Comemorari 17 mai
1838: Charles Maurice de Talleyrand, om politic si diplomat francez (n. 1754)
Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, cunoscut sub numele de Talleyrand, s-a nascut intr-o familie din marea aristocratie, fiind indrumat spre o carieră ecleziastică de catre unchiul său, arhiepiscopul de Reims: a devenit preot şi apoi episcop de Autun, inainte de a părăsi institutia clericilor in timpul Revoluţiei, pentru a se dedica vietii laice.
Talleyrand a deţinut poziţii legate de puterea politica in cea mai mare parte a vieţii şi sub majoritatea regimurilor succesive pe care Franţa le-a cunoscut in epoca: a fost agent general al clericilor, ocupandu-se cu administrarea proprietatilor Bisericii si deputat al Starilor Generale in timpul Vechiului Regim, presedinte al Adunarii Nationale si ambasador in timpul Revoluţiei, ministru de externe in timpul Directoratului, Consulatului şi apoi sub Primul Imperiu, ambasador, ministru de externe şi preşedinte al Consiliului de Miniştri sub Restauratie, ambasador sub Monarhia din Iulie. A participat la incoronarea lui Ludovic al XVI-lea (1775), a lui Napoleon (1804), a lui Carol al X-lea (1825) şi a lui Ludovic-Filip I (1830).
A intervenit in mod frecvent in problemele economice şi financiare, initiativa sa cea mai renumita fiind propunerea de naţionalizare a proprietăţilor Bisericii. Cu toate acestea, faima sa provine in principal din cariera sa diplomatică excepţionala, al cărei apogeu l-a constituit Congresul de la Viena. Adept al Iluminismului, liberal convins, atat din punct de vedere politic, cat şi instituţional, social şi economic, Talleyrand a teoretizat şi a incearcat să aplice un “echilibru european” intre marile puteri.
Renumit pentru conversatia, umorul si inteligenta sa, viata i s-a desfasurat in perioada dintre Vechiul Regim si secolul al XIX-lea. Supranumit “diavolul schiop”, a fost uneori descris ca fiind un trădător cinic, corupt si plin de vicii, iar alteori, dimpotriva, ca un conducator pragmatic si vizionar, interesat de armonie şi raţiune, admirat sau detestat de contemporanii sai. Talleyrand ramane in continuare, o personalitate controversata ce suscita numeroase studii istorice si artistice.
1510: Sandro Botticelli, pictor al Renașterii florentine (n. 1445)
In 1481, Botticelli a fost chemat la Roma de catre Papa Sixtus al IV-lea pentru a decora Capela Sixtină, cu ajutorul a trei alti mari pictori. Rivalitatea care exista intre Papa şi familia Medici, protectorii lor, a facut ca talentul sa nu ii fie recunoscut. Aici a realizat trei fresce de mari dimensiuni: Viata lui Moise, Ispita lui Isus, Pedepsirea lui Core.
Botticelli se intoarce la Florenţa, infuriat de nedreptatea care i-a fost facuta pentru aceste capodopere şi decide sa nu-si mai părăsească niciodata oraşul natal. Imediat ce a revenit, a pictat Naşterea lui Venus in 1482, una dintre cele mai frumoase lucrari ale sale.
1727: Ecaterina I a Rusiei, țarină a Rusiei din 1725 până la moartea sa (n. 1683 sau 1684)
Născută Marta Helena Skowrońska, (letonă Marta Elena Skavronska), mai tarziu Marta Samuilovna Skavronskaya, a doua soție a lui Petru cel Mare, împărăteasă a Rusiei din 1725 si pana la moartea sa.
1729: Samuel Clarke, filosof si teolog englez (n. 1675)
A fost influentat de fizica lui Newton si rationalismul lui Descartes. A considerat principiile si regulile morale ca fiind legi divine ce presupun credinta in nemurire.
Timp de doisprezece ani a fost capelan al episcopului de Norwich, iar in 1706 a devenit capelan al reginei Ana. In 1709, a devenit rector la St James. A fost un apropiat al savanţilor din timpul său, in special al lui Isaac Newton.
Clarke este cel mai bine cunoscut pentru Tratatul cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi al religiei naturale şi revelate (1704-1706), tradus de Petrus Ricotier (Amsterdam, 1721, etc). In aceasta carte, autorul combate puternic pe Spinoza si Thomas Hobbes: el vrea să folosească numai argumente metafizice şi demonstraţii a priori.
In 1712, a publicat un tratat despre Sfinta Treime, care l-a facut sa fie privit ca anti-trinitarian şi i-a adus unele dificultăţi. In 1716, a avut dispute celebre cu Henry Dodwell, Anthony Collins şi Gottfried Wilhelm von Leibniz cu privire la unele aspecte ale metafizicii si religiei. Samuel Clarke a devenit membru al Societatii Regale pe 2 mai 1728.
A fost publicată in 1717 corespondenţa sa cu Leibniz despre timp, spaţiu, necesitate şi libertate. Clarke cultiva, de asemenea, ştiinţele şi filologia. I se datoreaza traducerile in limba latină a Tratatului de Fizica al lui Jacques Rohault (1697), Optica lui Newton (1706), ediţii cu comentarii ale lui Julius Caesar (1702) şi Homer (1729).
1818: Tadataka Inō, cartograf japonez (n. 1745)
1889: Maria a Prusiei, soția regelui Maximilian al II-lea al Bavariei (n. 1825)
1951: Împărăteasa Teimei, soția împăratului Taishō al Japoniei (n. 1884)
1992: Lawrence Welk, muzician american, acordeonist, sef de orchestra şi animator de televiziune
Si-a mentinut popularitatea timp de 30 de ani, iar in perioada 1955-1982 a fost gazda unei emisiuni de televiziune The Lawrence Welk Show care i-a adus faima si l-a facut bogat.
Stilul său a ajuns să fie cunoscut numarului mare de fani pe care i-a avut la radio, televiziune şi in spectacolele-live, dar si criticilor, drept “champagne music”.
1968: Oscar Lemnaru, prozator și traducător român (n. 1907)
2005: Piero Dorazio, pictor italian al secolului XX şi unul dintre părinţii artei abstracte italiene.
Piero Dorazio a fost implicat de foarte tanar in mişcarea de idei care a zguduit peninsula după Eliberare. Odată ce războiul s-a incheiat in 1945, Mussolini a fost executat pe 28 aprilie şi germanii au capitulat pe 2 mai Dorazio a constituit cu prietenii sai (Guerrini, Perilli, Vespignani …) grupul Arta sociala, care aspira la o reinnoire socială şi culturală a Italiei. Expozitia grupului a avut loc in martie 1946, la Roma, intr-un local al Partidului Socialist Italian.
2007: Pierre-Gilles de Gennes, fizician francez (n. 1932)
2009: Mario Benedetti, scriitor uruguaian (n. 1920)