19 Mai

1762: Johann Gottlieb Fichte, filosof german (d. 27 ian. 1814)

A fost unul dintre fondatorii mişcării filosofice cunoscute sub numele de “idealismul german”, mişcare ce s-a dezvoltat din scrierile teoretice şi etice ale lui Immanuel Kant. Filozofia lui Fichte este adesea perceputa ca fiind o punte de legătură intre ideile lui Kant şi Idealismul german al lui Hegel. Recent, filosofii şi savantii il considera drept un filosof important datorita perspectivei sale originale privind natura conştiinţei de sine. Ca şi predecesorii sai, Descartes şi Kant, a fost preocupat de problema subiectivitatii şi a conştiinţei. Fichte a scris, de asemenea, filozofie politică şi este considerat unul dintre părinţii naţionalismului german. Fiul sau, Immanuel Hermann von Fichte (1796-1879), a fost tot filozof.

Provenea dintr-o familie suedeză, stabilita in Germania in timpul Războiului de Treizeci de Ani. Tatăl său, un simplu comerciant si producator de articole de pasmanterie nu i-ar fi putut oferi o educatie aleasa, dar Johann a dovedit de timpuriu calitati remarcabile, devenind renumit in randul satenilor. Se spune ca un baron, mosier de tara, sosind prea tarziu pentru a asculta predica pastorului local, a fost informat ca un baiat din vecinatate este capabil sa-i reproduca predica cuvant cu cuvant. Impresionat, baronul l-a luat sub protectia sa, platindu-i studiile.

Format la Scoala regionala Pforta, manifesta o dragoste fierbinte pentru libertate. Scrierile lui Lessing, apărător al libertăţii de gandire, au avut o mare influenţă asupra sa. La optsprezece ani, Fichte a studiat teologia la Universitatea dinJena, dar gandurile se indreptau din ce in ce mai mult spre filozofie. Neputand obtine un post de pastor la tara, a trebuit să accepte postul de preceptor in Elveţia, apoi in Polonia. Din această perioadă datează studiul său entuziast al lui Kant. Avand un temperament agitat si rebel, Fichte nu se putea acomoda cu postul de preceptor. A fost mutat la Königsberg (in Prusia de Est, astazi Kaliningrad, in Rusia) in 1792. Aici, l-a vizitat pe Kant, solicitandu-i un imprumut și  sfaturi în privința filosofiei, dar acesta l-a primit cu răceală, oferindu-i doar sfaturi.

Dupa trei luni de privatiuni, Fichte i-a inmanat maestrului un manuscris intitulat Incercare de critică asupra oricărei revelații (1792). Lucrarea, in original, Versuch einer Kritik aller Offenbarung, a fost publicata fara a avea numele autorului pe coperta. Astfel, succesul acestui prim eseu s-a datorat unei neintelegeri: lucrarea a fost publicata ca anonima, iar publicul i-a atribuit-o lui Kant. Ulterior, aflandu-se numele autorului, Fichte a devenit celebru.

Reputaţia sa ca democrat liberal nu l-a impiedicat sa fie numit, in 1794, la Universitatea dinJena, ca sef al catedrei de filosofie. Forţat să paraseasca Jena, după ce a fost acuzat de ateism, a plecat laBerlin. In 1805, a fost profesor la Universitatea din Erlangen, iar din 1806 a predat la Königsberg. Dupa fuga in strainatate pentru a scapa de trupele lui Napoleon care invadasera Berlinul, a revenit in 1807. Aici, sustinand cauza nationalistilor germani impotriva lui Napoleon, a tinut faimoasele sale Discursuri catre natiunea germana, intre 1807-1808, acestea avand un rol important in formarea constiintei nationale germane. Intre 1810-1814, a fost profesor la noua Universitate din Berlin, al carei rector a devenit.

Sistemul sau filozofic, in opozitie cu dualismul lui Kant, se bazeaza pe relatia dintre Eu, de natura spirituala, ca principiu activ, si Non-Eu, forma in care realitatea este perceputa de gandire. In plan etic, idealismul lui Fichte exprima tendinta spre perfectionare, caracteristica activitatii omului. (Bazele teoriei stiintei, Despre menirea omului).

Lucrarea sa cea mai reprezentativa si originala este Doctrina stiintei, 1794, o reactie la filozofia critica a lui Immanuel Kant si in special la Critica ratiunii practice, 1788.

Pentru a demonstra ca ratiunea practica reprezinta radacina ratiunii si fundamentul absolut al cunoasterii in intregul ei, si al umanitatii ca atare, a pornit de la un principiu suprem, eul, independent de lume si suveran, din care poate fi dedusa orice alta forma de cunoastere.

Fichte este considerat unul dintre cei mai mari filozofi ai idealismului transcendental. A avut mulţi discipoli, inclusiv pe Schelling, care mai tarziu a devenit adversarul lui, apoi pe Hegel, care i-a urmat la Universitatea din Berlin. Hölderlin, poet si filozof, un apropiat al lui Schelling si Hegel, s-a numarat printre discipolii sai timpurii, frecventandu-i cursurile la Jena, intre 1794-1795 si recunoscandu-l drept “un titan”.

Idealismul german, inceput de Kant cu Critica raţiunii pure, va culmina cu Doctrina stiintei a lui Fichte, apoi cu Enciclopedia stiinţelor filosofice a lui Hegel, si se va incheia cu Spätphilosophie (Filozofia tarzie) a lui Friedrich Schelling. Dupa Fichte, Schelling şi Hegel, reprezentanţii sai principali, se va constitui o noua triada fondatoare Hölderlin – Hegel – Schelling.

1744: Charlotte de Mecklenburg-Strelitz, soția regelui George al III-lea al Regatului Unit (d. 1818)

1859: Nellie Melba, cantareata de opera, soprană de coloratura australiană (d. 23 febr. 1931)

Dame Nellie Melba, nascuta Helen “Nellie” Porter Mitchell, a devenit una dintre cele mai faimoase cantareţe ale sfarsitului epocii victoriene şi inceputul secolului XX. A fost primul cetatean australian care a obţinut recunoaşterea internaţională ca interpret de muzica clasica.

Numele său de scenă provine de la oraşul Melbourne, capitala statului Victoria, Australia, unde a sustinut primul ei concert. A debutat pe plan internaţional in 1887, la Théâtre de la Monnaie din Bruxelles, unde i-a fost imediat remarcata gama vocala, flexibilitatea şi puritatea vocii sale. Toate aceste calitati, alaturi de prezenta sa scenica, au făcut din Nellie Melba o diva a timpului său.

Melba a studiat la Scoala de Canto din Melbourne, dar a avut un succes modest cu spectacolele sustinute aici. După o căsătorie scurtă si nereusita, s-a mutat in Europa, dorindu-si o cariera de cantareata. Esuand in incercarile de a obtine angajamente la Londra, in 1886, si-a continuat studiile in Paris, obtinand in scurt timp un mare succes atat laParis, cat şi la Bruxelles.

Revenind la Londra, s-a impus rapid ca principala soprana lirica la Covent Garden, in 1888. In scurt timp, a repurtat alte succese in Paris şi in altă parti ale Europei, şi, mai tarziu, la Metropolitan Opera, New York, unde a debutat in 1893. Repertoriul ei era destul de mic, astfel ca in intreaga ei carieră nu a interpretat mai mult de 25 de roluri, fiind identificata doar cu zece dintre acestea. Era cunoscută pentru spectacolele sale de opera sustinute in Franta, Italia, si mai puţin in Germania.

In timpul Primului Război Mondial, Melba a donat sume importante pentru organizatiile  de caritate. Avand o casa construita langă Melbourne, a revenit frecvent in Australia in secolul XX, cantand in spectacole de operă şi in diverse concerte. A predat canto la Conservatorul din Melbourne si a continuat să cante pană in ultima parte a vieţii, avand o serie legendara de spectacole de ramas bun.

Melba l-a inspirat pe celebrul “rege al bucatarilor” si “bucatarul regilor”, Escoffier, care a creat in onoarea sa desertul numit Peach Melba.

Impreuna cu Adelina Patti, a fost printre primele cantarete a caror voce au facut obiectul inregistrărilor fonografice ale timpului.

1887: Ion Jalea, sculptor român, membru al Academiei Române (d. 1983)

1890: Ho Și Min (Ho Chi Minh), politician vietnamez (d. 1969)

Nguyễn Sinh Cung, pe numele real, cunoscut drept Ho Chi Minh (“cel care iluminează”) si supranumit “Nguyễn patriotul” sau “Unchiul Hồ”.

Lider revoluţionar marxist-leninist vietnamez, a fost prim-ministru (1945-1955) şi preşedinte (1945-1969) al Republicii DemocrateVietnam(Vietnamul de Nord).

A fost un personaj cheie in fondarea Republicii DemocrateVietnam, in 1945, a Armatei Poporului din Vietnam (PAVN) şi al Frontului Eliberarii Naţionale (NLF), in timpul Războiului dinVietnam. A condus lupta de eliberare a tarii de sub dominatia coloniala franceza (1946-1954) si impotriva regimului de la Saigon.

In 1930, cu ajutorul lui Mao Zedong, a infiintat Partidului Comunist al Indochinei, pentru a include Cambodgia si Laosul. In 1941, acest partid a devenit Liga pentru Independenţa Vietnamului (prescurtat Viet Minh), luptand atat pentru inlaturarea ocupanţilor japonezi, cat si a coloniştilor francezi.

In 1945, Japonia a invadat Indochina (Indochina franceza:Vietnam,Laossi Cambodgia), si i-a indepartat de la putere pe guvernatorii coloniali francezi. Cand acestia s-au predat, Ho si partidul sau, Viet Minh, au pus stapanire peHanoisi au proclamat independenta Vietnamului pe 2 septembrie 1945.

Franta a refuzat sa renunte la fosta ei colonie, si, in 1946, a izbucnit primul razboi inIndochina. Armata lui Ho i-a invins pe francezi (Uniunea Franceza, creata de A Patra Republica Franceza), in 1954, la Dien Bien Phu, dupa care tara a fost impartita in Vietnamul de Nord si Vietnamul de Sud, prin Acordul de la Geneva.

In 1955, a demisionat oficial de la putere din cauza problemelor de sănătate, dar a rămas un lider extrem de proeminent in lupta Vietnamului pentru cauza sa – un Vietnam unit si independent.

Incercand sa unifice tara, Ho a intreprins actiuni impotriva regimului Ngo Dinh Diem din Vietnamul de Sud, sprijinit de SUA, ceea ce a dus la declansarea Razboiului dinVietnam(numit si Al Doilea Razboi dinVietnam, 1964 -1975).

Vietnamul de Nord a castigat razboiul la sase ani dupa moartea lui Ho de pe 2 septembrie 1969. După victoria comuniştilor in 1975, orasulSaigon, capitala Vietnamului de Sud, a devenit Saigon Ho Chi Minh, in onoarea sa.

1898: Julius Evola (Giulio Cesare Andrea), filosof, scriitor si ezoterist italian (d. 1974)

Descendent al unei familii din mica nobilime siciliană. După cum povesteşte in Drumul cinabrului, copilăria şi adolescenţa i-au fost marcate de lecturi intense, fiind influentat in special de lucrările lui Oscar Wilde, Gabriele D’Annunzio şi Dimitri Merezhkovsky. De foarte devreme, a fost interesat de filozofie şi in special de Carlo Michelstädter, Otto Weininger şi, mai ales, de Friedrich Nietzsche. A fost, de asemenea, influenţat de activitatea lui Giovanni Papini, “campionul supremaţiei forţelor spirituale şi al misiunii civilizatoare in Italia”.

A studiat ingineria şi matematica, care vor fi intrerupte in 1917 de un angajament in armata ca sublocotenent de artilerie. Intre timp, a devenit interesat de cele mai moderne forme de exprimare artistică, de spiritualitatea orientala şi de angajamentul politic, trei linii de acţiune care ii vor structura intreaga viata.

Primele sale tentative de creator in lumea artistica au fost caracterizate de adeziunea la cele mai moderne tendinţe. Interesat de dadaism, l-a contactat pe Tristan Tzara şi a intretinut cu acesta o corespondenţa sustinuta. Apoi, a devenit unul dintre primii dadaisti italieni, consacrandu-se picturii si poeziei. A fondat grupul Dada in Italia şi a publicat revista Revue Bleu (1920-1921). In 1923, a devenit interesat de tantrism şi taoism, fondand in 1926 un grup de cercetari ezoterice, iar in 1930, revista La Torre, anti-creştină, fascista şi rasista.

Evola isi considera stanţele şi valorile spirituale drept aristocratice, tradiţionaliste masculine, eroice şi sfidător reacţionare. O mare parte din teoriile şi scrierile lui Evola sunt centrate pe spiritualism, misticism si viaţa interioara. A scris cărţi ce trateaza teme precum hermetismul, metafizica războiului şi sexului, tantra, budism, taoism, alpinism, Sfântul Graal, esenţa şi istoria civilizaţiilor, decadenţa şi tradiţii filosofice şi religioase ale civilizatiilor antichitatii clasice si orientale.

In 1934, Evola a publicat cea mai renumita lucrare a sa, Revolta impotriva lumii moderne, in care descrie prăbuşirea lumii moderne, anunţata de vechile tradiţii. In Tantric Yoga, 1949, Julius Evola, expune esenta metafizicii indiene, bazata pe conceptia simpla, straveche şi mereu actuala, conform careia omul “individ” reprezinta lumea in care trăieşte.

Alte lucrari: Misterul Graalului, 1937, Oamenii printre ruine,1953, Fascismul, 1964, Metafizica sexului, 1958, Metafizica razboiului, Drumul cinabrului, 1963.

1925: Pol Pot, dictator cambodgian (d. 1998)

Pol Pot a fost lider al Khmerilor Roşii şi prim-ministrul Cambodgiei, intre 1976 şi 1979. Politicile revoluţionare ale guvernului său au provocat moartea a circa două milioane de oameni.

Revoluţionar maoist cambodgian, Pol Pot a condus Khmerii Roşii din 1963 si pana la moartea sa, in 1998. Din 1976 si pana in 1979, a fost prim-ministrul Cambodgiei, devenind liderul acesteia pe 17 aprilie, 1975.

In timpul guvernarii sale, a impus socialismul agrar, forţand locuitorii din mediul urban să se mute laţarăpentru a lucra in fermele colective şi in diverse proiecte de muncă forţată. Efectele combinate ale muncii forţate, malnutritiei, asistentei medicale precare şi execuţiilor au dus la moartea a aproximativ 21% din populaţia Cambogiei. Conform estimarilor globale, sub conducerea sa au murit intre 2 si 4 milioane de cambodgieni.

Pentru a inlatura regimul Khmerilor Roşii a cărui ostilitate antivietnameza atinsese punctul culminant, Vietnamul a invadat Cambodgia pe 7 ianuarie 1979, cu ajutorul sovieticilor, alungand dictatorul şi astfel punand capat terorii pe care o instaurase Pol Pot. Acesta a fugit in junglele din sud-vestul Cambodgiei şi guvernul Khmerilor Roşii s-a prăbuşit.

Intre 1979 si 1997, Pol Pot si o parte a fostilor Khmeri Roşii au operat in apropierea frontierei Cambodgiei şi Thailandei, in incercarea de a reveni la putere, sperand in recunoaşterea Naţiunilor Unite ca fiind guvernul de drept al Cambodgiei.

Pol Pot a murit in 1998, in timp ce se afla in arest la domiciliu, supravegheat de facţiunea Ta Mok a Khmerilor Roşii.

1938: Herbie Flowers, muzician englez

1939: Dick Scobee, Richard Francis Scobee, astronaut american

Zboruri realizate: 6 aprilie 1984, pilot al navetei spatiale Challenger (41-C); 28 ianuarie 1986, comandant al navetei spatiale Challenger, care a explodat dupa 1 minut şi 13 secunde de la momentul decolarii, ucigand pe toţi cei şapte membri ai echipajului, inclusiv pe Dick Scobee.

1945: Wera Sæther, scriitoare norvegiană

Psiholog, poet, prozator, eseist, traducator, fotograf, scriitor de cărţi pentru tineret şi de cărţi documentare.

Si-a făcut debutul literar in 1974, publicand colectia de poezii Barnet og brødet (Copilul și pâinea). A primit premiul literar Gyldendal’s Endowment in 1979, impreuna cu scriitoarea norvegiana Cecilie Løveid. In 1996, a primit Premiul Dobloug, instituit de norvegianul Birger Dobloug (om de afaceri si filantrop), pentru operele de fictiune din Suedia si Norvegia.

Comments

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.