19 Mai

 

1637: Isaac Beeckman, matematician, fizician, filosof şi medic olandez (n. 10 dec.1588)

Filozof naturalist şi om de ştiinţă olandez, care, prin studiile şi contactele sale cu principalii filosofi naturalisti, a dat naştere atomismului modern.

Prieten cu eruditul, matematician si filozof francez, Marin Mersenne, Pierre Gassendi ( matematician, filozof, teolog si astronom francez) şi cu René Descartes. A descris, in 1614, relaţia dintre lungimea şi frecvenţa de vibraţie in corzile vibrante. A fost interesat de mai multe inovaţii ale timpului său, de la telescop si pana la submarinul lui Cornelis Drebbel.

Beeckman s-a nascut pe 10 decembrie 1588, la Middelburg, capitala provinciei Zeeland, Olanda. Beneficiind de timpuriu de o foarte buna educaţie în oraşul său natal, a compus poezii de la unsprezece ani si o piesa de teatru de 500 de versuri, care a fost jucata în faţa unui public format din prieteni şi vecini. Intre 1607 si 1610, Beckman a studiat teologia,  filosofia, literatura si lingvistica la Leiden. Tot aici, Beeckman a studiat si matematica cu filosoful Rudolph Snellius (Rudolph Snel van Royen). La întoarcerea în Middelburg, nu a putut găsi un post de preot, din cauza diferendelor dogmatice dintre tatăl său şi liderii bisericii din Zeeland.

In 1616, a plecat să studieze medicina la Universitatea franceza din Caen, unde a obtinut diploma de licenta în1618, cu tema Febra terţă intermitentă. După întoarcerea din Franţa, Beeckman a plecat in oraşul Breda, la un unchi. Aici, în noiembrie 1618, Beeckman l-a întâlnit pe tanarul René Descartes. Acesta, era inrolat în armata lui Maurice de Nassau (Maurits van Nassau) în Republica Olandeză, dar cum se incheiase un armistiţiu între Olanda şi Spania, isi folosea timpul liber studiind matematica. Beeckman a propus o problemă dificilă de matematică, şi spre surprinderea lui, tanarul Descartes a găsit soluţia.

In ultimele două luni ale anului 1618, prietenia lor s-a dezvoltat în jurul problemelor de mecanică şi matematică propuse de Beeckman despre gravitatie, hidrostatica sau curbe matematice. Amandoi credeau că era necesar să creeze o metodă prin care sa uneasca matematica si fizica. Si-au propus sa creeze un tratat de mecanica si Beeckman i-a dat lui Descartes sa-i citeasca caietele de insemnari, iar acesta, la rândul său, i-a oferit un compendiu muzical (Compendium Musicae), scris de el in 1618 si dedicat lui Beeckman.

In 1619, Beeckman a devenit profesor la Scoala de gramatica (sau Scoala de latină) din Utrecht. Tot in 1619, Beeckman a revenit la Middelburg şi a început corespondenţa cu Descartes. Calatoreste intr-o serie de orase din Olanda si renunta sa mai practice medicina. In anul următor, ia lecţii de canto (fără mare succes), apoi revine la Middelburg si se casatoreste in aprilie 1620. In decembrie 1620, se stabileste înRotterdam, langa  fratele său mai mic, Jacob, care era directorul scolii locale de gramatica, Scoala Erasmiana dinRotterdam. Ca profesor, Beeckman predă logica şi direcţionează “disputele” cursantilor. In 1625, devine director adjunct al Scolii Erasmiene şi responsabil cu unificarea programelor şcolilor latine.

Lui Beeckman i-a placut foarte mult atmosfera pragmatica, orientata spre latura practica, din Rotterdam. Curiozitatea l-a facut sa fie mult mai apropiat de meşteşugari, tehnicieni şi ingineri. Impreună cu nişte meşteşugari şi un medic, a fondat, in 1626, “Collegium mechanicum” (Colegiul Mecanic sau Colegiul Tehnic), in care se discutau tot felul de probleme practice.

Cu toate acestea, în 1627, din cauza conflictelor din cadrul Bisericii Reformate Olandeze din Rotterdam, Beeckman a acceptat oferta de a deveni directorul Scolii de gramatica din apropiere de Dordrecht. Si-a deschis lecţiile înDordrecht, cu o prelegere despre aşa-numita “Filosofie fizico-matematica”. Populaţia din acest oraş, al doilea ca importanta din Olanda, era uimita de cunoştinţele lui şi ii atribuia virtuţi extraordinare

In 1628, Descartes a publicat “Regulile pentru conducerea spiritului” şi a avut o disputa  cu Beeckman, pe care il acuza, vehement si nedrept, de a-si fi însuşit invenţiile sale din compendiul de muzica.

In 1629, Beeckman il cunoaste pe Marin Mersenne si apoi, in vara aceluiaşi an, pe Pierre Gassendi. Beeckman a intretinut relaţii sustinute de prietenie cu eruditul preot Marin Mersenne. Facea parte, impreuna cu Rudolph Snellius, fiul acestuia, Willebrord Snell van Royen (sau Snellius), şi Simon Stevin, din noul val de oameni de stiinta, fiind un apropiat al astronomilor Tycho Brahe şi Kepler, al filosofului Francis Bacon, William Gilbert (fizician si medic englez) şi al medicului englez, William Harvey.

Beeckman era considerat printre cei mai cultivati oameni din Europa, ca fizician si medic. Astfel, l-a impresionat profund pe Mersenne, în pofida diferentelor de vederi pe teme religioase, precum şi pe Gassendi, care se pare că a fost orientat de Beeckman catre filosofia lui Epicur (atomism). Matematicianul şi filozoful Pierre Gassendi chiar a declarat intr-o scrisoare catre astronomul francez, Nicolas de Peiresc, în 1629, că Beeckman este cel mai mare filozof pe care l-a intalnit vreodata. Prima calitate a lui Beeckman era curiozitatea lui naturală. Din păcate, această dorinţă de a-si extinde permanent cunoştinţele îl împiedica sa finalizeze abordarea sa extrem de originala a filozofiei naturii. A scris si un eseu despre o dovadă a existenţei lui Dumnezeu.

In anii următori, a făcut unele observaţii astronomice impreuna cu Martin van den Hove (Martinus Hortensius), iar în 1630, după disputa cu Descartes, a reînnoit prietenia cu acesta, de acum inainte stabilit la Leiden. Pe la mijlocul anului 1630, Beeckman a petrecut o perioadă de timp considerabilă învăţand arta de a slefui lentilele.

Incă de la începuturile studiilor sale, Beeckman a tinut întotdeauna un caiet de insemnari al observatiilor personale, un jurnal extins (“Journaal”, în limba olandeză), asa-numitul Jurnal. Această colecţie de insemnari conţine diverse note referitoare la viaţa sa personală, vreme şi condiţiile sociale în care trăia, dar, de asemenea, se refera la medicină, logica, muzica, fizica şi matematica. Din acest Jurnal, este clar că deja de pe cand se afla in Zierikzee, Beeckman a dezvoltat o filosofie mecanică coerentă, din care face parte atomismul, un principiu modern al inerţiei, şi o directie pentru o interpretare matematică a filosofiei naturale, propunand o matematizare a cunostintelor din domeniul ştiinţei.

Datorita timiditatii şi modestiei naturale, Beeckman nu si-a publicat niciodata ideile sale novatoare, dar a influenţat mulţi oameni de ştiinţă ai timpului său. La câţiva ani după moartea lui Beeckman, fratele său mai mic, Abraham, a publicat o selecţie din insemnarile sale, Mathematico-physicarum meditationum, quaestionum, solutionum centuria (Utrecht1644). Aceasta publicaţie a trecut practic neobservata, fiind prea obscura pentru a avea un impact asupra istoriei ştiinţei. Daca ar fi fost doar aceasta, Beeckman ar fi rămas probabil doar o figură stearsa pe fundalul Revoluţiei Stiinţifice.

Domeniul de aplicare al ideilor lui Beeckman nu si-au dovedit utilitatea practica până când istoricul ştiinţei Cornelis de Waard, redescoperind Jurnalul în 1905, în arhivele municipale din Middelburg, l-a publicat în volume între 1939 şi 1953, inclusiv o anexa cu mai multe documente apartinand lui Beeckman.

Jurnalul rămâne o sursă valoroasă de informaţii despre Beeckman şi Descartes, clarificand si relaţia sa cu acesta. Descartes a fost mai intai discipolul lui Beeckman, care i-a deschis portile cunoaşterii, stimulandu-l sa lucreze si insuflandu-i entuziasmul pentru ştiinţă. Descartes recunoaştea acest lucru şi îi mulţumea in repetate randuri maestrului si prietenului său pentru faptul ca l-a impulsionat in aceasta directie. De altfel, Descartes ii va scrie mai târziu: “Dormeam si m-ai trezit”, iar in 1619, in semn de recunostinta, i-a dedicat lui Beeckman compendiul sau de muzica. Dar prietenia lor nu era fara asperitati, iar in timpul disputelor frecvente, Descartes se dovedea, uneori, a fi foarte nedrept şi ingrat, vis-à-vis de Beeckman.

Detaliile din viaţa lui Beeckman sunt cunoscute din Jurnalul său, tinut la zi cu acurateţe. Acesta dezvaluie imaginea unui Beeckman cercetator, lucrand în aceeaşi direcţie cu marii gânditori ai Renasterii tarzii.

Beeckman avea o filosofie mecanica pe deplin inchegata. A pornit de la premisa că nici o explicaţie în fizică nu poate fi acceptabila daca nu permite o reprezentare grafica. A respins conceptul de impuls şi a optat pentru ideea că un obiect care este pus in miscare va continua să facă acest lucru pana in momentul in care este întrerupt sau deviat.

Beeckman a respins, de asemenea, teoria aristotelică referitoare la materie şi a adoptat atomismul, chiar dacă era conştient de lacunele acestuia. Respingând ideile lui Aristotel, Beeckman dezvoltat, independent de fizicianul si filozoful Sebastian Basson, conceptul conform caruia materia este compusă din atomi.

In conceptia atomista despre univers, a fost influenţat de poemul lui Lucreţiu De rerum natura, şi de gândirea lui Democrit. A formulat, simultan cu Sebastien Basson conceptul de molecula, dezvoltand ideea că o substanţă fizico-chimica poate fi concepută ca un ansamblu de particule secundare compuse din atomi clasici.

Beeckman era un practician care întotdeauna căuta să clarifice problemele stiintei prin experimente, oferind aplicatii tehnice. Astfel, se opunea scolasticilor, reprosandu-le ca fac “rationamente in vid” şi folosesc “argumente antropomorfe”.

De asemenea, a respins noţiunea de “fuga vacui” şi a preferat ideea că presiunea aerului este responsabila de comportamentul fluidelor. Astfel, a pus în practică convingerile sale analizand funcţionarea unei pompe (1615), formuland o teorie asupra presiunii aerului (1629), opusa teoriei sustinute la acel moment (inclusiv de Descartes), că “natura ar avea oroare de vid”, teoretizand în mod corect faptul că presiunea aerului este cauza şi nu teoria, populara pe atunci, “horror vacui” (teorie propusă de filozoful grec Aristotel care a sugerat că natura are oroare de vid). Pornind de la idei ca acestea, Beeckman a fost în măsură să dea explicaţii mecanice multor fenomene fizice diferite, inclusiv magnetismul, mareele, propagarea sunetului, armoniile muzicale şi mişcarea planetelor (era adeptul lui Copernic).

Daca Beeckman este menţionat ca fiind unul dintre primii savanti care au descris inerţia în mod corect, fiind citat uneori ca precursor al principiului inerţiei şi al caderii  corpurilor, conceptia asupra mişcării, pe care a expus-o in jurnalul său, are cateva probleme, intrucat a presupus că viteza circulară (viteza cu care un obiect poate deveni satelit al Pamantului) constanta se conservă. Intr-adevăr, nu parea să facă distincţia între mişcarea rectilinie uniformă şi mişcarea circulară uniformă, afirmand pentru ambele, ca in vid, o mişcare uniformă începuta rectiliniu sau circular, va continua sa ramanaconstanta(in prezent, se stie ca mişcarea circulară necesită o forţă centrală).

I se datoreaza descoperirea legata de corzile vibrante, demonstrand, in 1614, faptul ca frecvenţa fundamentală a unei corzi care vibreaza este invers proporţională cu lungimea corzii. In general, Beeckman reflecta pe tema generarii sunetelor, crezand ca fenomenul putea fi explicat in termenii mecanicii si in maniera corpusculara.

Profesorii din Leiden, care l-au influentat cel mai mult pe Beeckman, au fost Rudolph Snellius şi Simon Stevin. El însuşi a fost profesorul lui Johan de Witt, devenit mai tarziu, o figura cheie a politicii olandeze de la mijlocul secolului al XVII-lea, si profesor şi prieten al lui René  Descartes. Beeckman l-a convins pe Descartes să-si dedice studiile unei abordari matematice a naturii. In toamna anului 1628, Beeckman l-a introdus in multe dintre ideile lui Galileo. In 1629, au avut o disputa in care Descartes punea la indoiala faptul ca Beeckman l-a ajutat cu unele dintre descoperirile sale matematice.

In octombrie 1630, Descartes i-a scris o scrisoare lungă si vehementa, aparent menita să-l zdruncine psihologic pe Beeckman, în care declara ca nu a fost niciodată influenţat de acesta. Astfel, după 1631, relaţia cu Descartes s-a deteriorat considerabil, atunci când Descartes l-a acuzat – neîntemeiat, de altfel – de faptul ca acesta se lauda ca a fost profesorul sau. Cu toate acestea, în pofida unor dispute, au rămas în contact până la moartea lui Beeckman în 1637.

804: Alcuin, poet, profesor, cleric anglo-saxon, consilier al lui Carol cel Mare (n. 735)

Alcuin din York (latină: Alcuinus) sau Ealhwine, supranumit Albinus (latinizat) sau Flaccus a fost un savant ecleziastic englez, poet si profesor in York, Northumbria.

A fost discipol al Arhiepiscopului Ecgbert dinYork. Dupa invitaţia lui Carol cel Mare (Charlemagne) la scoala palatina din Aix-la-Chapelle (Aachen, Germania), a devenit un important teolog şi profesor la curtea carolingiană si o personalitate a anilor 780 şi 790.

Alcuin a fost unul dintre consilierii politici principali, prieten si confident al lui Carol cel Mare, colaborator in domeniul culturii si promotor al “renasterii carolingiene” din secolul al VIII-lea şi al IX-lea. S-a aflat la conducerea celei mai mari scoli a Imperiului carolingian: Academia Palatina.

Carol cel Mare a creat Academia Palatina, destinata sa fie o reuniune de oameni de ştiinţă dintre apropiatii sai: Alcuin, Ansegisus, Adalard de Corbie (sau Adelard), Angilbert, Paul Diaconul, Paulin de Aquileia, Petru dinPisa, Théodulf si irlandezii Dungal şi Clement. Academia Palatina era formata din noua membri, asemenea celor nouă muze, si a fost precursoarea şi modelul tuturor academiilor occidentale. Membrii săi purtau titlul de “conte palatin”. Latinam moderna, ca limbă universală a Occidentului, era aici singura limba folosita ca instrument de limbaj şi de studiu. Fiecare membru avea un supranume, împrumutat din istoria şi literatura antica: regele, Carol cel Mare, era David, Alcuin era Horatiu sau Flaccus, Angilbert era Homer, arhiepiscopul Theodulf de Orléans era Pindar. Aici se discutau chestiuni literare şi tehnologice, se citeau poezii şi se tineau discursuri.

Ca lider al Academiei Palatine infiintate de Carol cel Mare, Alcuin a introdus reforme majore şi a fost printre primii care au aparat ideea unei identităţi europene, care se bazează pe civilizaţia antica, mai degrabă decât pe moştenirea barbară. A introdus traditiile umanismului anglo-saxon in Europa de Vest si a fost carturarul cel mai de seama al renasterii invatamantului, cunoscuta sub numele de Renasterea carolingiana. A facut reforme importante in liturghia romano-catolica si a lasat peste 300 de scrisori in latina, o sursa importanta pentru istoria timpului sau. Desi identificat, prin traditie, ca autorul cartilor caroline si creatorul minusculelor carolingiene, astazi este recunoscut ca a avut un rol mai putin important in crearea acestora.

A scris multe tratate teologice şi dogmatice, precum şi câteva lucrări de gramatica şi un număr de poezii. A devenit staret al Sf. Martin din Tours, în 796, unde a rămas până la sfarsitul vietii.

Istoricul Einhard, in lucrarea Viata lui Carol cel Mare (Life of Charlemagne), l-a caracterizat drept “omul cel mai învăţat al timpului său.” Printre discipolii sai, au fost numerosi intelectuali majori ai erei carolingiene.

 ***

Renasterea carolingiana: domnia lui Carol cel Mare a reprezentat o etapa de inflorire fara precedent a culturii. Acesta este si motivul pentru care ultimul sfert al secolului al VIII-lea si prima jumatate a secolului al IX-lea sunt cunoscute sub numele de “Renasterea carolingiana”. Carol cel Mare a sprijinit infiintarea de scoli episcopale si manastiresti si a invitat la curtea sa cronicari, poeti, gramaticieni, teologi, astronomi si geografi, filosofi, literati renumiti din acea perioada, precum Petru din Pisa, Paulin din Friul, Paul Diaconul, Theodulf, Dungal, Dicuil, Alcuin. Acestia si-au desfasurat activitatea in Academia Palatina de la curtea din Aachen, care era un cerc de discutii cu caracter cultural-literar.

Renasterea carolingiana a facut posibila reorganizarea scolara episcopala si manastireasca, precum si imbunatatirea scrierii (scrierea de codice, adica de carti manuscrise, precum si cea de cancelarie numita minuscula carolingiana), folosirea corecta a limbii latine, limba culta a acelei perioade in care erau scrise documentele si codicele, intensificarea studiilor istorice si literare. Astfel a fost posibila copierea unor manuscrise antice precum unele scrieri ale lui Cezar, Tit Liviu, Tacit, Vergiliu etc.

Palatul de la Aix-la-Chapelle: ansamblu de cladiri rezidentiale, politice şi religioase, ales de Carol cel Mare pentru a fi centrul puterii carolingiene. Carol cel Mare si-a construit palatul în centrul imperiului său, în oraşul balnearAix-la-Chapelle, văzându-l ca pe o a doua Roma, “Roma Secunda.”

Era cel mai mare palat pe care il avusese vreodata un rege Franc. Palatul era situat în actualul oraş Aix-la-Chapelle, care este situat in vestul Germaniei, în landul Renania de Nord-Westfalia. Capela Palatina era plasata la celălalt capăt al complexului palatial, spre sud.

Este cunoscut faptul că lucrarea a fost finalizată in mare parte în 798, capela a fost sfintita in 805, dar lucrarile au continuat până la moartea lui Carol în 814. Astazi, cea mai mare parte a palatului a fost distrusa, dar a rămas Capela Palatina, care este considerata una dintre comorile arhitecturii carolingiene şi un exemplu al arhitecturii caracteristice Renaşterii carolingiene.

Curtea regala, resedinta lui Carol cel Mare, era, de asemenea, locul pentru primirea ambasadorilor, de unde si dimensiunile impresionante ale palatului. Prin construirea acestui palat, Carol dorise să rivalizeze cu Marele Palat din Constantinopol.

1296: Papa Celestin al V-lea (n. 1215)

1536: Anne Boleyn, a doua soție a lui Henric al VIII-lea al Angliei (executată) (n. cca. 1501)

1825: Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, teoretician social francez (n. 1760)

1895: José Martí, scriitor și om politic cubanez (n. 1853)

1935: Thomas Edward Lawrence, arheolog, ofiţer, aventurier, agent secret şi scriitor britanic (n. 16 aug. 1888)

Thomas Edward Lawrence, supranumit Lawrence al Arabiei, originar din Tara Galilor.

Intre 1907-1910 a studiat istoria la Jesus College, Oxford, absolvind primul, cu mentiunea First class honours.  A ocupat postul de arheolog în Orientul Mijlociu, lucrand la diverse excavatii, impreuna cu David George Hogarth şi Leonard Woolley. In 1908, s-a alăturat OUOTC (Oxford University Officer Training Corps), pentru un curs de doi ani.

In decembrie 1910, a plecat la Beirut, apoi la Jbeil (Byblos), unde a învăţat limba araba cu profesorii de la Scoala Misiunii Americane. A participat la excavatiile de la Karkemish, apoi de la Jerablus, in sudul Turciei de astăzi, sub conducerea lui D. G. Hogarth şi R. Campbell-Thompson. Un arheolog, care promitea o cariera stralucita in  viitor, Leonard Woolley, devenind cunoscut ulterior prin descoperirea orasului mesopotamianUr, in Caldeea, a împărtăşit un pic mai târziu impreuna cu Lawrence bucuria acestei descoperiri.

La sfarsitul verii lui 1911, s-a întors în Marea Britanie pentru o scurtă pauză, intorcandu-se în luna noiembrie in Orientul Mijlociu, pentru a lucra o scurta perioada de timp cu Williams Flinders Petrie la Kafr Ammar în Egipt. A revenit la Karkemish pentru a lucra din nou cu Leonard Woolley. A vizitat, în mod regulat, Orientul Mijlociu, pentru excavatii, până la izbucnirea Primului Război Mondial. Numeroasele sale calatorii in Siria, viaţa alaturi de arabi, portul imbracamintei lor, cunoasterea culturii, a elementelor de bază ale limbii şi dialectelor acestora, s-au dovedi atuuri inestimabile în timpul conflictului.

In ianuarie 1914, înainte de izbucnirea Primului Razboi Mondial, Lawrence a fost cooptat de armata britanica pentru a supraveghea Deşertul Negev în timp ce isi realiza cercetarile arheologice. A devenit ofiţer de legătură britanic în timpul Marii Revolte Arabe (rebeliune condusa de Hussein ibn Ali, seriful de la Mecca, pentru eliberarea Peninsulei Arabice de sub dominatia Imperiului Otoman, intre 1916 -1918).

In pofida gloriei si meritelor autoproclamate de T. E. Lawrence, acesta a fost extrem de contestat. Locotenent-colonelul Brémond, şeful misiunii franceze la Hejaz, al cărui rol în susţinerea revoltei arabe, alături de englezi, a fost oarecum uitat, îl califica drept “indisciplinat”, “insolent”, “neglijent imbracat”, “vorbind o araba mai mult decat aproximativa”, “irosind trezoreria Majestăţii Sale ca să mituiască triburile”,”dispreţuind arabii”, “profund francofob”, multe dintre faptele povestite de acesta fiind considerate supraestimate.

Amploarea si diversitatea extraordinara a activitatilor si legaturilor sale, precum si capacitatea sa impresionanta de a le reda în scris, i-au adus faima internationala ca Lawrence al Arabiei, un titlu care a fost utilizat pentru filmul realizat in 1962, pe baza activităţilor sale din Primul Război Mondial. Lawrence al Arabiei, film regizat de David Lean în 1962, cu Peter O’Toole, în rolul lui Lawrence, a fost un succes imens şi a câştigat şapte premii Oscar.

Imaginea sa publica si ecoul pe care l-au avut actiunile sale, in  decursul acestor ani, se datorează atat reportajelor exagerate ale jurnalistului american Thomas Lowell, cat si autobiografiei sale, “Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii”. Caracterul aventuros al vieţii şi carierei sale militare, precum şi talentul literar pe care l-a dovedit in a le descrie, i-au asigurat posteritatea atat în Occident ca şi în lumea arabă.

T. E. Lawrence a fost foarte popular în rândul arabilor pentru sprijinirea lupta de eliberare de sub dominatia otomana şi europeana. De asemenea, britanicii il consideră drept unul dintre cei mai mari eroi militari ai ţării lor.

1939: George Petcu, poet român (n. 1917)

1946: Booth Tarkington, romancier si dramaturg american

A fost unul dintre cei mai populari romancieri de la începutul secolului XX. Două dintre romanele sale i-au adus un premiu Pulitzer în 1919, pentru The Maghificent Ambersons, adaptat pentru marele ecran, în 1941, de către Orson Welles şi în 1922, pentru Alice Adams. Alte două opere ale sale, The Two Vanrevels si Mary’s Neck, au figurat de nouă ori pe lista anuală a best-seller-urilor.

Tarkington este unul dintre cei trei romancieri (ceilalti fiind William Faulkner şi John Updike), care au câştigat Premiul Pulitzer pentru ficţiune de doua ori.

1970: Tadeusz Breza, romancier polonez (n. 1905)

1994: Jacqueline Kennedy, soția președintelui american John F. Kennedy (n. 1928)

Jacqueline Lee Bouvier, pe numele din prima casatorie, Kennedy, apoi Onassis, dupa cea de-a doua casatorie.

S-a căsătorit cu senatorul John F. Kennedy pe 12 septembrie 1953 în Newport, Rhode Island si au avut doi copii: Caroline Kennedy Bouvier (născut 1957) şi John Fitzgerald Kennedy Jr. (născut în 1960).

In calitate de soţie a celui de-al 35-lea preşedinte al SUA, John Fitzgerald Kennedy, a devenit prima doamna a Statelor Unite incepand din 20 ianuarie 1961 si pana pe 22 noiembrie 1963 (data asasinarii presedintelui in Dallas, Texas). Datorita elegantei, simplitatii si frumusetii, a devenit una dintre cele mai populare dintre sotiile sefilor de stat ai vremii şi cea mai fotografiata.

Dupa 5 ani de la asasinarea presedintelui american, pe 20 octombrie 1968, Jacqueline Bouvier Kennedy s-a căsătorit cu armatorul şi miliardarul grec Aristotel Onassis, fiind supranumita “Jackie O. ” Casatoria a durat pana la moartea acestuia in 1975.

In ultimele două decenii ale vieţii, Jacqueline Kennedy Onassis a avut o cariera de succes ca editor de carte. A avut contribuţii in domeniul artei si al conservarii arhitecturii istorice. Stilul, gratia si eleganta sa facut-o memorabila pentru stilul anilor 1960, in faimosul cosum roz al Casei de moda Chanel.

In ultimii ani ai vietii, Jacqueline Kennedy Onassis, a trăit înNew York, alături de omul de afaceri belgian Maurice Tempelsman.

2002: Walter Lord, istoric si scriitor american

Specialist in istoria navală şi mai ales in istoria pachebotului RMS Titanic. Este cunoscut pentru best-seller-ul publicat in 1955, despre naufragiul Titanicului (1912), A Night to Remember (Noaptea de pe Titanic), adaptat pentru marele ecran pe baza pe marturiilor supravietuitorilor.

Lord a descoperit 50-60 de supravietuitori ai catastrofei maritime, parinti ai victimelor, salvatori şi angajaţi ai companiilor de navigatie, ceea ce i-a permis sa reconstituie fidel evenimentele celebrului naufragiu.

A scris, de asemenea, si despre alte subiecte, strâns legate de istoria maritimă şi militara. Astfel, în 1957, a aparut Day of Infamy, dedicata atacului de la Pearl Harbor, iar în 1963 o carte despre fortul Alamo. De asemenea, a scris despre batalia de la Midway şi despre expeditiile polare.

A fost implicat în mai multe proiecte privitoare la nava Titanic, în special în anii 1990, fiind consultant pentru realizarea filmului Titanic al lui James Cameron şi a jocului video Titanic: O aventura in afara timpului. A intretinut o corespondenta sustinuta cu un alt istoric al Titanicului, Ken Marshall.

2005: Henry Corden, actor american de origine canadiana

Este cel mai bine cunoscut pentru interpretarea vocii personajului Fred Flinsone, din seria de filme de animatie The Flintstones (titlul romanesc, Aventuri in epoca de piatra), după moartea interpretului anterior, Alan Reed, în 1977.

2006: Freddie Garrity, cântăreţ britanic, solist al grupului Freddie and The Dreamers.

Pe fondul invaziei de trupe britanice din mijlocul anilor 1960, grupul sau a ajuns pe primul loc in topul Hot 100, în 1965, cu piesa I’m Telling You Now. Patru alte nume ale grupului, dintre care Do the Freddie, au figurat in topurile americane de muzica pop din acel an.

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.