Aniversari

16 octombrie

1854: Oscar Wilde, poet, dramaturg și romancier irlandez (d. 1900)

Oscar Wilde, 16 oct. 1854 – 30 nov. 1900, poet și dramaturg irlandez a cărui reputație se bazează, mai ales, pe singurul său roman, Portretul lui Dorian Gray (1891) și pe capodoperele sale comice Evantaiul doamnei Windermere (1892) și Ce înseamnă să fii onest (1895). Scriitorul irlandez a fost un fin și excelent gânditor și un maestru al aforismului.

A fost purtător de cuvânt al mișcării estetice de la sfârșitul secolului al XIX-lea din Anglia, care a susținut arta de dragul artei, și a făcut obiectul unor procese civile și penale celebre și care s-au încheiat cu închisoarea (1895–1897).

Wilde s-a născut din părinți profesioniști în domeniile lor și cu preocupări literare. Tatăl său, Sir William Wilde, a fost principalul chirurg din Irlanda, specializat în chirurgie oculară și nazală, care a publicat și cărți de arheologie, folclor și despre autorul de satire Jonathan Swift. Mama sa, care scria sub pseudonimul Speranza, era o poetă revoluționară și o autoritate în domeniul mitului și folclorului celtic.

După ce a studiat la Portora Royal School, Enniskillen (1864–1871), Wilde a mers, cu burse succesive, la Trinity College, Dublin (1871–1874) și Magdalen College, Oxford (1874–1878), care i-au acordat o diplomă cu distincții. În acești patru ani, Wilde s-a distins nu numai ca un erudit clasic, pretențios și inteligent, ci și ca poet, câștigând râvnitul Premiu Newdigate, în 1878, cu un lung poem, Ravenna.

Wilde a fost profund impresionat de învățăturile scriitorilor englezi John Ruskin și Walter Pater, despre importanța centrală a artei în viață și în special de accentul acestuia din urmă asupra intensității estetice prin care ar trebui trăită viața.

La fel ca mulți tineri din generația sa, Wilde s-a hotărât să urmeze îndemnul lui Pater „de a arde mereu cu [o] flacără puternică, asemănătoare pietrei prețioase”. Dar, de asemenea, Wilde era încântat să pozeze cu afectare într-un estet. Acest lucru, combinat cu camerele de la Oxford decorate cu obiecte de artă, a dus la faimoasa sa remarcă: „Oh, aș vrea să pot fi la înălțimea porțelanurilor mele chinezești!”

La începutul anilor 1880, când estetismul era moda Londrei literare, Wilde s-a stabilit în cercurile sociale și artistice prin inteligența și extravaganța sa. Curând, periodicul Punch l-a făcut obiectul satiric al opoziției sale față de esteți, pentru ceea ce considera un devotament nebărbătesc al acestora față de artă. Și în opera lor comică Patience, Gilbert și Sullivan s-au bazat pe personajul Bunthorne, un „poet carnal”, și, parțial, pe Wilde.

Dorind să consolideze asocierea, Wilde a publicat, pe cheltuiala sa, Poeme (1881), care aveau un ecou, prea fidel, în lecturile sale din poeții Algernon Swinburne, Dante Gabriel Rossetti și John Keats. Dornic de alte aprecieri, Wilde a fost de acord să țină prelegeri în Statele Unite și Canada, în 1882, anunțând la sosirea sa la vama din New York că nu are „nimic de declarat în afară de geniul său”.

În ciuda ostilității larg răspândite în presă față de ipostazele sale languroase și costumul estetic compus din jachetă de catifea, pantaloni până la genunchi și ciorapi de mătase neagră, Wilde i-a îndemnat pe americani, timp de 12 luni, să iubească frumusețea și arta; apoi s-a întors în Marea Britanie pentru a ține prelegeri despre impresiile sale despre America.

În 1884, Wilde s-a căsătorit cu Constance Lloyd, fiica unui proeminent avocat irlandez; doi fii, Cyril și Vyvyan, s-au născut, în 1885 și 1886. În acest timp, Wilde a fost redactor la Pall Mall Gazette și apoi la Woman’s World (1887–1889). Tot în această perioadă de ucenicie ca scriitor, a publicat Prințul fericit și alte povestiri (1888), care dezvăluie darul său pentru alegorie romantică sub forma basmului.

În ultimul deceniu al vieții sale, Wilde a scris și a publicat aproape toate lucrările sale majore. În singurul său roman, Portretul lui Dorian Gray (publicat în revista Lippincott’s, 1890 și sub formă de carte, revizuit și extins cu șase capitole, 1891), Wilde a combinat elementele supranaturale ale romanului gotic cu păcatele de nedescris ale ficțiunii decadente franceze. Criticii l-au acuzat de imoralitate în ciuda autodistrugerii lui Dorian. Cu toate acestea, Wilde a insistat asupra naturii amorale a artei, indiferent de un final aparent moral.

În cartea Intenții (1891), constând din eseuri publicate anterior, și-a reafirmat atitudinea estetică față de artă împrumutând idei de la poeții francezi Théophile Gautier și Charles Baudelaire și de la pictorul american James McNeill Whistler.

În același an, au apărut și două volume de povești și basme, care mărturisesc extraordinara sa inventivitate creativă: Crima lordului Arthur Savile și alte povești și Casa cu rodii.

Dar cele mai mari succese ale lui Wilde au fost comediile sale de societate. În cadrul convențiilor franceze ale „piesei bine făcute”  (pièce bien faite sau well-made play, un gen dramatic din teatrul secolului al XIX-lea) – cu intrigile sale sociale și diversele artificii pentru rezolvarea conflictului -, și-a folosit spiritul paradoxal, epigramatic, pentru a crea o formă de comedie nouă pentru teatrul englez din secolul al XIX-lea.

Primul său succes, Evantaiul doamnei Windermere, a demonstrat că acest spirit putea revitaliza mașinăria ruginită a dramaturgiei franceze. În același an, repetițiile piesei sale macabre Salomé, scrisă în franceză și concepută, așa cum a spus el, pentru a-și face publicul să tremure prin descrierea pasiunii sale nenaturale, au fost oprite de cenzură, deoarece conținea personaje biblice. A fost publicată în 1893, și o traducere în limba engleză a apărut în 1894 cu celebrele ilustrații ale lui Aubrey Beardsley.

O a doua comedie de societate, O femeie fără importanță, scrisă în 1893, l-a convins pe criticul William Archer că piesele lui Wilde „trebuie considerate pe cel mai înalt plan al dramaturgiei engleze moderne”.

În succesiune rapidă, ultimele piese ale lui Wilde, Soțul ideal și Ce înseamnă să fii onest, au fost scrise la începutul anului 1895. În cea din urmă, cea mai mare realizare a sa, elementele convenționale ale farsei sunt transformate în epigrame satirice – aparent banale, dar expunând fără milă ipocriziile victoriene.

În multe dintre lucrările sale, dezvăluirea unui păcat secret sau indiscreția și dezonoarea ulterioară reprezintă ideea centrală. Dacă viața imită arta, așa cum a insistat Wilde în eseul său „Decăderea minciunii” (1889), el însuși se apropia de model în căutarea sa imprudentă a plăcerii.

În plus, strânsa prietenie cu lordul Alfred Douglas, pe care îl cunoscuse în 1891, l-a înfuriat pe marchizul de Queensberry, tatăl lui Douglas. Acuzat, în cele din urmă, de marchiz, Wilde, îndemnat de Douglas, l-a dat în judecată pentru calomnie. Cazul lui Wilde a căzut, totuși, când dovezile i-au fost aduse, a renunțat la proces. Îndemnat să fugă în Franța de către prietenii săi, Wilde a refuzat, neputând să creadă că lumea sa se sfârșea. A fost arestat și s-a ordonat să fie judecat.

Wilde a avut o declarație strălucită, dar juriul nu a reușit să ajungă la un verdict. La rejudecare, a fost găsit vinovat și condamnat, în mai 1895, la doi ani de muncă silnică. Cea mai mare parte a pedepsei sale a fost executată la Închisoarea Reading, unde a scris o lungă scrisoare către Douglas (publicată în 1905 într-o versiune cenzurată drastic sub numele de De Profundis), plină de reproșuri împotriva tânărului pentru că l-a încurajat la risipă și l-a distras de la munca sa.

În mai 1897, Wilde a fost eliberat, ruinat, și a plecat imediat în Franța, în speranța de a se reface ca scriitor. Nu s-a mai întors niciodată la Londra. Singura sa lucrare rămasă, totuși, a fost Balada închisorii din Reading (1898), dezvăluind preocuparea sa pentru condițiile inumane ale închisorii.

În ciuda problemelor constante legate de bani, el și-a menținut, așa cum a spus George Bernard Shaw, „o veselie sufletească de neînvins” care l-a susținut și a fost vizitat de prieteni loiali precum Max Beerbohm și Robert Ross, ulterior executorul său literar.

A murit brusc de meningită acută provocată de o infecție a urechii. În momentele sale semiconștiente finale, a fost primit în Biserica Romano-Catolică pe care o admira demult.

Mai mult…

1708: Albrecht von Haller, poet elvețian (d. 1777)

1751: Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt, a doua soție a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei (d. 1805)

1752: Adolph Knigge, scriitor german (d. 1796)

1801: Joseph Jelačić, general imperial austriac, ban al Croației (d. 1859)

1803: Robert Stephenson, inginer britanic

1827: Arnold Böcklin, pictor elvețian

1863: Austen Chamberlain, om politic britanic, laureat Nobel

1875: Prințesa Kaʻiulani, prințesă moștenitoare a insulelor Hawaiene (d. 1899)

1885: Gheorghe Ionescu-Sisești, agronom român, membru al Academiei Române (d. 1955)

1886: David Ben-Gurion, primul prim-ministru al Israelului

1888: Eugene O’Neill, scriitor american, laureat al Premiului Nobel (d.1953)

Eugene Gladstone O’Neill, 16 oct. 1888 – 27 nov. 1953,  dramaturg american care a primit Premiul Pulitzer pentru Dramă în 1920 și Premiul Nobel pentru Literatură în 1936.

Mai mult decât orice alt dramaturg, O’Neill a introdus în teatrul american un realism dramatic început de Anton Cehov, Henrik Ibsen și August Strindberg. În mod obișnuit, scrierile sale implică personaje care trăiesc la marginea societății, luptă să-și mențină speranțele și aspirațiile, dar în cele din urmă alunecă în deziluzie și disperare. O’Neill explorează cele mai întunecate aspecte ale condiției umane.

Copilăria și începutul unei vocații

Tatăl său era un comedian de origine irlandeză James O’Neill, iar Eugene a crescut în condiții foarte modeste. Mama lui, Ella Quinlan O’Neill, era fiica unui om bogat care a murit când avea șaptesprezece ani. Mama lui O’Neill nu și-a revenit niciodată după moartea celui de-al doilea fiu al ei, Edmund, care a murit de rujeolă la vârsta de doi ani. A devenit dependentă de morfină în timpul nașterii dificile a lui Eugene.

Deși O’Neill s-a născut într-o cameră de hotel pe Broadway, New York, și a fost botezat la Biserica Sfinților Inocenți de lângă Broadway, viața sa fiind strâns legată de orașul New London din Connecticut. Familia lui deținea o proprietate în acest oraș înainte de nașterea lui. Înainte de a trăi acolo pe tot parcursul anului, familia a folosit-o ca reședință de vară. Datorită profesiei tatălui său, Eugene și-a petrecut primii ani în culisele teatrelor și în trenurile în care familia lui călătorea din oraș în oraș.

La vârsta de șapte ani, O’Neill a fost trimis la un internat catolic unde și-a găsit singura mângâiere în cărți. După ce a fost suspendat de la Universitatea Princeton, a petrecut câțiva ani ca marinar, timp în care a suferit de depresie și alcoolism. Părinții lui și fratele său mai mare Jamie (care a băut până la sfârșitul vieții la 45 de ani) au murit la trei ani unul de celălalt. O’Neill s-a orientat apoi către scris ca formă de evadare.

Cariera artistică

Asociat cu o trupă de teatru de amatori, Provincetown Players, care a interpretat multe dintre piesele sale timpurii, O’Neill a fost, de asemenea, angajat de New London Telegraph, scriind primele sale șapte sau opt piese. A decis să se dedice scrisului de piese cu normă întreagă după experiența sa dezastruoasă la Gaylord Farms Sanatorium, când a contractat tuberculoză.

În anii 1910, O’Neill era un obișnuit al scenei literare din Greenwich Village, unde s-a implicat împreună cu mulți politicieni, cel mai cunoscut fiind John Reed, fondatorul Partidului Comunist American. În același timp, O’Neill a fost implicat romantic cu soția lui Reed, scriitoarea Louise Bryant. O’Neill a fost interpretat și de Jack Nicholson în filmul din 1981, Reds, despre viața lui John Reed, unde servește drept voce a anticomunismului și a „sobrietății” în film.

În 1929, O’Neill s-a mutat în Valea Loarei, la Château du Plessis din Saint-Antoine-du-Rocher, Indre-et-Loire. Apoi, în 1937, s-a mutat în Danville, California și a locuit acolo până în 1944. Casa lui, cunoscută sub numele de Casa Tao (Tao House), este acum muzeu, Situl Istoric Național Eugene O’Neill.

Prima reprezentație a piesei lui O’Neill, Dincolo de zare (Beyond the Horizon0, pe Broadway în 1920 a fost apreciată și a câștigat Premiul Pulitzer. Cele mai cunoscute piese ale sale sunt Patima de sub ulmi (Desire Under the Elms), Straniul interludiu (Strange Interlude) pentru care a câștigat un al doilea premiu Pulitzer, Din jale se întrupează Electra (Mourning Befits Electra) și singura sa comedie O, sălbăticie! (Ah, Wilderness!), o rescriere melancolică a copilăriei pe care și-ar fi dorit-o. În 1936, a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

După o pauză de aproximativ zece ani, O’Neill a scris Vine ghețarul (The Iceman Cometh), o piesă care s-a bucurat de un succes imediat în 1946. În anul următor, Luna pentru cei dezmoșteniți (A Moon for the Disprivileged Misbegotten) a fost un eșec, această piesă nefiind recunoscută drept cea mai bună lucrare a sa decât un deceniu mai târziu.

Relațiile de familie

O’Neill s-a căsătorit cu actrița Carlotta Monterey (1888-1970), aceasta fiind a treia căsătorie. Deși în primii ani ai căsniciei lor și-a organizat viața, permițându-i să se dedice scrisului, a căzut în dependență de bromură de potasiu (sedativ), iar relația lor s-a deteriorat, experimentând o serie de despărțiri.

În 1943, O’Neill și-a renegat fiica Oona, născută de cea de-a doua soție Agnès Boulton (1891-1968), pentru căsătoria ei, pe 16 iunie 1943, cu actorul-regizor-producător Charlie Chaplin, pe când avea doar 18 ani, iar el, 54 de ani. Nu a mai revăzut-o niciodată.

De asemenea, s-a distanțat de fiii săi, Eugene O’Neill Jr., specialist în literaturi clasice la Yale care suferea de alcoolism și s-a sinucis în 1950, la vârsta de 40 de ani, și de Shane O’Neill, care suferea de dependență de heroină și care, de asemenea, s-a sinucis.

Ultimii ani din viata lui

După ce a suferit timp de mai mulți ani de multiple probleme de sănătate (inclusiv alcoolism), O’Neill a trebuit în cele din urmă să se confrunte cu boala Parkinson, cu tremurături în mâini, fiindu-i imposibil să scrie în ultimii zece ani din viață. A încercat să dicteze, dar s-a trezit incapabil să compună așa.

O’Neill a murit la vârsta de 65 de ani, de boala Parkinson, în camera 401 a hotelului Sheraton din Boston, la 27 noiembrie 1953.

Deși instrucțiunile lui scrise stipulau că lucrările sale nu devin publice timp de 25 de ani de la moartea lui, în 1956, Carlotta i-a pregătit capodopera autobiografică Lungul drum al zilei către noapte (Long Day’s Journey Into Night) pentru publicare. Această piesă, care a câștigat imediat un imens succes de critică, este acum considerată cea mai frumoasă piesă a sa. Alte lucrări publicate după moartea sa includ Fire de poet (A Touch of the Poet), 1957 și Mai multe conace impunătoare (More Stately Mansions),  1967.

1897: Alexandru Proca, fizician român, membru al Academiei Române (d. 1967)

1906: Dino Buzzati, scriitor italian (d. 1972)

Jurnalistul și scriitorul italian Dino Buzzati, un renumit autor transalpin, s-a născut pe 16 octombrie 1906 în San Pellegrino di Belluno (cunoscut astăzi și sub numele de Belluno), un oraș situat în Veneto, în nord-estul Italiei. Este fiul lui Giulio Cesare Buzzati, jurist și profesor de drept la Universitatea Luigi Bocconi din Milano, și al lui Alba Mantovani, medic veterinar. Era al treilea dintre cei trei copii, cu un frate mai mare (Augusto Buzzati), o soră (Angelina Buzzati) și un alt frate mai mic (Adriano Buzzati).

Dino Buzzati provenea dintr-o familie bogată. A beneficiat de o educație temeinică și a fost îndrumat către studiile de drept de către părinții săi. Școlarizarea lui a mers în mare parte fără probleme și a călcat pe urmele tatălui său prin începerea unui curs de drept la Universitatea din Milano în 1924.

Dar în 1928, când și-a terminat studiile de drept la Universitatea din Milano, a fost angajat de celebrul cotidian Corriere della Sera. Încă nu știa, dar va rămâne acolo practic toată viața, urcând în eșaloanele redacției.

În paralel cu cariera sa la Corriere della Sera, a scris câteva lucrări majore, printre care „Deșertul tătarilor”. Buzzati este considerat unul dintre moștenitorii lui Franz Kafka, atât pe plan literar, cât și prin temele abordate.

Plictiseala și austeritatea activității sale din anii 1930 l-au încurajat să înceapă să scrie romane. În căutare de noi senzații, a început să scrie acasă cu un stil care va rămâne mereu al lui: dând evenimentelor de zi cu zi o dimensiune fantastică.

Primele sale lucrări, Barnabo omul munților, 1933 și Secretul pădurii bătrâne, 1935, nu i-au adus autorului lor notorietatea. A fost trimis într-o misiune fotografică în Africa care i-a inspirat în cele din urmă cea mai mare lucrare a sa: Deșertul tătarilor, 194). Pentru prima dată, opera sa părăsește granițele transalpine și întâlnește succesul internațional.

Corespondent special în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Dino Buzzati a temporizat reluarea activității editoriale. Autor prolific și mare iubitor de pictură, după război a încercat să scrie poezie și piese de teatru. Mai activ după retragerea din Corriere della Serra, a publicat romanul O dragoste, 1964 și Monstrul Colombre, 1966, înainte de a muri pe 28 ianuarie 1972, la vârsta de 65 de ani.

Deșertul tătarilor de Dino Buzzati

În 1940, în timp ce cel de-al Doilea Război Mondial se dezlănțuia în Europa, trecuse mai bine de un an de când Dino Buzzati a fost trimis de ziarul său drept corespondent special și reporter de război. Folosind experiența sa din trecut, a publicat Deșertul tătarilor (Il deserto dei Tartari).

Romanul a avut un succes răsunător în Italia și a primit recenzii excelente, atât pe plan intern, cât și în străinătate. Intriga se concentrează în jurul carierei militare a unui tânăr ofițer, Giovanni Drogo, mobilizat într-un fort situat în apropierea unei regiuni fictive de deșert, care dă numele romanului. Îi urmăm viața de zi cu zi, durerile, îndoielile și plictiseala, în timp ce persistă să rămână mobilizat pe front în așteptarea unui atac inamic. Acesta vine în cele din urmă prea târziu pentru el, Giovanni fiind prea bătrân și slăbit pentru a lupta. În această lucrare sunt abordate multe teme, de exemplu relația cu timpul care trece inexorabil, plictiseala sau chiar perspectiva de a nu fi putut da sens vieții. Ne putem imagina, de asemenea, că Buzzati dorea să descrie în Deșertul tătarilor stupiditatea anumitor conflicte armate. Povestea pe care o descrie este apropiată de „războiul fals” dintre 1939 și 1940 în care soldații, ca și protagonistul, au așteptat luni întregi sosirea trupelor germane. O dragoste de la Dino Buzzati

Publicat în 1963, O dragoste (Un amore) este ultimul roman scris de Dino Buzzati. Deși nu a avut același impact ca Deșertul tătarilor atunci când a fost publicat, atemporalitatea și realismul acestei tragice povești de dragoste au permis cărții să câștige popularitate de-a lungul deceniilor.

Protagonistului, un arhitect pe nume Antonio Dorigo care se apropie de cincizeci de ani, îi lipsește încrederea în sine atunci când trebuie să se adreseze femeilor. El recurge la serviciile unei prostituate minore, Laïde, pentru care simte sentimente atât de puternice încât ea devine acum singura lui preocupare în viață. Sentimentul nu este reciproc, iar Antonio va învăța asta pe propria cheltuială pe măsură ce povestea avansează. Aici, Dino Buzzati ilustrează un portret sarcastic al iubirii, pe care o compară cu un fel de boală din care nu există scăpare și care de multe ori se termină prost. De asemenea, evidențiază patosul eroului său, un personaj sfâșiat de emoțiile sale din prezent, care și-a pierdut cea mai mare parte din trecut și care nu simte nicio formă de speranță pentru viitor. De asemenea, este probabil ca Antonio să fie propria oglindă a lui Dino Buzzati, care la momentul publicării cărții sale încă nu era căsătorit, deși avea 57 de ani. El găsește în sfârșit dragostea un an mai târziu în persoana Almerinei Antoniazzi care, spre deosebire de Laïde din roman, va rămâne să-și petreacă viața alături de el până la sfârșitul zilelor sale.

Monstrul Colombre, volumul de nuvele majore de Dino Buzzati

Această colecție de nuvele fantastice publicate în 1966 reunește cele mai multe dintre cele mai cunoscute nuvele ale lui Dino Buzzati. Cea care dă numele volumului este Monstrul Colombre (Il colombre). Numele  original ales de autor, Monstrul Colombre, este folosit pentru a ilustra un fel de monstru marin imaginar care îl urmărește pe eroul nuvelei. Acesta din urmă este un băiat tânăr care, atras de mare și de aventură, decide să-și urmeze visurile pornind în larg, în ciuda faptului că este urmărit. Abia la sfârșitul vieții, când decide să abandoneze fuga și să se confrunte cu creatura, află că aceasta din urmă nu ar fi însemnat niciun rău și că i-ar fi putut permite să obțină succesul și fericirea. Bătrânul înțelege că și-a petrecut viața fugind de ceea ce i-ar fi putut oferi tot ce îi lipsea. Această nuvelă ilustrează încă o dată teme dragi lui Buzzati deja prezente încă în Deșertul tătarilor și anume povara timpului și natura efemeră a vieții.

Alte nuvele scrise de Dino Buzzati

În volumul Monstrul Colombre sunt prezente și alte nuvele populare ale lui Dino Buzzati. Putem cita în special Sărmanul băiețel!, care merge pe urmele unui copil, Dolfi, bătut de tovarășii săi, și care se dovedește a fi Adolf Hitler în tinerețe. În Jacheta blestemată, un tânăr folosește o haină magică pentru a-și satisface lăcomia, în timp ce își dă seama că banii pe care îi obține prin acest procedeu provin din bogăția altora.

Temele bătrâneții și frica de trecerea timpului se află în centrul intrigii Vânătorii de bătrâni, în care oamenii în vârstă sunt vânați de tineri. O altă nuvelă, Oul, arată în mod exagerat greutatea cuvintelor și cât de departe o poate duce dragostea pe o mamă pentru ca fiica ei să fie fericită. În Prăbușirea Balivernei, 1958, găsim nuvele precum Muzicianul invidios sau Șoarecii. În aceasta din urmă, Dino Buzzati livrează o distopie în care animalele, aici rozătoarele, se vor înmulți pe parcursul poveștii înainte de a înrobi treptat întreaga familie în care și-au stabilit domiciliul.

Prăbușirea Balivernei

Nuvela Prăbușirea Balivernei a fost publicată pentru prima dată în ziarul Il Corriere della Sera pe 20 mai 1951. Baliverna era o clădire de cărămidă, foarte mare și oarecum lugubră care fusese construită, dincolo de zidurile orașului, în secolul al XVII-lea, de niște călugări.

Într-o zi de iulie, naratorul împreună cu cumnatul său, entomolog, cu dr. Scavezzi, zoolog, și cu fiicele lor, ies la o plimbare pe peluza din fața Balivernei, o clădire veche care găzduia o mulțime de oameni săraci și fără adăpost. În timp ce cei doi bărbați și fetele se îndepărtează în căutarea insectelor de studiat, naratorul plictisit, pasionat de alpinism, urcă pe pereții clădirii dărăpănate. O bucată de fier s-a mișcat provocând căderea unei cornișe pe care era lipită o proptea care susținea un perete: în câteva secunde întreaga clădire s-a prăbușit provocând zeci de victime. Nimeni nu părea să-l fi văzut pe narator urcând pe peretele clădirii și el a tăcut cu privire la responsabilitățile sale. Doi ani mai târziu, în ajunul procesului, principalul învinuit de dezastru a murit, iar celălalt suspect, consilierul municipal, urma să fie probabil achitat. Naratorul, însă, se temea că Dr. Scavezzi a fost martor la cascadoria lui tragică. Suspiciunea îl bântuie timp de doi ani și comportamentul mieros al medicului, care de la eveniment a început să-l frecventeze fără să rateze ocazia de a face aluzii, îl umplea de teamă.

1908: Enver Hoxha, om politic albanez

1920: Mateiu Dogan, politolog și sociolog francez de origine română, membru de onoare al Academiei Române (d. 2010)

1925: Angela Lansbury, actriță britanică

1927: Günter Grass, scriitor german, laureat al Premiului Nobel (d. 2015)

Günter Grass, pe numele complet Günter Wilhelm Grass, 16 oct. 1927 – 13 apr. 2015, născut în Danzig (acum Gdańsk, Polonia), poet, romancier, dramaturg, sculptor și grafician german, care, cu primul său roman extraordinar Die Blechtrommel (1959, Toba de tinichea), a devenit purtătorul de cuvânt literar al generației germane care a crescut în epoca nazistă și a supraviețuit războiului. În 1999 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

În Danzigul natal, Grass a trecut prin mișcarea Hitlerjugend, Tineretul hitlerist și a fost recrutat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După cum a dezvăluit în 2006, a fost chemat la Waffen-SS (aripa militară de elită a Partidului nazist) la vârsta de 17 ani, la doi ani după ce fusese refuzat ca voluntar pentru serviciul submarin. A fost rănit în luptă și a devenit prizonier de război în 1945.

Mai târziu, în timp ce era student la arte la Düsseldorf, s-a întreținut ca dealer pe piața neagră, ca tăietor de pietre funerare și ca toboșar într-o formație de jazz.

Încurajat de asociația de scriitori Gruppe 47, a produs poezii și piese de teatru, la început cu puțin succes.

În 1956 a plecat la Paris și a scris Die Blechtrommel, Toba de tinichea (film 1979). Acest exuberant roman picaresc, scris într-o varietate de stiluri, distorsionează și exagerează imaginativ experiențele sale personale – dualismul polono-german din Danzig, nazificarea insidioasă a familiilor medii, uzura anilor de război, venirea rușilor și atmosfera satisfăcătoare a „miracolului economic” postbelic din Germania de Vest.

La baza fanteziei anarhice se află seriozitatea morală care i-a adus lui Grass rolul de „conștiință a generației sale”. A fost urmat de Katz und Maus (1961, Pisica și șoarecele) și un roman epic, Hundejahre (1963; Ani de câine); aceste trei romane au ajuns să fie cunoscute drept „trilogia Danzig”.

Celelalte romane ale sale – întotdeauna de actualitate politică – includ Örtlich Betäubt (1969, Anestezie locală), un protest împotriva războiului din Vietnam;

Der Butt (1977, Calcanul), o fabulă licențioasă a războiului dintre sexe din epoca de piatră până în prezent;

Das Treffen în Telgte (1979, Întâlnire în Telgte), o ipotetică întâlnire „Gruppe 1647” a autorilor la sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani;

Kopfgeburten; oder, die Deutschen sterben aus (1980, Rubrica nașteri sau germanii sunt pe moarte), care descrie agonia unui tânăr cuplu dacă să aibă un copil în fața unei explozii a populației și a amenințării unui război nuclear;

Die Rättin (1986, Șobolanul), o viziune a sfârșitului rasei umane care exprimă teama lui Grass de holocaust nuclear și dezastru ecologic;

și Unkenrufe (1992, Apel către broasca râioasă), care se referă la relația incomodă dintre Polonia și Germania.

În 1995, Grass a publicat Ein weites Feld (Un câmp larg), un roman ambițios care tratează reunificarea Germaniei în 1990. Lucrarea a fost atacată vehement de criticii germani, care au denunțat interpretarea lui Grass a reunificării ca fiind „interpretată greșit” și „ilizibilă”.

Grass, ale cărei opinii politice de stânga nu erau adesea bine primite, a fost deschis în credința sa că Germaniei îi lipsește „puterea organizată politic de a se reînnoi”. Mein Jahrhundert (1999; Secolul meu), o colecție de 100 de povești înrudite, a fost mai puțin evident politic decât multe dintre lucrările sale anterioare. În ea, Grass relatează evenimentele din secolul al XX-lea folosind o poveste pentru fiecare an, fiecare cu un narator diferit.

Grass a participat mult timp la politica Partidului Social Democrat din Berlinul de Vest, luptând pentru cauze sociale și literare.

Când i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură în 1999, au fost mulți care au crezut că din cauza credințelor sale politice puternice și, uneori, nepopulare, a fost împiedicat să primească premiul cu mult mai devreme.

Dezvăluirea de către Grass a calității sale de membru al Waffen-SS, care a venit chiar înainte de publicarea memoriilor sale Beim Häuten der Zwiebel (2006, Decojind ceapa), a provocat controverse pe scară largă, unii susținând că i-a subminat autoritatea morală. Anterior susținuse că fusese recrutat într-o unitate de apărare antiaeriană în 1944.

1929: Fernanda Montenegro, actriță braziliană

1934: Peter Ashdown, pilot britanic

1939: Péter Jecza, sculptor român (d. 2009)

1940: Valentin Timaru, compozitor și muzicolog român

1954: Corinna Harfouch, actriță germană

1958: Tim Robbins, actor american

1965: Mihai Cosma, muzicolog și jurnalist român

1971: Michael von der Heide, cântăreț elvețian

1974: Aurela Gaçe, cântăreață albaneză

1977: John Mayer, muzician american și textier

1985: Verena Sailer, sprinteră germană

1983: Loreen, cântăreață și producătoare suedeză de muzică pop

1984: Shayne Ward, interpret britanic

1990: Jóhanna Guðrún Jónsdóttir, cântăreață islandeză

1991: John und Edward Grimes, duet irlandez