Aniversari 17 decembrie
1873: Ford Madox Ford, romancier, editor și critic englez, o influență internațională în literatura de la începutul secolului al XX-lea (d. 1939)
Născut în Merton, Surrey, Anglia, a fost fiul unui critic muzical german, Francis Hueffer, și nepot al lui Ford Madox Brown, unul dintre pictorii prerafaeliți, Ford a crescut într-un mediu cultural și artistic. La 18 ani a scris primul său roman, Schimbarea focului (1892). L-a cunoscut pe Joseph Conrad (Józef Teodor Konrad Korzeniowski, romancier englez, la origine polonez din Ucraina) în 1897 și au colaborat la scrierea romanelor The Inheritors (1901) și Romance (1903).
În 1908 a fondat English Review, publicând piese ale celor mai importanți autori britanici contemporani și, de asemenea, ale necunoscutilor pe atunci D.H. Lawrence, Wyndham Lewis, Ezra Pound și H.M. Tomlinson.
În același timp, Ford a produs lucrări proprii: o trilogie de romane istorice despre nefericita Catherine Howard și romane din viața contemporană în care a experimentat cu tehnica și stilul. Abia odată cu romanul The Good Soldier (1915), considerat de mulți cea mai bună lucrare a sa, a combinat o tehnică sigură, controlată, cu un conținut puternic. Această lucrare dezvăluie cu pricepere efectele distructive ale impulsurilor sexuale și religioase contradictorii asupra unui cvartet de personaje din clasa de mijloc.
Ford a luat parte la Primul Război Mondial, în care a fost gazat și traumatizat. După aceea și-a schimbat numele din Hueffer în Ford și a încercat să cultive pământul în Sussex și viața pe malul stâng în Paris. În timp ce se afla la Paris, a editat Transatlantic Review (ian. 1924 – ian. 1925), care a publicat lucrări de James Joyce și Ernest Hemingway.
În lunga sa carieră literară, Ford a avut contacte fructuoase cu cei mai mulți dintre scriitorii importanți ai zilei și este amintit pentru încurajarea generoasă a scriitorilor mai tineri. Dintre cele peste 70 de lucrări publicate, cele pe care se bazează reputația lui sunt Un bun soldat (The Good Soldier) și tetralogia Sfârșitul paradei (Parade’s End), 1950, care cuprinde Some Do Not, 1924, No More Parades, 1925, A Man Could Stand Up, 1926, și Last post, 1928.
În ultimii săi ani, pe care i-a petrecut în Franța și Statele Unite, Ford a produs lucrări importante de critică, memorii și un roman major, The Rash Act (1933), în care și-a continuat explorarea de-a lungul vieții asupra chestiunilor legate de identitate și moștenire. Când Henry Martin, „omul tipic al perioadei” – Marea Depresiune – încearcă să se sinucidă, își găsește o nouă identitate ocazională ca Hugh Monckton care și-ar fi dorit să fie. Scriind lui Ezra Pound în 1933, Ford a declarat că The Rash Act „seamănă mai mult cu ceea ce am vrut să scriu decât cu orice am făcut de ani de zile”. A „pus mai mult în asta” decât și-a putut permite.
1706: Émilie du Châtelet, matematiciană și fiziciană franceză (d. 1749)
Gabrielle Émilie Le Tonnelier de Breteuil, marchiza du Châtelet , născută la 17 decembrie 1706 la Paris și murită la 10 septembrie 1749 la Lunéville, a fost o femeie de litere, matematician și fizician francez, figură a Secolului Luminilor.
Gabrielle-Émilie Le Tonnelier de Breteuil, marchiză du Châtelet, 17 dec. 1706 – 10 sept. 1749, născută la Paris, Franța, matematiciană, fiziciană, filosoafă și traducătoare franceză care a fost iubita lui Voltaire, figură notabilă a Secolului Luminilor.
Este renumită pentru traducerea sa în franceză a operei Principia Mathematica a lui Newton, care este și astăzi o lucrare de autoritate. De asemenea, a contribuit la diseminarea lucrării fizice a lui Leibniz în Franța, în special prin demonstrarea experimentală a teoriei sale conform căreia energia cinetică (numită „forță vie” la acea vreme) este proporțională cu masa și cu pătratul vitezei.
A avut o aventură lungă cu Voltaire, care a încurajat-o să-și continue cercetările științifice, dar Samuel König, un discipol al lui Jean Bernoulli, a fost cel care a introdus-o în fizica lui Leibniz.
Gabrielle Émilie Le Tonnelier de Breteuil era fiica cea mare a lui Louis Nicolas Le Tonnelier, baronul de Breteuil (1648-1728), ofițer de prezentare al ambasadorilor la Curtea lui Ludovic al XIV-lea și a lui Gabrielle-Anne de Froulay. A crescut alături de frații ei, printre care Charles-Auguste (1701-1731), baronul de Preuilly6 și Élisabeth-Théodose Le Tonnelier de Breteuil (1712-1781) care avea să fie cunoscută și ca stareța din Breteuil.
Emilie a trăit într-un mediu deschis vizitelor oamenilor de seamă. Părinții ei i-au primit pe Fontenelle și pe poetul Jean-Baptiste Rousseau în salonul lor parizian și ea îi cunoștea din copilărie. Îi datora tatălui ei o educație care pe atunci era doar foarte rar oferită fetelor. Acesta îi aducea tutori, așa cum făcuse pentru cei doi fii ai săi mai mari. El însuși a învățat-o latină și, fiind dotată pentru studii, Emilie a învățat și greacă veche și germană. De asemenea, a învățat și alte limbi străine, matematică, dar și dans, teatru, gimnastică, echitație, printre altele. De la vârsta de doisprezece ani, știa să citească fluent germană, engleză, greacă și latină. Înzestrată și pentru muzică, a învățat să cânte la clavecin; iubitoare de dans și teatru, pe care le practica în calitate de amatoare, îi plăcea și să cânte operă. Era interesată și de filosofia naturii, care corespundea științelor, și îi plăcea în mod deosebit matematica. Din tinerețe a avut gustul studiului, favorizând în același timp aceste ultime două domenii. Își dorea să înțeleagă universul și ceea ce îl guvernează. În mod special, a continuat să studieze matematica și fizica luând lecții de la savanți renumiți și citind principalele lucrări de fizică.
Prezentată de la șaisprezece ani la curtea Regentului de tatăl ei, a fost sedusa de plăcerile pe care le oferea această viață, cedând anumitor extravaganțe, colecționând rochii, pantofi, adorând bijuterii. Devenise o a doua pasiune a vieșii sale..
Mai mult, în hotelul său din Paris, tatăl ei a organizat un mic cerc literar, la care ea putea să participe. L-a întâlnit astfel pe scriitorul și filozoful Bernard le Bovier de Fontenelle, care îi va da lecții de știință; Voltaire a frecventat și el acest salon, cu mult înainte ca cei doi să devină apropiați.
Pe 20 iunie 1725 s-a căsătorit cu marchizul Florent Claude du Châtelet (sau du Chastellet) (1695-17656), Senior de Villethierry. El avea treizeci de ani, iar ea, nouăsprezece. A locuit o vreme în Semur-en-Auxois, unde soțul ei era guvernator. Potrivit contesei de Genlis, acolo l-ar fi întâlnit pe domnul de Mézières, bunicul acestuia, care ar fi introdus-o în științele matematice.
Marchizul, absorbit de cariera sa militară, își vedea soția doar foarte rar. Dându-și seama de propriile limite, la fel de mult ca și de capacitățile intelectuale ale soției sale, a lăsat-o să trăiască liberă. Era ceva obișnuit ca aristocrații vremii să aibă aventuri. Vor fi prieteni toată viața, iar soția va avea grijă să „ … să îl menajeze și să păstreze aparențele” în societate. Cuplul a avut trei copii, două fete și un băiat. Al patrulea copil al ei era o fiică, Stanislas-Adélaïde, al cărei tată era de fapt Jean-François de Saint-Lambert, născută în 1749, a cărei naștere a dus la moartea lui Émilie du Châtelet șase zile mai târziu și care a supraviețuit doar douăzeci de luni, adică până pe 6 mai, 1750.
Relația cu Voltaire
În 1732, în timp ce soțul ei lua parte la Războiul de succesiune din Polonia, Émilie du Châtelet a părăsit Semur-en-Auxois pentru Paris.
Asiduitatea și gustul pentru studiu de care a dat dovadă de la început și care este una dintre axele principale ale cărții sale Discurs despre fericire, nu au împiedicat-o să ducă viața destul de libertină de doamnă nobilă sub Regență. Ea va fi iubita marchizului de Guébriant, a mareșalului Richelieu și a lui Pierre Louis Moreau de Maupertuis, membru al Academiei de Științe, cu care a luat lecții de matematică și care a fost primul om de știință francez care a transmis teoriile lui Isaac Newton în Franța.
Totuși, între 1726 și 1729, scriitorul, poetul și filozoful Voltaire, exilat în Anglia în urma unei impertinențe față de cavalerul de Rohan, a descoperit noile idei ale lui Bacon, Newton și Locke, care i-au modificat gândirea; a publicat acolo şi Scrisorile filosofice, care arată, printre altele, progresul fizicii newtoniene în detrimentul celei a lui Descartes. Aceste scrisori descriu, de asemenea, instituții politice și economice engleze, precum și viața intelectuală și religioasă. Parlamentul de la Paris va înțelege că ele critică implicit monarhia franceză și va arde cartea. Cu toate acestea, Scrisorile filosofice vor avea un mare succes pe plan internațional. În 1733, Voltaire era încă în frământările create de toate acestea, când a cunoscut-o pe Émilie du Châtelet.
Voltaire avea treizeci și nouă de ani, Émilie du Châtelet, douăzeci și șapte, iar aventura lor avea să dureze cincisprezece ani. Din 1734, ea l-a primit pe filosof în casa ei, în castelul din Cirey (Cirey-sur-Blaise), care se afla atunci în Lorena. Voltaire, fiind nevoit să părăsească Parisul în 1735 din cauza eșecurilor sale, s-a mutat acolo, l-au renovat și, mai ales, au amenajat o mare bibliotecă și au cumpărat instrumente științifice – deoarece Voltaire avea mijloacele necesare pentru aceasta. Vor petrece patru ani departe de viața socială pe care marchiza a iubit-o și vor lucra împreună. Voltaire a încurajat-o să-l traducă pe Newton – puțin cunoscut în Franța la acea vreme – și a ajutat-o să devină conștientă de libertatea de a gândi cu propria-i minte.
Având șansa de a avea un tată care nu o considera o „fată căreia trbuia să i se ofere zestre pentru a fi căsătorită”, Émilie du Châtelet a avut șansa de a avea un prieten care o considera egală. Voltaire a admirat-o mereu, lăudându-i inteligența și calitățile și nu în ultimul rând pe aceea de a nu defăima niciodată pe alții într-o lume pe cât de rea, pe atât de spirituală.
Émilie du Châtelet a contribuit la pregătirea științifică a lui Voltaire și la scrierea unei părți a operei sale, iar Voltaire a încurajat-o să-și aprofundeze cunoștințele de fizică și matematică. Într-adevăr, el a recunoscut în ea aptitudini deosebite, superioare lui în acest domeniu al „filozofiei naturale” – așa se numeau științele fizice în acea vreme. În acest domeniu, care multă vreme a fost aproape exclusiv masculin, , Émilie du Châtelet este considerată a fi una dintre primele femei de știință influente ale căror scrieri s-au păstrat.
Émilie l-a studiat pe Leibniz, se consulta cu Clairaut, Maupertuis, König, Bernoulli, Euler, Réaumur, atâtea personalități cărora le datorăm apariția „științelor exacte”, substantiv care nu exista încă pe atunci. Ea a corespondat cu aceștia, precum și cu Christian von Wolff, Leonhard Euler, Charles Marie de la Condamine și François Jacquier. Când a întreprins traducerea Principia Mathematica a lui Newton, a mers atât de departe încât l-a consultat inclusiv pe Buffon.
Relații sociale și familiale
Ironizată de doamnele de la Curte, precum baroana de Staal-de Launay, și cu atât mai mult de doamna du Deffand care era geloasă pe ea, Émilie – căreia i s-au reproșat niște greșeli „ușor ridicole”, precum acela că se plângea de zgomotul ce o împiedica să „gândească” și să se concentreze pe experimentele sale care necesitau echipamente rare și puțin folosite la acea vreme – nu a fost niciodată indignată, lăsând gurile rele să bârfească. Poziția ei socială a adăpostit-o, fără îndoială, de comentariile acide, dar spiritul ei, adevărata ei noblețe, a plasat-o cu siguranță mai presus de remarcile acre și geloase ale genialelor scriitoare de epistole, chiar dacă erau cele mai buni și mai fine din timpul ei. Émilie a fost invitată, ca toate doamnele saloanelor literare si de petreceri și divertisment, la Marilor Nopti din Sceaux oferite la Castelul din Sceaux de catre Ducesa de Maine (Anne-Louise Bénédicte de Bourbon (1676-1753)), în cercul Cavalerilor Muștei de Miere.
A frecventat curtea lui Ludovic al XV-lea de la Versailles și marile saloane aristocratice din Paris. Era prietenă cu Françoise de Graffigny și aceasta din urmă a venit pentru o vreme la Château de Cirey, între decembrie 1738 și martie 1739, în perioada în care și Voltaire stătea acolo; aceasta va fi martora interesului pentru teatru din castel.
Luneville
Lunéville este atunci locul unde se află curtea ducelui de Lorena, Stanislas Leszczynski, fost rege al Poloniei și socrul lui Ludovic al XV-lea, într-un castel construit, precum Versailles, departe de capitală, Nancy. Émilie du Châtelet a frecventat și curtea lui Stanislas.
Ea și Voltaire au fost atrași inițial la Lunéville de confesorul lui Stanislas, iezuitul Joseph de Menoux (1695-1766). Ideea de a merge la Lunéville l-a interesat pe Voltaire, mai ales pentru că a menționat rolul lui Stanislas în Istoria lui Carol al XII-lea.
La scurt timp după sosirea lor, în februarie 1748, Émilie s-a îndrăgostit de poetul și soldatul Jean-François de Saint-Lambert, un ofițer staționat la Nancy, poet, iubit până atunci al marchizei de Boufflers. Cu toate acestea, a rămas prietenă apropiată cu Voltaire, cu care a călătorit între Lunéville, Paris și Cirey în 1748 și 1749.
În primele luni ale acelui an, a descoperit că este însărcinată cu Saint-Lambert. Revenită la Lunéville pentru naștere, ea a născut în noaptea de 3 spre 4 septembrie 1749 o fiică, Stanislas-Adélaïde; dar doamna du Châtelet a murit șase zile mai târziu de febră puerperală. Soțul ei, Saint-Lambert și Voltaire au fost alături de ea până la sfârșit. Fiica lor, Adélaïde-Stanislas du Châtelet, i-a supraviețuit doar douăzeci de luni și a murit pe 6/5/1751 la Lunéville.
Émilie du Châtelet a fost înmormântată în biserica parohială Saint-Jacques de Lunéville.
Voltaire s-a angajat să publice celebra traducere pe care prietena sa o făcuse din tratatul lui Newton și pe care aceasta o trimisese la biblioteca regelui, temându-se de un sfârșit iminent.
Academiciană
Émilie du Châtelet a fost aleasă membră a Academiei de Științe a Institutului Bologna, singura la acea vreme care accepta femei. A fost înscrisă în registrul membrilor pe 1 aprilie 1746 şi era foarte mândră de această recunoaştere.
Lucrări și cercetări
Participarea la discuții științifice
Deși dorea să participe la dezbateri științifice, Émilie du Châtelet a fost împiedicată de anumite reglementări ale vremii: pe de o parte, conferințele Academiei de Științe din Paris erau locul prin excelență pentru discuții privind subiectele de cercetare, dar erau interzise femeilor; pe de altă parte, locurile de discuție între oameni de știință renumiți cum erau cafenelele pariziene, refuzau accesul femeilor. În 1734, Émilie du Châtelet a ajuns să apară îmbrăcată în bărbat la Café Gradot, ridiculizând regulile și reușind în sfârșit să intre și să discute cu mulți matematicieni, astronomi și fizicieni, printre care și Maupertuis.
A făcut schimburi de idei cu matematicienii, mai mult în spiritul schimburilor colaborative decât în spiritul studenției, chiar dacă își perfecționa pregătirea în același timp; unii dintre interlocutorii săi erau atunci Maupertuis și Clairaut – acesta din urmă, care cunoștea și teoriile lui Newton, era un matematician și fizician celebru în Europa și a rămas unul dintre profesorii săi până la moartea lui Émilie du Châtelet.
Lucrări comune cu Voltaire
Voltaire și du Châtelet au lucrat îndelung la o lectură critică a Sfintei Scripturi în primii ani de viață împreună.
În timp ce Voltaire lucra la Elementele filosofiei lui Newton, în 1736, pentru a populariza teoriile omului de știință, a discutat aceste teorii cu Du Châtelet. Va preciza în prefaţă, când va fi publicată în 1738, că o anumită parte provine din opera acesteia din urmă. Mai mult, potrivit lui Andrew Brown, specialist al operei lui Voltaire: „Defineau împreună subiectele de studiu, apoi lucrau în colțul lor, și, ulterior, comparau rezultatele”. De exemplu, au realizat în comun experimente privind propagarea focului, care vor face obiectul unui tratat pentru fiecare în parte.
1749: Domenico Cimarosa, compozitor italian
Născut în Aversa, Domenico Cimarosa, deşi de origine umilă, a reusit sa studieze la Conservatorul din Napoli. Cand avea putin peste 20 de ani, devenise renumit în întreaga Europă pentru opera bufa “La Finta Parigina” compusa pentru Carnavalul din 1773, “L’Italiana in Londra” (1779), ”Gemina e Bernardone” (1781).
Invitat sa viziteze Rusia, de către Ecaterina cea Mare, a fost numit capelmaistru si compozitor la curtea de la Sankt-Petersburg. La Viena a compus capodopera sa, “Căsătoria secretă” (1791). In schimb, la intoarcerea în Napoli, a scris un imn republican pentru care a fost actionat in justitie si a trebuit sa se refugieze la Venetia, unde a murit în 1801. Domenico Cimarosa a scris peste şaizeci de opere, dar si mise, cantate, oratorii, concerte şi sonate pentru clavecin.
1778: Humphry Davy, chimist britanic (d. 1829)
1843: Elisabeta, regina României, soția regelui Carol I (1866-1914) și scriitoare (Carmen Sylva) (d. 1916)
Majestatea Sa Elisabeta, prima Regină a României, mai întâi Principesă a Romaniei- Principesă de Wied – cu numele complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied – (n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania – d. 18 februarie / 2 martie 1916 , Curtea de Argeș) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României. A fost soția lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român din dinastia germană Hohenzollern, patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare.
Cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor adoptase pseudonimul Carmen Sylva. Ca fondatoare de instituții caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniților.
1870: Ioan A. Bassarabescu, prozator român, membru al Academiei Române (d. 1952)
1893: Dimitrie Bagdasar, medic român, membru post–mortem al Academiei Române (d. 1946)
1975: Milla Iovovici, actriță ucrainiană