Aniversari

16 iunie

1313: Giovanni Boccaccio, poet și erudit italian (d. 1375)

Giovanni Boccaccio, 16 iun. 1313 – 21 dec. 1375, născut în Paris, poet și erudit italian, cel mai bine cunoscut ca autor al poveștilor lumești din Decameron. Cu Petrarca a pus bazele umanismului Renașterii și a ridicat literatura vernaculară la nivelul și statutul clasicilor antichității.

Anii tinereții

Boccaccio era fiul unui negustor toscan, Boccaccio di Chellino (numit Boccaccino), mama sa fiind  probabil de origine franceză. Prima copilărie, la Florența, a fost destul de nefericită. Tatăl său nu simțea nicio simpatie pentru înclinațiile literare ale lui Boccaccio și l-a trimis, nu mai târziu de 1328, la Napoli pentru a învăța despre afaceri, probabil într-un birou al familiei Bardi, care domina curtea din Napoli prin intermediul împrumuturilor bănești. În acest mediu, Boccaccio a intrat în contact cu aristocrația lumii comerciale, precum și cu tot ce mai supraviețuise din splendorile cavalerismului curtenesc și ale feudalismului. A studiat, de asemenea, dreptul canonic şi i-a cunoscut pe oamenii de litere ai curţii şi pe prietenii şi admiratorii lui Petrarca, prin intermediul cărora s-a familiarizat cu opera acestuia.

Acești ani petrecuți la Napoli au fost, de altfel, cei în care Boccaccio s-a îndrăgostit de Fiammetta, a cărui figură i-a dominat întreaga activitate literară până la Decameron, în care apare și o Fiammetta a cărei fire seamănă oarecum cu cea a Fiammettei din operele sale anterioare. Încercările de a folosi pasaje din scrierile lui Boccaccio pentru a o identifica pe Fiammetta cu figura presupus-istorică a Mariei, fiica naturală a regelui Robert și soția unui conte de Aquino, nu sunt demne de încredere – cu atât mai mult cu cât nu există nicio atestare documentară că această Maria a existat vreodată.

Lucrările timpurii

Probabil că în 1340 Boccaccio a fost rechemat la Florența de către tatăl său, implicat în falimentul familiei Bardi. Perioada în care a fost ocrotit de vicisitudinile vieții a ajuns astfel la sfârșit și de atunci încolo se va confrunta  cu dificultăți și perioade ocazionale de sărăcie.

Din Napoli, însă, tânărul Boccaccio a adus cu el o mulțime de opere literare deja finalizate. La caccia di Diana (Vânătoarea Dianei), cea mai veche lucrare a sa, este un poem scurt, în terține, terza rima (strofe în metru iambic formate din de trei versuri), fără mare valoare literară. Mult mai importante sunt două lucrări cu teme derivate din romanele medievale în versuri: Il filocolo (Chinuit de iubire, cca. 1336), o lucrare în proză în cinci cărți despre iubirile și aventurile lui Florio și Biancofiore; și Il filostrato (Lovit de iubire, cca. 1338), un poem scurt în octave, ottava rima (strofă compusă din opt versuri de 11 silabe) care spune povestea lui Troilus și a necredincioase Criseida.

Tezeida (Teseida), probabil începută la Napoli și terminată la Florența, 1340–1341, este o epopee ambițioasă de 12 cânturi în ottava rima în care războaiele lui Tezeu servesc drept fundal pentru dragostea a doi prieteni, Arcita și Palemon, pentru același femeie, Emilia; Arcita o câștigă în sfârșit în urma unui  turnir, dar moare imediat după aceea.

În timp ce temele cavalerismului și dragostei din aceste lucrări erau demult familiare în cercurile curții, Boccaccio le-a îmbogățit cu roadele propriei sale observații atente a vieții reale și a căutat să le prezinte cu noblețe și strălucire printr-o etalare de erudiție și prin ornamente retorice, astfel încât italiana folosită să fie demnă de comparație cu monumentele literaturii latine. De asemenea, Boccaccio a fost cel care a ridicat la demnitate literară ottava rima, metrica versurilor menestrelilor populari, care avea să devină în cele din urmă vehiculul caracteristic versificației italiene.

Lucrările timpurii ale lui Boccaccio au avut un efect imediat în afara Italiei: Geoffrey Chaucer s-a inspirat din Il filostrato pentru Troilus și Criseyde (cum avea mai târziu să facă William Shakespeare pentru Troilus și Cressida) și din Tezeida lui Boccaccio pentru Povestea cavalerului din Povestirile din Canterbury.

Cei 10 sau 12 ani după întoarcerea lui Boccaccio la Florența au fost perioada maturității sale depline, culminând cu Decameronul. Din 1341 până în 1345 a lucrat la Il ninfale d’Ameto (Nimfele din Amet), în proză și terține (terza rima); L’amorosa visione (Viziunea amoroasă, 1342–1343), un poem alegoric mediocru compus din 50 de cânturi scurte în terza rima; proza ​​Elegia di Madonna Fiammetta (Elegia Madonei Fiammetta, 1343–1344); și poemul Il ninfale fiesolano (probabil 1344–1345, Nimfele din Fiesole), în ottava rima, despre dragostea păstorului Africo pentru nimfa Mensola.

Între timp, Boccaccio a încercat fără succes să-și rezolve problemele financiare, deși nu a reușit niciodată să facă acest lucru. Cu toate acestea, se cunosc puține detalii despre viața lui în perioada de după întoarcerea la Florența. A fost la Ravenna între 1345 și 1346, la Forlì în 1347, la Florența în timpul ravagiilor Morții Negre în 1348 și la Florența din nou în 1349.

Decameronul lui Giovanni Boccaccio

Probabil că între anii 1348–1353 Boccaccio a compus Decameronul în forma în care este citit astăzi. Datorită anvergurii și a viziunilor sale alternativ tragice și comice asupra vieții, este pe bună dreptate privit drept capodopera sa. Din punct de vedere stilistic, este cel mai grăitor exemplu de proză clasică italiană, iar influența sa asupra literaturii renascentiste din întreaga Europă a fost enormă.

Decameronul începe cu fuga a 10 tineri (7 femei și 3 bărbați) din Florența afectată de ciumă în 1348. Aceștia se retrag într-o zonă rurală bogată și mănoasă, unde, în decurs de două săptămâni, fiecare membru al grupului preia pe rând autoritatea de rege sau regină asupra celorlalți, hotărând în amănunt cum va fi petrecută ziua și dirijându-le plimbările îndelungi, conversațiile în aer liber, dansurile și cântecele și, mai presus de toate, poveștile fiecăruia. Aceste povești durează 10 zile din cele două săptămâni (restul fiind dedicate dichiselii personale sau devoțiunii religioase), de aici și titlul cărții în sine, Decameron sau „Ten Days’ Work” (Munca de zece zile). Astfel, poveștile ajung în număr de 100 în total. În plus, fiecare dintre zile se încheie cu un cântec (canzone) de dans, interpretat de câte unul dintre povestitori, iar aceste cântece includ unele dintre cele mai bune versuri ale lui Boccaccio. Pe lângă cele 100 de povești, Boccaccio are o temă principală, un leitmotiv, și anume, stilul de viață al burgheziei rafinate, care îmbina respectul pentru convenții cu o atitudine fără prejudecăți față de comportamentul personal.

Tonurile sumbre ale pasajelor de început ale cărții, în care ciuma și haosul moral și social care o însoțesc sunt descrise într-o manieră impresionantă, sunt în contrast puternic cu vitalitatea strălucitoare a Zilei I, care este petrecută aproape în întregime în discuții pline de duh, și cu atmosfera veselă a intrigii care caracterizează poveștile de aventură sau înșelătorie relatate în Zilele II și III. Odată cu Ziua a IV-a și poveștile sale de dragoste nefericită, nota mohorâtă revine; dar Ziua a V-a aduce o oarecare destindere, deși nu risipește în totalitate ecoul solemnității, dând un final fericit poveștilor de dragoste care au inițial un parcurs sinuos. Ziua a VI-a reintroduce veselia Zilei I și constituie uvertura la marea partitură comică, Zilele VII, VIII și IX, care sunt aduse ofrandă râsului, farselor și libertinismului.. În cele din urmă, în Ziua X, toate temele zilelor precedente sunt readuse în forță, impurul devine pur și banalul devenit eroic.

Introducerile fiecărei zile și ale poveștilor individuale și anumite pasaje de o măiestrie deosebită bazate pe modele clasice, cu vocabularul lor select și cadențele elaborate, au reținut multă vreme atenția criticilor. Dar există și un alt Boccaccio: maestrul cuvântului rostit și al narațiunii sprintene, vii, însuflețite, eliberată de tirania proliferarării ornamentelor stilistice. Aceste două aspecte ale Decameronului i-au dat statutul de izvor al prozei literare italiene pentru următoarele secole.

Influentul critic literar din secolul al XIX-lea Francesco De Sanctis a considerat Decameronul o „comedia umană” în succesiunea Divinei Comedii a lui Dante și pe Boccaccio drept pionierul unei noi ordini morale care o înlocuiește pe cea a Evului Mediu european. Această perspectivă nu mai este totuși valabilă, deoarece Evul Mediu nu mai poate fi prezentat ca fiind în întregime ascetic sau în întregime preocupat de Dumnezeu și mântuirea cerească, în contrast cu o Renaștere preocupată doar de om.

De asemenea, în particular, întregul corpus al operei lui Boccaccio este practic medieval ca subiect, formă și gust, cel puțin în punctul de plecare. Spiritul în care Boccaccio își tratează subiectele și formele sale este nou. Pentru prima dată în Evul Mediu, Boccaccio, în Decameron, îl arată în mod deliberat pe om luptând cu soarta și învațând să o învingă. Pentru a fi într-adevăr nobil, conform Decameronului, omul trebuie să accepte viața așa cum este, fără amărăciune, trebuie să accepte, înainte de toate, consecințele propriilor acțiuni, oricât de contrare așteptărilor sale sau chiar tragice ar fi acestea. Pentru a-și realiza propria fericire pământească, el trebuie să-și limiteze dorințele la ceea ce este omenește posibil și să renunțe la absolut fără regrete. Astfel Boccaccio insistă atât asupra puterilor omului, cât și asupra limitărilor lor inevitabile, fără a se referi la posibila intervenție a harului sau a grației divine.

Critica modernă a evidențiat o conștiință a realităților spirituale și a afirmării valorilor morale care are întâietate față de orice frivolitate din chiar cele mai licențioase pasaje ale Decameronului, exonerândddu-l pe autor de etichetările de zeflemitor obscen și cinic senzual.

În decursul anilor în care se crede că Boccaccio a scris Decameronul, florentinii l-au numit ambasador pe lângă diriguitorii provinciei Romagna în 1350; consilier municipal și, de asemenea, ambasador la curtea lui Ludovic, duce de Bavaria, în Tirol în 1351; și ambasador pe lângă Papa Inocențiu al VI-lea în 1354.

Anii de maturitate și întâlnirea cu Petrarca

De o importanță mult mai mare decât onorurile oficiale a fost prima întâlnire a lui Boccaccio cu Petrarca, la Florența în 1350, care a contribuit la o schimbare decisivă în activitatea literară a lui Boccaccio. Boccaccio l-a venerat pe mai vârstnicul său confrate ca pe propriul maestru, iar Petrarca s-a dovedit un consilier senin, pregătit și un sprijin de încredere. Împreună, prin schimbul de cărți, știri și idei, cei doi au pus bazele recuceririi umaniste a Antichității clasice.

După Decameron, pe care Petrarca nu l-a citit până în ultimii ani ai vieții sale, Boccaccio nu a mai scris nimic în italiană, în afară de Labirintul dragostei (Il Corbaccio), 1354–1355, o satiră despre o văduvă care îl părăsise, de scrierile sale târzii despre Dante și poate de niște versuri, ocazional.

Întorcându-se în schimb la latină, s-a dedicat mai degrabă erudiției umaniste decât creației imaginative sau poetice. Tratatul său enciclopedic De genealogia deorum gentilium (Despre genealogia zeilor), cu structură medievală, dar umanist în spirit, a fost început probabil chiar în anul întâlnirii sale cu Petrarca, dar a fost corectat și revizuit continuu până la moartea sa. Bucolicum carmen (Cântece bucolice), 1351–1366), o serie de egloge alegorice (scurte poezii pastorale) despre evenimente contemporane, urmează modelele clasice de versuri pe linia deja impusă de Dante și Petrarca. Alte lucrări ale sale latine includ De claris mulieribus (Despre femei frumoase), 1360–1374, o colecție de biografii ale femeilor celebre; și De casibus virorum illustrium (Despre soarta bărbaților iluștri), 1355–1374, despre inevitabilele catastrofe care îi așteaptă pe cei prea norocoși.

Întâlnirea cu Petrarca nu a fost însă singura cauză a schimbării scrisului lui Boccaccio. Slăbirea prematură a puterilor sale fizice și dezamăgirile în dragoste ar fi putut, de asemenea, să fi contribuit la aceasta. Astfel de circumstanțe ar explica de ce Boccaccio, care anterior elogia întotdeauna femeile și iubirea, a ajuns brusc să scrie Corbaccio, o lucrare de un misoginism amar și apoi să-și întoarcă geniul spre alte orizonturi. Mai mult, există indicii că a început să simtă scrupule religioase, fiind marcat de morala religioasă. Petrarca descrie cum călugărul cartusian Pietro Petrone, pe patul de moarte în 1362, a trimis un alt cartusian, Gioacchino Ciani, pentru a-l îndemna pe Boccaccio să renunțe la preocupările sale lumești; Petrarca însuși a fost cel care l-a convins pe Boccaccio să nu-și ardă propriile lucrări și să-și vândă biblioteca. Încă din 1360, modul de viață al lui Boccaccio era considerat suficient de auster pentru a justifica să i se încredințeze o cura pastorală a sufletelor într-o catedrală.

Cercul lui Boccaccio din Florența a avut o importanță vitală ca nucleu al umanismului timpuriu. Leonzio Pilato, pe care Boccaccio l-a găzduit între 1360 și 1362 și căruia i-a mijlocit numirea ca lector de greacă și latină la Studio (vechea Universitate din Florența) a făcut-o traducerea brută în latină prin care Petrarca și Boccaccio au făcut cunoștință cu poeziile lui Homer – punctul de plecare al studiilor grecești ale umaniștilor. Recuperarea textelor clasice în latină – Varro, Marțial, Apuleius, Seneca, Ovidiu și, mai ales, Tacitus – a ocupat, de asemenea, atenția admirativă a lui Boccaccio. Chiar și așa, nu a neglijat poezia italiană, entuziasmul său pentru predecesorii săi imediați, în special pentru Dante, fiind una dintre caracteristicile care îl deosebesc de Petrarca. Vita di Dante Alighieri (Viața lui sau Dante Alighieri) sau  Trattatello in laude di Dante (Micul tratat în lauda lui Dante), și cele două ediții prescurtate ale acestuia pe care le-a realizat, arată devotamentul său față de memoria lui Dante.

Anii târzii

Toate aceste studii au fost realizate într-o perioadă de sărăcie, uneori aproape de sărăcie extremă, iar Boccaccio a trebuit să-și câștige majoritatea veniturilor transcriind propriile lucrări sau ale altora. În 1363, sărăcia l-a obligat să se retragă în satul Certaldo. În octombrie 1373, însă, a început să susțină lecturi publice din Divinai Comedie a lui Dante în Biserica San Stefano di Badia din Florența. Un text revizuit al comentariului pe care l-a rostit împreună cu aceste lecturi există încă, dar se întrerupe în punctul în care ajunsese când, la începutul anului 1374, sănătatea precară l-a făcut să-și piardă entuziasmul. Moartea lui Petrarca în iulie 1374 a fost o altă durere pentru el și s-a retras din nou la Certaldo. Acolo Boccaccio a murit în anul următor și a fost înmormântat în Biserica Santi Michele și Jacopo.

Boccaccio și Renașterea

Boccaccio a fost un om al Renașterii în aproape toate privințele. Umanismul său a cuprins nu numai studiile clasice și încercarea de a redescoperi și reinterpreta textele antice, ci și tentativa de a ridica literatura scrisă în limbile moderne la nivelul celei clasice, prin stabilirea standardelor și apoi conformarea la acestea. Boccaccio a avansat mai departe decât Petrarca în această direcție nu numai pentru că a încercat să ridice proza ​​și poezia la demnitatea celor clasice, ci și pentru că, în Nimfele din Fiesole, în Elegia Madonei Fiammetta și în Decameron, a înnobilat experiența cotidiană, tragică și comică deopotrivă. Deși Tezeida și Nimfele lui Amet sunt comparabile cu modelele clasice, Filocolo și Filostrato au ridicat la nivelul artei literatura cavalerească și a curtenească care decăzuse la un nivel comercial. Aceeași atenție acordată temelor populare și medievale a caracterizat cultura italiană în a doua jumătate a secolului al XV-lea. În absența lui Boccaccio, punctul culminant literar al Renașterii italiene ar fi de neînțeles, din punct de vedere istoric.

1583: Axel Oxenstierna, om politic suedez (d. 1654)

1612: Murad al IV-lea, sultan otoman (d. 1640)

1613: John Cleveland, poet englez (d. 1658)

1723: Adam Smith, economist scoțian (d. 1790)

1801: Julius Plücker, matematician, fizician german (d. 1868)

1857: Arthur Arz von Straussenburg, general-colonel, ultimul șef al Marelui Stat Major al armatei austro-ungare (d. 1935)

1858: Regele Gustav al V-lea al Suediei (d. 1950)

1875: Fredrik Ljungström, inginer, constructor și industriaș suedez (d. 1964)

1884: Nicolae Dăscălescu, general român (d. 1969)

1890: Nae Ionescu, logician, filosof și publicist român (d. 1940)

1890: Stan Laurel (Arthur Stanley Jefferson), actor american (d. 1965)

1897: Georg Wittig, chimist german, laureat al Premiului Nobel (d. 1987)

1902: Barbara McClintock, genetician american, laureată, în 1983, a Premiului Nobel pentru Medicină (d. 1992)

Barbara McClintock, 16 iun. 1902 – 2 sept. 1992, om de știință american a cărui descoperire în anii 1940 și 1950 a elementelor genetice mobile, sau „genele săritoare” (jumping genes), numite transpozoni, i-a adus Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1983.

McClintock s-a născut în Hartford, Connecticut, SUA, tatăl său fiind medic. Încă din copilărie era foarte atrasă de știință, dovedindu-și de timpuriu independența în gândire și acțiune pe care o va manifesta pe parcursul întregii vieți.

După ce a urmat liceul, s-a înscris la specialitatea biologie la Universitatea Cornell în 1919. A obținut diploma de licență (B.S., Bachelor of Science) în 1923, o diplomă de masterat doi ani mai târziu și, după specializarea în citologie, genetică și zoologie, doctoratul. în 1927. În timpul studenției a început activitatea care avea să-i ocupe întreaga viață profesională: analiza cromozomială a porumbului. A folosit un microscop și o tehnică de marcare care i-a permis să examineze, să identifice și să descrie cromozomii individuali ai porumbului.

În 1931, McClintock împreună cu o colegă, Harriet Creighton, au publicat „A Correlation of Cytological and Genetical Crossing-over in Zea mays” (O corelație a încrucișării citologice și genetice în Zea mays), o lucrare care stabilea faptul că cromozomii constituiau baza geneticii. Pe baza experimentelor și publicațiilor sale din anii 1930, McClintock a fost aleasă vicepreședinte al Societății Genetice din America în 1939 și președinte al Societății Genetice în 1944.

A primit o bursă de studii Guggenheim Fellowship în 1933 pentru a studia în Germania, dar a plecat mai devreme din cauza ascensiunii nazismului. Când s-a întors la Cornell, alma mater-ul său, a descoperit că universitatea nu va angaja o femeie profesor. Fundația Rockefeller i-a finanțat cercetarea la Cornell (1934-1936) până când a fost angajată de Universitatea din Missouri (1936-1941).

În 1941 McClintock s-a mutat la Long Island, New York, pentru a lucra la Cold Spring Harbor Laboratory, unde și-a petrecut restul vieții profesionale. În anii 1940, observând și experimentând variații în colorația boabelor de porumb, a descoperit că informațiile genetice nu sunt staționare. Urmărind modificările de pigmentare ale porumbului și folosind un microscop pentru a examina cromozomii mari ai plantei, a izolat două gene pe care le-a numit „elemente de control”. Aceste gene controlau genele care erau de fapt responsabile de pigmentare. McClintock a descoperit că elementele de control se pot deplasa de-a lungul cromozomului către o altă poziție și că aceste modificări afectau comportamentul genelor vecine. Ea a sugerat că aceste elemente transpozabile erau responsabile pentru noile mutații în pigmentare sau alte caracteristici.

Prin activitatea sa, McClintock și-a devansat epoca și a fost considerată timp de mulți ani prea radicală – sau a fost pur și simplu ignorată – de colegii săi din știință. Profund dezamăgită de colegii săi, a încetat să publice rezultatele muncii sale și să mai țină prelegeri, deși a continuat să facă cercetări. Abia la sfârșitul anilor ’60 și ’70, după ce biologii au stabilit că materialul genetic este ADN, membrii comunității științifice au început să verifice descoperirile sale timpurii. Când i-a venit în cele din urmă recunoașterea, McClintock a fost copleșită de premii și onoruri, decernându-i-se Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină din 1983. A fost prima femeie care a obținut individual acest premiu.

Mai mult…

1913: Ion Banu, filosof român, membru al Academiei Române (d. 1993)

1925: Anatol E. Baconsky, poet, prozator, eseist, traducător român (d. 1977)

1925: Jean d’Ormesson, scriitor și jurnalist francez (d. 2017)

Jean Lefèvre d’Ormesson, Conte d’Ormesson, numit în mod obișnuit Jean d’Ormesson, uneori supranumit Jean d’O, născut pe 16 iunie 1925 la Paris, scriitor, jurnalist și filozof francez.

Membru al familiei Lefèvre d’Ormesson, una dintre familiile supraviețuitoare ale nobilimii franceze, proprietar al Château d’Ormesson din Val-de-Marne, descinde prin mama sa din familia Lepeletier de Saint-Fargeau, proprietar al Castelul Saint-Fargeau din Yonne. A primit o educație privilegiată și a studiat la École Normale Supérieure.

Este autorul a aproximativ patruzeci de cărți, de la mari fresce istorice imaginare (La Gloire de l’Empire, 1971) până la eseuri filosofice în care își împărtășește gândurile despre viața, moartea sau existența lui Dumnezeu (Je dirai malgré tout que cette vie fut belle, 2016). A fost ales membru în Academia Franceză în 1973. Din 1974 până în 1977, a fost și directorul general al Le Figaro.

Considerat mai bine de patruzeci de ani drept ambasadorul mediatic al Academiei Franceze, a fost foarte prezent în programele literare sau mai generaliste de televiziune, unde era invitat în mod regulat pentru erudiția sa și arta conversației.

Jean Bruno Wladimir François-de-Paule Lefèvre d’Ormesson s-a născut la 16 iunie 1925 în arondismentul 7 al Parisului. Din familia Lefèvre d’Ormesson, a fost fiul cel mic al lui André d’Ormesson (1877-1957), marchiz d’Ormesson, ambasador al Franţei şi prieten al lui Léon Blum, politician de stânga și de trei ori prim-ministru. Mama sa, Marie Henriette Isabelle Anisson du Perron (1892-1975), din familia Anisson du Perron, descendea din Étienne-Alexandre-Jacques Anisson-Duperon (1749-1794), director al Tipografiei Regale în 1783, înlăturat din această funcție în timpul Revoluţiei şi ghilotinat.

Membru al familiei Lefèvre d’Ormesson (marchiz d’Ormesson) care aparţinea nobilimii în robă,  cu funcții de magistrați, cel mai mic dintre fraţii săi, purta titlul de „conte”.

Printre strămoșii săi se numără judecătorul Olivier Lefèvre d’Ormesson, căzut în dizgrație în urma procesului lui Nicolas Fouquet, ia din partea mamei sale, convenționalul marchiz Louis-Michel Lepeletier de Saint-Fargeau, politician și martir al Revoluției Franceze. Descinde și din mareșalul Imperiului, Grouchy, învins la Waterloo.

Jean d’Ormesson și-a petrecut copilăria la Château de Saint-Fargeau, care a aparținut mamei sale, episod din viața lui pe care îl evocă în romanul Din voia Domnului (Au plaisir de Dieu).

În tinerețea sa, familia a urmat misiunile diplomatice ale tatălui în Bavaria (din 1925 până în 1933), în România și în Brazilia, la Rio de Janeiro. A fost crescut de mama sa, bone și guvernante până la vârsta de 14 ani și a urmat cursuri prin corespondență la Cours Hattemer pe tot parcursul școlii.

Tatăl său, ambasador pensionat, fusese numit șef al Crucii Roșii Franceze și trebuia să meargă să lucreze la Vichy (unde a stat doar 24 de ore înainte de a demisiona). „Ne-a instalat, pe mine și pe mama mea, flancați de vărul meu Jacques și de mama lui, mătușa mea blondă și delicioasă Anne-Marie al cărei soț este prizonier în Germania, în modesta pensiune Bon Accueil din Royat și mă înscrie primul, să mă pregătesc pentru bacalaureat, la liceul Blaise-Pascal din Clermont-Ferrand.”

Această trecere prin Auvergne va dura doar câteva luni. Perioadă în care a urmărit, în timpul iernii 1940-1941, crucile din Lorena pe zidurile Clermont-Ferrand, a luat zilnic tramvaiul Royat – Clermont-Ferrand și a experimentat o iarnă înghețată înainte de a părăsi regiunea spre Nisa.

Între 1941 și 1942, a fost elev la liceul Masséna din Nisa, a obținut bacalaureatul în 1943, după un prim eșec. A intrat în perioada de pregătire pentru Școala Normală Superioară la Liceul Henri-IV, apoi a intrat în École Normale Supérieure la vârsta de 19 de ani.

Licențiat în literatură și istorie, a încercat apoi, împotriva sfaturilor profesorului său Louis Althusser, licența în filosofie, pe care a obținut-o în 1949 la a treia prezentare. S-a aflat pe locul al doisprezecelea dintre cei douăzeci și unu de candidați reușiți.

După serviciul militar într-un regiment de parașutiști, a predat câteva cursuri de greacă clasică și filozofie la liceul public Jacques-Decour, apoi a început o carieră de jurnalist la Paris Match unde a scris câteva articole „mondene”, despre celebrități, precum și în ziarele cotidiene Ouest-France, Nice-Matin și Progrès de Lyon.

A locuit apoi în apartamentul părinților săi la 97, rue du Bac, până la căsătoria sa la vârsta de 37 de ani. Acesta a făcut parte din hotelul privat din 1722, care a fost locuit între 1809 și 1824 de Constance de Théis, succesiv prințesă, contesă – și din nou prințesă – de Salm-Dyck, apoi sub cel de-al Doilea Imperiu de către mareșalul Vaillant, înainte ca noul său proprietar să îl restaureze și să îl amenajeze în jurul anului 1987.

Pe 2 aprilie 1962, s-a căsătorit la Paris, în arondismentul 16, cu Françoise Béghin, născută în acest arondisment pe 26 iunie 1938, cu 13 ani mai mică, fiica cea mică a lui Ferdinand Béghin, magnat de presă (și director al cotidianului Le Figaro din 1950).

În 1950, prin Jacques Rueff, un prieten al tatălui său, pe atunci președinte al Consiliului Internațional pentru Filosofie și Științe Umane al UNESCO, Jean d’Ormesson a fost numit secretar general al acestui consiliu, organism internațional atașat UNESCO. A devenit președinte al aceluiași Consiliu în septembrie 1992 și a rămas astfel până în 1996.

A fost redactor-șef adjunct (1952-1971), membru al redacției (din 1971), apoi redactor-șef al revistei Diogène (științe umane). A fost de mai multe ori consilier în cabinete ministeriale (inclusiv cel al lui Maurice Herzog pentru tineret și sport) și membru al delegației franceze la mai multe conferințe internaționale, în special la Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1968.

1928: Sergiu Comissiona, dirijor român de etnie evreiască stabilit în S.U.A. (d. 2005)

1930: Ion Siminie, actor român

1931: Alexandru Vulpe, istoric și arheolog român, membru corespondent (1996) al Academiei Române (d. 2016)

1936: Zina Dumitrescu, creatoare de modă, “mama modei din România” (d. 2019)

1937: Erich Segal, scriitor american

1937: Simeon al II-lea al Bulgariei

1938: Joyce Carol Oates, romancieră, scriitoare de nuvele și eseistă americană

Joyce Carol Oates, femeie de litere americană, poetă, romancieră, scriitoare de nuvele, dramaturg și eseist. De asemenea, a publicat mai multe romane polițiste sub pseudonimele Rosamond Smith și Lauren Kelly.

A câștigat numeroase premii pentru scrierile sale, printre care: National Book Award, pentru romanul Lor (Them), 1969, două premii O. Henry, Medalia Națională pentru Științe Umaniste și Premiul Ierusalim (2019), precum și Premiul Mondial Cino-Del-Duca în 2020.

Romanele sale Apa neagră (Black Water), 1992, Corky, 1994 și Blonda, 2000 și colecțiile sale de povestiri Roata dragostei (The wheel of love), 1970 și Lovely, Dark, Deep: Stories, 2014, au fost finaliste ale Premiului Pulitzer.

Este fiica lui Frederic Oates, designer industrial, și a Carolinei, casnică. Bunica ei paternă, Blanche Woodside, locuiește cu familia și este foarte apropiată de Joyce, care o va aminti în romanul ei Fiica groparului (The Gravedigger’s Daughter), 2007. Are un frate, Fred Jr, născut în 1943, și o soră cu autism, Lynn Ann, născută în 1956.

Foarte devreme, s-a interesat de lectură, în special de povestea lui Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor, pe care i-a dat-o bunica ei și despre care va spune că a exercitat cea mai mare influență literară asupra sa.

În adolescență, a descoperit scrierile lui William Faulkner, Fiodor Dostoievski, Henry David Thoreau, Ernest Hemingway, Charlotte Brontë și Emily Brontë, care mai târziu o vor influența foarte mult. A început să scrie la 14 ani, când bunica i-a dăruit o mașină de scris.

A lucrat pentru ziarul liceului său, Williamsville South High School, pe l-a absolvit în 1956 (a fost prima din familia ei care a absolvit liceul).

A obținut apoi o bursă pentru universitatea din Syracuse, unde începe să scrie romane, de care nu era niciodată mulțumită cu adevărat. La 19 ani, ea „a cunoscut primul succes câștigând, cu nuvela În lume (In the World), concursul organizat de revista magazin Mademoiselle.

A absolvit Universitatea Syracuse în 1960, apoi a obținut o diplomă de master în Litere de la Universitatea din Wisconsin din Madison în 1961.

La scurt timp, s-a căsătorit cu Raymond J. Smith, student la aceeași universitate, care avea să devină profesor de literatură engleză. În 1962, cuplul s-a mutat în Detroit, Michigan, „un oraș plin de violență rasială și tensiune.” Despre el, Joyce Carol Oates va spune: „Detroit, marele meu subiect, m-a făcut persoana care sunt și, prin urmare, scriitoarea care sunt, la bine și la rău.” Acest oraș, care i-a inspirat și pe Elmore Leonard și Loren D. Estleman, este decorul primei sale capodopere, Lor (Them), 1969, încununată de National Book Award”.

A început să predea pentru scurt timp în Beaumont, Texas, apoi, în 1968, la Universitatea din Windsor, Ontario, Canada. Zece ani mai târziu, a obținut un post de profesor de creație literară la Universitatea Princeton din New Jersey. A predat în această instituție până în 2014.

Primul ei soț a murit în 2008 și s-a recăsătorit în 2009 cu Charlie Gross, un cercetător în neuroștiințe. Charlie Gross a murit și el în aprilie 2019.

Cariera literară

La scurt timp după absolvire, a cunoscut-o pe Evelyn Schrifte, directorul editurii Vanguard Publishing, asupra căreia a făcut o impresie puternică. Prima sa lucrare, o colecție de povestiri intitulată Lângă poarta dinspre nord (By the North Gate), a fost publicată de această casă de editură în 1963.

De atunci, a publicat romane, eseuri, povestiri, dramă și poezie, în total peste șaptezeci de titluri. Un bun psiholog, ei „îi plac personajele ambigue, zonele lor gri și secretele lor. Violența și impulsurile sexuale prezente în unele dintre poveștile sale sunt apropiate de cele întâlnite în romanul noir”. De asemenea, a scris mai multe romane polițiste sub pseudonimele Rosamond Smith și Lauren Kelly. Spre deosebire de aceste texte ancorate în realitatea sociologică americană, cealaltă față a operei lui Joyce Carol Oates folosește realismul magic în romanele gotice contemporane, unde influențele combinate ale lui William Faulkner, Franz Kafka, Thomas Mann și, mai ales, Flannery O’Connor, în special tetralogia Țării Minunilor, care include romanul Lor (Them), 1969, câștigător al National Book Award, și în saga gotică, ce începe cu romanul Bellefleur (1980) și se termină cu Acuzatul (The Accursed), 2013 .

Puțin aparte în ansamblul operei sale, romanul său Blonda (Blonde), inspirat din viața lui Marilyn Monroe și publicat aproape în întreaga lume, i-a câștigat laudele unanime din partea criticilor, la fel ca și romanul Cascadele (The Falls), 2004, datorită căruia a câștigat Premiul ​​Femina pentru autori străini în Franța. Ea a stârnit, de asemenea, controverse de mai multe ori, în special cu romanul său de literatură pentru copii și tineret intitulat Sexy (2005), care a abordat direct temele adulterului, pedofiliei și homosexualității.

Excelentă scriitoare de nuvele, a scris și romane scurte, dintre care cel mai cunoscut rămâne Apa neagră, 1992, care revine asupra știrii accidentului Chappaquiddick.

Eseistă, a realizat studii despre lucrările lui D. H. Lawrence și Oscar Wilde și este, de asemenea, interesată de scrisul feminin și de box.

Scriitoarea este membră Mensa și a fost de două ori finalistă la nominalizările Premiului Nobel pentru Literatură.

În timp ce preda încă literatură la Universitatea Princeton, soțul ei, Raymond J. Smith, a murit în februarie 2008. A condus un jurnal literar canadian, Ontario Review.

În mai 2020, Joyce Carol Oates a fost onorată de Institutul Franței cu Premiul Mondial Cino-Del-Duca, salutând în persoana ei conjuncția unei imense autoare și a unui mare umanist.

1940: Melania Ursu, actriță română (d. 2016)

1946: Cornel Penu, handbalist român

1947: Ștefan Agopian, prozator și publicist român

1952: Aleksandr Zaițev, patinator rus

1954: Marian Constandache, scriitor român

1969: Bogdan Pătruț, informatician român

1961: Rui Barreira Zink, scriitor portughez

1971: Tupac Shakur, cântareț american de hip-hop (d. 1996)

1998: Lauren Taylor, cântăreață, compozitoare și actriță americană