian și nu francez; înalt, subțire, palid, păr roșcat […]”și s-a retras la Florența.
Prin autobiografia sa Vita di Vittorio Alfieri da Asti scritta da Esso (Viața lui Vittorio Alfieri din Asti, scrisă de el însuși) a dorit să-și demonstreze vocația tragică, dar această lucrare a rămas mai presus de toate romantică, renumită pentru descrierile sale de peisaje.
Guvernul revoluționar l-a tratat ca pe un emigrant și l-a deposedat de cea mai mare parte a averii sale, pe care o transferase în fondurile franceze. Toate aceste cauze au fost de ajuns să-i inspire pentru Franța și pentru revoluție o ură implacabilă care se reflectă în scrierile sale (în special în pamfletul său francofob Il Misogallo).
Il Misogallo (cuvânt care derivă din greacă și latină și care înseamnă „cel care urăște francezii”, este o operă literară satirică, incluzând diferite genuri (în special proză și poezie) inspirată de evenimentele Revoluției Franceze dintre insurecția din Paris, din iulie 1789, și ocupația franceză a Romei, în februarie 1798.
În ultimii săi ani, Alfieri a învățat limba greacă pentru a studia în original marile tragedii pe care le luase ca modele. A tradus și a imitat multe dintre cele mai frumoase tragedii ale lui Eschil, Sofocle și Euripide.
Epuizat de munca sa, a murit la vârsta de 54 de ani, în 1803, lăsând în urmă un număr mare de lucrări postume, inclusiv o autobiografie deosebit de faimoasă care este adesea considerată cea mai mare lucrare a sa: Viața lui Vittorio Alfieri din Asti, scrisă de el însuși.
Autor de tragedii, poezii și satire, prin evocările lumii antice, prin dragostea sa de libertate și prin ura față de despotism, a inspirat în generațiile succesive sentimente care au pregătit Risorgimento (unificarea Italiei, proces social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia).
Tragediile sale Saul, Filippo, Virginia, Mirra, Bruto secondo sunt, pentru Alfieri, ocazii de luptă pentru libertate și constituie simboluri de voință și de iubire de patrie. După Dante, Vittorio Alfieri a contribuit la renașterea spiritului național italian.
Antonio Canova, sculptor italian, cel mai de seamă reprezentant al neoclasicismului în sculptura europeană, i-a realizat monumentul funerar în Bazilica Santa Croce din Florența.
1836: Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii (d. 1894)
1838: Franz Brentano, filosof și psiholog de limbă germană, profesor la Universitatea din Viena (d. 1917)
Prin a sa “Școală Brentano” (die Brentano-Schule), și prin numeroșii săi elevi marcanți, printre care Edmund Husserl și Sigmund Freud, Franz Brentano este considerat a fi precursorul psihologiei moderne precum și al fenomenologiei.
„Fără Brentano nu aș fi scris un rând de filozofie.“ (Edmund Husserl, scrisoare către Maria Bruck)
1853: André Michelin, industrias francez, producatorul anvelopelor Michelin
Andre Michelin si fratele sau, Edouard Michelin, au creat Compania de anvelope Michelin. Imaginea brandului este un personaj alb, creat din anvelope. Cei doi frati au creat, mai intai, camere de cauciuc pentru biciclete (1891), pentru vagoane (de tramvai) trase de cai (1894) şi apoi s-au profilat pe anvelope pneumatice pentru automobile (1895)
André Michelin a lansat, de asemenea, in 1900, un ghid de calatorie cu hărţi rutiere pentru Franţa. Astăzi, ghidurile Michelin sunt ghiduri de călătorie recunoscute, orientand călătorii pe aproape întreaga planetă.
1932: Diane Fossey, etolog american specializat în studierea comportamentului gorilelor.
1933: Susan Sontag, scriitoare americana (d. 2004)
Susan Sontag, născută Susan Rosenblatt, a fost critic literar, scenarist și gânditor american. Cartea care a consacrat-o este Împotriva interpretării, o pledoarie pentru relativismul filosofic din epoca postmodernismului.
1942: Aurel Dragoș Munteanu, prozator și eseist, stabilit în SUA din 1994
1944: Radu Boruzescu, scenograf. Din 1975, este stabilit în Franța
1944: Elena Ghirvu-Călin, scriitoare română
1948: John Carpenter, regizor american
1948: Catrinel Paraschivescu, actriță româncă
1951: Radu Gheorghe, actor român