16 Octombrie

1854: Oscar Wilde, poet, dramaturg și romancier irlandez (d. 1900)

Oscar Wilde, 16 oct. 1854 – 30 nov. 1900, poet și dramaturg irlandez a cărui reputație se bazează, mai ales, pe singurul său roman, Portretul lui Dorian Gray (1891) și pe capodoperele sale comice Evantaiul doamnei Windermere (1892) și Ce înseamnă să fii onest (1895). Scriitorul irlandez a fost un fin și excelent gânditor și un maestru al aforismului.

A fost purtător de cuvânt al mișcării estetice de la sfârșitul secolului al XIX-lea din Anglia, care a susținut arta de dragul artei, și a făcut obiectul unor procese civile și penale celebre și care s-au încheiat cu închisoarea (1895–1897).

Wilde s-a născut din părinți profesioniști în domeniile lor și cu preocupări literare. Tatăl său, Sir William Wilde, a fost principalul chirurg din Irlanda, specializat în chirurgie oculară și nazală, care a publicat și cărți de arheologie, folclor și despre autorul de satire Jonathan Swift. Mama sa, care scria sub pseudonimul Speranza, era o poetă revoluționară și o autoritate în domeniul mitului și folclorului celtic.

După ce a studiat la Portora Royal School, Enniskillen (1864–1871), Wilde a mers, cu burse succesive, la Trinity College, Dublin (1871–1874) și Magdalen College, Oxford (1874–1878), care i-au acordat o diplomă cu distincții. În acești patru ani, Wilde s-a distins nu numai ca un erudit clasic, pretențios și inteligent, ci și ca poet, câștigând râvnitul Premiu Newdigate, în 1878, cu un lung poem, Ravenna.

Wilde a fost profund impresionat de învățăturile scriitorilor englezi John Ruskin și Walter Pater, despre importanța centrală a artei în viață și în special de accentul acestuia din urmă asupra intensității estetice prin care ar trebui trăită viața.

La fel ca mulți tineri din generația sa, Wilde s-a hotărât să urmeze îndemnul lui Pater „de a arde mereu cu [o] flacără puternică, asemănătoare pietrei prețioase”. Dar, de asemenea, Wilde era încântat să pozeze cu afectare într-un estet. Acest lucru, combinat cu camerele de la Oxford decorate cu obiecte de artă, a dus la faimoasa sa remarcă: „Oh, aș vrea să pot fi la înălțimea porțelanurilor mele chinezești!”

La începutul anilor 1880, când estetismul era moda Londrei literare, Wilde s-a stabilit în cercurile sociale și artistice prin inteligența și extravaganța sa. Curând, periodicul Punch l-a făcut obiectul satiric al opoziției sale față de esteți, pentru ceea ce considera un devotament nebărbătesc al acestora față de artă. Și în opera lor comică Patience, Gilbert și Sullivan s-au bazat pe personajul Bunthorne, un „poet carnal”, și, parțial, pe Wilde.

Dorind să consolideze asocierea, Wilde a publicat, pe cheltuiala sa, Poeme (1881), care aveau un ecou, prea fidel, în lecturile sale din poeții Algernon Swinburne, Dante Gabriel Rossetti și John Keats. Dornic de alte aprecieri, Wilde a fost de acord să țină prelegeri în Statele Unite și Canada, în 1882, anunțând la sosirea sa la vama din New York că nu are „nimic de declarat în afară de geniul său”.

În ciuda ostilității larg răspândite în presă față de ipostazele sale languroase și costumul estetic compus din jachetă de catifea, pantaloni până la genunchi și ciorapi de mătase neagră, Wilde i-a îndemnat pe americani, timp de 12 luni, să iubească frumusețea și arta; apoi s-a întors în Marea Britanie pentru a ține prelegeri despre impresiile sale despre America.

În 1884, Wilde s-a căsătorit cu Constance Lloyd, fiica unui proeminent avocat irlandez; doi fii, Cyril și Vyvyan, s-au născut, în 1885 și 1886. În acest timp, Wilde a fost redactor la Pall Mall Gazette și apoi la Woman’s World (1887–1889). Tot în această perioadă de ucenicie ca scriitor, a publicat Prințul fericit și alte povestiri (1888), care dezvăluie darul său pentru alegorie romantică sub forma basmului.

În ultimul deceniu al vieții sale, Wilde a scris și a publicat aproape toate lucrările sale majore. În singurul său roman, Portretul lui Dorian Gray (publicat în revista Lippincott’s, 1890 și sub formă de carte, revizuit și extins cu șase capitole, 1891), Wilde a combinat elementele supranaturale ale romanului gotic cu păcatele de nedescris ale ficțiunii decadente franceze. Criticii l-au acuzat de imoralitate în ciuda autodistrugerii lui Dorian. Cu toate acestea, Wilde a insistat asupra naturii amorale a artei, indiferent de un final aparent moral.

În cartea Intenții (1891), constând din eseuri publicate anterior, și-a reafirmat atitudinea estetică față de artă împrumutând idei de la poeții francezi Théophile Gautier și Charles Baudelaire și de la pictorul american James McNeill Whistler.

În același an, au apărut și două volume de povești și basme, care mărturisesc extraordinara sa inventivitate creativă: Crima lordului Arthur Savile și alte povești și Casa cu rodii.

Dar cele mai mari succese ale lui Wilde au fost comediile sale de societate. În cadrul convențiilor franceze ale „piesei bine făcute”  (pièce bien faite sau well-made play, un gen dramatic din teatrul secolului al XIX-lea) – cu intrigile sale sociale și diversele artificii pentru rezolvarea conflictului -, și-a folosit spiritul paradoxal, epigramatic, pentru a crea o formă de comedie nouă pentru teatrul englez din secolul al XIX-lea.

Primul său succes, Evantaiul doamnei Windermere, a demonstrat că acest spirit putea revitaliza mașinăria ruginită a dramaturgiei franceze. În același an, repetițiile piesei sale macabre Salomé, scrisă în franceză și concepută, așa cum a spus el, pentru a-și face publicul să tremure prin descrierea pasiunii sale nenaturale, au fost oprite de cenzură, deoarece conținea personaje biblice. A fost publicată în 1893, și o traducere în limba engleză a apărut în 1894 cu celebrele ilustrații ale lui Aubrey Beardsley.

O a doua comedie de societate, O femeie fără importanță, scrisă în 1893, l-a convins pe criticul William Archer că piesele lui Wilde „trebuie considerate pe cel mai înalt plan al dramaturgiei engleze moderne”.

În succesiune rapidă, ultimele piese ale lui Wilde, Soțul ideal și Ce înseamnă să fii onest, au fost scrise la începutul anului 1895. În cea din urmă, cea mai mare realizare a sa, elementele convenționale ale farsei sunt transformate în epigrame satirice – aparent banale, dar expunând fără milă ipocriziile victoriene.

În multe dintre lucrările sale, dezvăluirea unui păcat secret sau indiscreția și dezonoarea ulterioară reprezintă ideea centrală. Dacă viața imită arta, așa cum a insistat Wilde în eseul său „Decăderea minciunii” (1889), el însuși se apropia de model în căutarea sa imprudentă a plăcerii.

În plus, strânsa prietenie cu lordul Alfred Douglas, pe care îl cunoscuse în 1891, l-a înfuriat pe marchizul de Queensberry, tatăl lui Douglas. Acuzat, în cele din urmă, de marchiz, Wilde, îndemnat de Douglas, l-a dat în judecată pentru calomnie. Cazul lui Wilde a căzut, totuși, când dovezile i-au fost aduse, a renunțat la proces. Îndemnat să fugă în Franța de către prietenii săi, Wilde a refuzat, neputând să creadă că lumea sa se sfârșea. A fost arestat și s-a ordonat să fie judecat.

Wilde a avut o declarație strălucită, dar juriul nu a reușit să ajungă la un verdict. La rejudecare, a fost găsit vinovat și condamnat, în mai 1895, la doi ani de muncă silnică. Cea mai mare parte a pedepsei sale a fost executată la Închisoarea Reading, unde a scris o lungă scrisoare către Douglas (publicată în 1905 într-o versiune cenzurată drastic sub numele de De Profundis), plină de reproșuri împotriva tânărului pentru că l-a încurajat la risipă și l-a distras de la munca sa.

În mai 1897, Wilde a fost eliberat, ruinat, și a plecat imediat în Franța, în speranța de a se reface ca scriitor. Nu s-a mai întors niciodată la Londra. Singura sa lucrare rămasă, totuși, a fost Balada închisorii din Reading (1898), dezvăluind preocuparea sa pentru condițiile inumane ale închisorii.

În ciuda problemelor constante legate de bani, el și-a menținut, așa cum a spus George Bernard Shaw, „o veselie sufletească de neînvins” care l-a susținut și a fost vizitat de prieteni loiali precum Max Beerbohm și Robert Ross, ulterior executorul său literar.

A murit brusc de meningită acută provocată de o infecție a urechii. În momentele sale semiconștiente finale, a fost primit în Biserica Romano-Catolică pe care o admira demult.

Mai mult…

1708: Albrecht von Haller, poet elvețian (d. 1777)

1751: Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt, a doua soție a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei (d. 1805)

1752: Adolph Knigge, scriitor german (d. 1796)

1801: Joseph Jelačić, general imperial austriac, ban al Croației (d. 1859)

1803: Robert Stephenson, inginer britanic

1827: Arnold Böcklin, pictor elvețian

1863: Austen Chamberlain, om politic britanic, laureat Nobel

1875: Prințesa Kaʻiulani, prințesă moștenitoare a insulelor Hawaiene (d. 1899)

1885: Gheorghe Ionescu-Sisești, agronom român, membru al Academiei Române (d. 1955)

1886: David Ben-Gurion, primul prim-ministru al Israelului

1888: Eugene O’Neill, scriitor american, laureat al Premiului Nobel (d.1953)

1897: Alexandru Proca, fizician român, membru al Academiei Române (d. 1967)

1906: Dino Buzzati, scriitor italian (d. 1972)

1908: Enver Hoxha, om politic albanez

1920: Mateiu Dogan, politolog și sociolog francez de origine română, membru de onoare al Academiei Române (d. 2010)

1925: Angela Lansbury, actriță britanică

1927: Günter Grass, scriitor german, laureat al Premiului Nobel (d. 2015)

1929: Fernanda Montenegro, actriță braziliană

1934: Peter Ashdown, pilot britanic

1939: Péter Jecza, sculptor român (d. 2009)

1940: Valentin Timaru, compozitor și muzicolog român

1954: Corinna Harfouch, actriță germană

1958: Tim Robbins, actor american

1965: Mihai Cosma, muzicolog și jurnalist român

1971: Michael von der Heide, cântăreț elvețian

1974: Aurela Gaçe, cântăreață albaneză

1977: John Mayer, muzician american și textier

1985: Verena Sailer, sprinteră germană

1983: Loreen, cântăreață și producătoare suedeză de muzică pop

1984: Shayne Ward, interpret britanic

1990: Jóhanna Guðrún Jónsdóttir, cântăreață islandeză

1991: John und Edward Grimes, duet irlandez

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.