18 Octombrie

1859: Henri Bergson, filosof francez, laureat al Premiului Nobel (d. 1941)

Henri Bergson, pe numele complet Henri-Louis Bergson, 18 oct. 1859 – 4 ian. 1941, filosof francez, primul care a elaborat ceea ce a ajuns să fie numit filozofia procesului, care respingea valorile statice în favoarea valorilor mișcării, schimbării și evoluției. De asemenea, a fost un maestru al stilului literar, atras atât de mediul academic, cât și de cel popular, și a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1927.

Primii ani

Prin tatăl său, un muzician talentat, Bergson provenea dintr-o bogată familie evreiască poloneză – fiii lui Berek, sau Berek-son, din care derivă numele Bergson. Mama lui provenea dintr-o familie evreiască britanică. Educația, formarea și interesele lui Bergson erau tipic franceze, iar cariera sa profesională, ca și întreaga sa viață, s-au petrecut în Franța, în cea mai mare parte la Paris.

Și-a primit educația timpurie la Liceul Condorcet din Paris, unde a dovedit înclinații la fel de mari atât în științele exacte, cât și în științele umaniste.

Din 1878 până în 1881 a studiat la École Normale Supérieure din Paris, instituția responsabilă cu formarea cadrelor didactice universitare. Cultura generală pe care a primit-o l-a făcut să fie în largul său  atât în citirea clasicilor greci și latini, cât și în obținerea a ceea ce își dorea și avea nevoie din cunoștințele vremii sale și în dobândirea unui început în cariera în filosofie, spre care se îndrepta după absolvire.

Cariera sa didactică a început în diferite licee din afara Parisului, mai întâi la Angers (1881–1883) și apoi pentru următorii cinci ani la Clermont-Ferrand. În timp ce se afla Clermont-Ferrand, a avut intuiția care i-a oferit atât baza, cât și inspirația pentru primele sale cărți filosofice. După cum i-a scris ulterior eminentului pragmatist american, filozof și psiholog, William James:

“Rămăsesem până la acea vreme complet impregnat de teorii mecaniciste, la care fusesem condus de timpuriu de lectura lui Herbert Spencer… Analiza noțiunii de timp, care intră în mecanică și fizică, a fost cea care mi-a răsturnat toate ideile. Am văzut, spre marea mea uimire, că timpul științific nu rezistă… că știința pozitivă constă în esență în eliminarea duratei. Acesta a fost punctul de plecare al unei serii de reflecții care m-au determinat, prin pași treptați, să resping aproape tot ceea ce acceptasem până acum și să îmi schimb complet punctul de vedere.”

Primul rezultat al acestei schimbări a fost Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței, 1889, pentru care a obținut doctoratul în același an. Această lucrare a fost în primul rând o încercare de a stabili noțiunea de durată sau de timp trăit, spre deosebire de ceea ce Bergson vedea ca o concepție spațializată a timpului, măsurată de un ceas, care este folosită de știință. Bergson a continuat prin analizarea conștiinței pe care omul o are despre sinele său interior pentru a arăta că faptele psihologice sunt calitativ diferite de oricare altele, acuzându-i în special pe psihologi de falsificarea faptelor prin încercarea de a le cuantifica și număra. A fost criticată, în special, Legea lui Fechner care  pretinde că stabilește o relație calculabilă între intensitatea stimulului și cea a senzației corespunzătoare. Odată ce confuziile au fost eliminate, prin care se confundau durata cu extinderea, succesiunea cu simultaneitatea și calitatea cu cantitatea, Bergson a susținut că obiecțiile la libertatea umană făcute în numele determinismului științific ar putea fi văzute ca fiind neîntmeiate.

Triumfuri filozofice

La publicarea lucrării Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței, Bergson se întorsese la Paris și preda la liceul Henri IV. În 1891, s-a căsătorit cu Louise Neuburger, o verișoară a romancierului francez Marcel Proust.

Între timp, a întreprins studiul relației dintre minte și corp. Doctrina dominantă a fost aceea a așa-numitului paralelism psihofizic (sau psihofiziologic), care susținea că pentru fiecare fapt psihologic există un fapt fiziologic corespunzător care îl determină strict. Deși era convins că a respins argumentul pentru determinism, propria sa lucrare, în disertația de doctorat, nu a încercat să explice modul în care mintea și corpul sunt legate. Descoperirile cercetărilor sale asupra acestei probleme au fost publicate în 1896 sub titlul Materie și memorie: eseu despre relația dintre corp și minte.

Aceasta este cea mai dificilă și poate cartea perfectă dintre cărțile sale. Abordarea pe care a întreprins-o în acest studiu este tipică metodei sale de a face filosofie. Bergson  nu a procedat prin speculații generale și nu a fost preocupat de elaborarea unui mare sistem speculativ. Bergson  a început în acest sens, ca în fiecare dintre cărțile sale, cu o problemă specială, pe care a analizat-o determinând mai întâi faptele empirice (observate), fapte care se cunosc despre aceasta în conformitate cu cea mai bună și mai actualizată opinie științifică.

Astfel, pentru lucrarea Materie și memorie, a consacrat cinci ani studierii tuturor lucrărilor disponibile despre memorie și, în special, fenomenul psihologic al afaziei sau pierderii capacității de a utiliza limbajul. Conform teoriei paralelismului psihofiziologic, o leziune a creierului ar trebui să afecteze chiar baza unei puteri psihologice. Dar apariția afaziei arată că nu este cazul, a argumentat Bergson. Persoana afectată înțelege ce spun alții, știe ce vrea el să spună, nu suferă nicio paralizie a organelor de vorbire și totuși nu poate vorbi. Acest fapt arată, a susținut el, că nu memoria se pierde, ci mai degrabă mecanismul corporal care este necesar pentru a se exprima. Din această observație, Bergson a concluzionat că memoria, deci mintea sau sufletul, este independentă de corp și o folosește pentru a-și îndeplini propriile scopuri.

Eseul asupra datelor imediate ale conștiinței a fost intens revizuit în revistele profesionale, dar Materia și memoria a atras atenția unui public mai larg și a marcat primul pas de-a lungul drumului care a condus la faptul că Bergson a devenit unul dintre cei mai populari și influenți lectori și scriitori ai vremii.

În 1897 s-a întors ca profesor de filozofie la École Normale Supérieure, în care intrase pentru prima dată ca student la 19 ani. Apoi, în 1900, a fost chemat la Collège de France, instituția academică cu cel mai înalt prestigiu dintre toate instituțiile din Franța, unde s-a bucurat de un imens succes ca lector.

De atunci și până la izbucnirea Primului Război Mondial, a existat o adevărată modă a bergsonismului. William James a fost un cititor entuziast al operelor sale, iar cei doi bărbați au devenit prieteni apropiați. Expozițiile și comentariile asupra filozofiei bergsoniene se găseau peste tot. Mulți au susținut că a apărut o nouă zi în filozofie care a adus cu sine lumină pentru multe alte activități, cum ar fi literatura, muzica, pictura, politica și religia.

Evoluția creatoare, 1907, cea mai mare lucrare din acești ani și cea mai faimoasă carte a lui Bergson, îl dezvăluie foarte clar ca filosof al procesului și, în același timp, arată influența biologiei asupra gândirii sale.

În examinarea ideii de viață, Bergson a acceptat evoluția ca un fapt stabilit științific. El a criticat, totuși, interpretările filosofice care i-au fost date pentru că nu a văzut importanța duratei și, prin urmare, a ratat însăși unicitatea vieții. Bergson a propus ca întregul proces evolutiv să fie văzut ca rezistența unui impuls vital care se dezvoltă continuu și generează noi forme. Evoluția, pe scurt, este creatoare, nu mecanicistă.

În acest proces de dezvoltare, Bergson a trasat două linii principale: una prin instinct, ducând la viața insectelor; cealaltă prin evoluția inteligenței, având ca rezultat omul; ambele, însă, sunt văzute ca lucrarea unui impuls vital care se desfășoară peste tot în lume. Ultimul capitol al cărții, intitulat Mecanismul cinematografic al gândirii și iluzia mecanicistă, prezintă o trecere în revistă a întregii istorii a gândirii filosofice, cu scopul de a arăta că peste tot aceasta nu a reușit să aprecieze natura și importanța devenirii, falsificând astfel natura realității prin impunerea unor concepte statice și distincte.

Printre lucrările minore ale lui Bergson se numără Râsul: eseu asupra semnificației comicului, 1900, și, Introducere în metafizică, 1903. Acesta din urmă oferă probabil cea mai bună introducere a filozofiei sale, oferind cea mai clară relatare a metodei sale. Bergson a afirmat că există două moduri profund diferite de a cunoaște. Cel care atinge cea mai îndepărtată dezvoltare în știință, este analitic, spațial și conceptualizant, având tendința de a vedea lucrurile ca fiind solide și discontinue. Celălalt este o intuiție globală, imediată, care ajunge în miezul unui lucru prin înțelegere. Primul este util pentru a face lucruri, pentru a acționa asupra lumii, dar nu reușește să ajungă la realitatea esențială a lucrurilor tocmai pentru că lasă în afară durata și fluxul său perpetuu, care este inexprimabil și nu poate fi înțeles decât prin intuiție. Întreaga operă a lui Bergson poate fi considerată o explorare amplă a sensului și implicațiilor intuiției sale permanente ca fiind cea mai profundă realitate dintre toate.

Anii de mai târziu

În 1914, Bergson s-a retras din toate funcțiile active de la Collège de France, deși nu s-a retras oficial din catedră decât în ​​1921. După ce a primit cele mai înalte onoruri pe care i le putea oferi Franța, inclusiv calitatea de membru, din 1915, printre cei „40 de nemuritori” ai Academiei Franceze, a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1927.

După Evoluția creatoare, au trecut 25 de ani până la publicarea unei alte lucrări majore. În 1932 a publicat Cele două surse ale moralei și religiei. La fel ca în lucrările anterioare, a susținut că opoziția polară dintre static și dinamic oferă o perspectivă de bază. Astfel, în viața morală, socială și religioasă a oamenilor, el a văzut, pe de o parte, opera societății închise, exprimată în conformitate cu legile codificate și obiceiuri și, pe de altă parte, societatea deschisă, reprezentată cel mai bine prin aspirațiile dinamice ale eroilor și ale sfinților mistici care se ridică dincolo de obișnuit și chiar încalcă rânduielile grupurilor în care trăiesc. Există, astfel, două morale sau, mai degrabă, două surse: cea care își are rădăcinile în inteligență, care conduce atât la știință, cât și la idealul său static, mecanicist; cealaltă bazată pe intuiție și găsindu-și expresia nu numai în creativitatea liberă a artei și filozofiei, ci și în experiența mistică a sfinților.

Bergson, în Cele două surse ale moralei și religiei, se apropiase mult mai mult de noțiunea religioasă ortodoxă a lui Dumnezeu decât în ​​impulsul vital al Evoluției creatoare. El a recunoscut în testamentul său din 1937:

„Reflecțiile mele m-au condus din ce în ce mai aproape de catolicism, în care văd împlinirea completă a iudaismului”. Cu toate acestea, deși și-a declarat „aderarea morală la catolicism”, el nu a trecut niciodată dincolo de acest stadiu. Ca explicație, a scris: „M-aș fi convertit, dacă nu aș fi prevăzut de ani buni un val teribil de antisemitism gata să izbucnească asupra lumii. Am vrut să rămân printre cei care mâine vor fi persecutați ”. Pentru a confirma această convingere, cu doar câteva săptămâni înainte de decesul său, s-a ridicat de pe patul de boală și a stat la coadă pentru a se înregistra ca evreu, în conformitate cu legea tocmai impusă de guvernul de la Vichy, deși autoritățile îi oferiseră o dispensă.

Influențe

Deși nu a dat naștere unei școli de filosofie bergsoniene, influența lui Bergson a fost considerabilă. Influența sa cea mai mare a fost în rândul filozofilor din Franța, dar s-a simțit și în Statele Unite și Marea Britanie, în special în opera lui William James, George Santayana și Alfred North Whitehead, celălalt mare metafizician al procesului din secolul al XX-lea.

Mai mult…

1405: Papa Pius al II-lea (d. 1464)

1569: Giambattista Marino, poet italian (d. 1625)

1663: Eugen de Savoia, feldmareșal al Sfântului Imperiu Roman, eliberatorul Ungariei și Transilvaniei de sub turci, guvernator al Banatului (d. 1736)

1668: Johann George al IV-lea, Elector de Saxonia (d. 1694)

1741: Pierre Choderlos de Laclos, scriitor, oficial, francmason și general al armatei franceze (d. 1803)

Romancier francez, oficial, francmason și general al armatei, cunoscut mai ales pentru scrierea romanului epistolar Les Liaisons dangereuses (Legături primejdioase) (1782).

A optat pentru o carieră militară, dar a părăsit-o curând pentru a deveni scriitor.

Un caz unic în literatura franceză, el a fost mult timp considerat un scriitor la fel de scandalos precum marchizul de Sade sau Nicolas-Edme Rétif.

Era un ofițer militar fără iluzii în privința relațiilor umane și un scriitor amator. Cu toate acestea, planul său inițial era să „scrie o operă care să iasă din tiparele obișnuite, să producă senzație și să-i supraviețuiască după moartea sa”; din acest punct de vedere, și-a atins majoritatea obiectivelor prin faima capodoperei sale Legături primejdioase.

Este una dintre capodoperele literaturii romanești din secolul al XVIII-lea, care explorează intrigile amoroase ale aristocrației. A inspirat multe comentarii critice și analitice, piese de teatru și filme.

Mai mult…

1777: Heinrich von Kleist, autor și poet german (d. 1811)

1831: Frederic al III-lea al Germaniei (d. 1888)

1870: Daisetz Teitaro Suzuki, un învățat al școlii Rinzai (d. 1966)

1907: Mihail Sebastian, scriitor român (d. 1945)

1919: Pierre Elliott Trudeau, prim ministru al Canadei (1968–1979; 1980–1984), (d. 2000)

1925: Melina Merkouri, actriță, om politic grec, fost ministru al culturii (1981-1989; 1993-1994), (d. 1994)

1926: Chuck Berry, cântăreț, compozitor, chitarist american (d. 2017)

1939: Jan Erik Vold, poet norvegian

1956: Martina Navrátilová, jucătoare americană de tenis de origine cehă

1960: Ion Stoica, politician român

1960: Jean-Claude Van Damme, actor, expert în arte marțiale și regizor belgian

1967: Ștefan Bănică Jr., cântăreț, actor, regizor, producător de film și compozitor român, fiul actorului și cântărețului Ștefan Bănică Sr.

1967: Hunor Kelemen, politician român de etnie maghiară

1968: Michael Stich, jucător german de tenis

1968: Cristian Iacob, actor român

1973: Raul Cristian, regizor și actor de filme

1976: Galder, muzician norvegian

1987: Zac Efron, actor și cântăreț american

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.