20 August

1901: Salvatore Quasimodo, scriitor italian, laureat Nobel (d. 1968)

Salvatore Quasimodo, 20 aug. 1901 – 14 iunie 1968, poet, critic și traducător italian. Inițial un lider al poeților ermetici, a devenit, după cel de-al Doilea Război Mondial, un poet puternic care comenta  problemele sociale moderne. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1959.

Quasimodo s-a născut în Modica, Sicilia, Italia și a fost fiul unui angajat al căii ferate. Mai întâi a fost educat lângă Siracuza și la Messina, a studiat ingineria și matematica la Palermo, apoi a plecat în nord, absolvind ingineria la Roma. Îi plăcuse să scrie de mic și, deși a petrecut următorii 10 ani ca inginer pentru guvernul italian, a scris poezie în timpul liber.

Primele poezii ale lui Quasimodo au apărut în periodicul florentin Solaria. Inițial a fost discipolul poeților ermetici Giuseppe Ungaretti și Eugenio Montale. După publicarea primului său volum de poezii, Acque e terre (1930; „Ape și pământuri”), Quasimodo a devenit treptat un lider al poeților ermetici.

După 1935 a abandonat ingineria pentru a preda literatura italiană la un conservator din Milano. Volumele de poezii ulterioare ale lui Quasimodo – Oboe sommerso (1932; „Oboi scufundat”), Odore di eucalyptus (1933; „Miros de eucalipt”) și Erato și Apollo (1936) – au stilul sec, sofisticat și simbolismul abstract al hermetismului, dar includ multe poezii care se îndepărtează de preocupările personale către problemele contemporane. Cu două volume finale, Poesie (1938) și Ed è subito sera (1942; „Și deodată e seară”), perioada sa ermetică s-a încheiat.

După război, convingerile sociale ale lui Quasimodo i-au modelat opera de la publicarea volumului Giorno dopo giorno (1947; „Zi după zi”) până la moartea sa. Multe dintre poeziile sale reaminteau nedreptățile regimului fascist, ororile războiului și vinovăția italiană. Poeziile ulterioare, în același filon,  simple în limbaj, prezintă imagini concrete și imediate. Volumele ulterioare includ La terra impareggiabile (1958; Pământul fără seamăn) – cu o inscripție din Eschil, „Eu spun că morții îi ucid pe cei vii” – Tutte le poesie (1960, Toate poeziile) și Dare e avere (1966; A da și a avea și alte poezii).

Între mijlocul anilor 1930 și moartea sa, Quasimodo a publicat o serie uimitoare de traduceri, inclusiv un grup de Lirici greci (1940); piese ale dramaturgilor tragici greci Eschil, Sofocle și Euripide (în volumul Tragici greci, 1963); poezii ale poeților latini Catul, Ovidiu și Virgil; șase piese ale lui William Shakespeare; Tartuffe de Molière; și poezia poeților din secolul XX, E.E. Cummings (Statele Unite) și Pablo Neruda (Chile).

A editat două antologii de poezie italiană și a scris numeroase eseuri critice semnificative, culese în volumul Il poeta e il politico e altri saggi (1960; Poetul și omul politic și alte eseuri) și Scritti sul teatro (1961), un volum de recenzii dramatice.

Mai mult…

1752: Friederike de Hesse-Darmstadt (d. 1782)

1779: Jöns Jakob Berzelius, chimist și mineralog suedez (d. 1848)

1802: Frederic Wilhelm, Elector de Hesse (d. 1875)

1831: Eduard Suess, geolog austriac (d. 1914)

1833: Benjamin Harrison, al 23-lea președinte al Statelor Unite (d. 1901)

1847: Bolesław Prus, romancier polonez (d. 1912)

1860: Raymond Poincare, politician francez, al 9-lea președinte al Republicii (1913-1920) (d. 1934)

1864: Ion I. C. Brătianu, politician român, prim-ministru al României (d. 1927)

1875: Constantin Giurescu, istoric român (d. 1918)

1890: H. P. Lovecraft, scriitor american (d. 1937)

1892: Octav Onicescu, matematician român (d. 1993)

1920: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, istoric literar român (d. 2006)

“Am avut şansa să mă nasc şi să cresc într-o familie de intelectuali şi să capăt o educație îngrijită şi complexă.

Tatăl meu, Nicolae Dumitrescu, jurist, doctor în drept, era fiul moşierului Matache Dumitrescu, ale cărui proprietăți funciare se întindeau în jurul Bucureştiului (moşiile Glina-Catrina, Cățelu şi Ferentarii care, parcelate, au devenit cartierul Ferentari) şi al Ecaterinei, născută Jipa.

Nicolae Jipa, descendent al unei familii de mari negustori români din Şcheii Braşovului, ctitori ai bisericii Sf. Nicolae din Şchei, se bucurase de o pregătire culturală aleasă, avându-i ca perceptor pe Gheorghe Barițiu, unul dintre corifeii Şcolii ardelene.

Străbunicul meu vorbea 4 limbi străine şi iubea filosofia. Am până astăzi o Istorie a filosofiei greceşti care i-a aparținut. Aşa se explică faptul că după ce s-a mutat la Bucureşti, în casa construită de el în faţa bisericii Sf. Gheorghe Nou, boierul Grigore Lambru i-a dat de soție pe fata lui, Anicuța Lambru (frații ei, trăitori mai mult la Paris, îşi luaseră, după moda timpului, numele de Grigorescu, după prenumele tatălui lor). Din căsătoria lor, cu copii mulți, n-au trăit decât trei: Ecaterina, bunica mea, Zoe, minunata ei soră (în a cărei frumoasă casă m-am născut şi am trăit până la căsătorie, împreună cu părinții mei) şi Elvira, căsătorită cu Nicolae Theofilescu, rentier foarte bogat (au avut doi copii, Tanţi şi Dinu, cei mai apropiați nouă).

Tata a avut o soră mai mare, căsătorită cu dr. Aurel Zamfirescu (fiica lor e dr. Ecaterina Marinescu Frăsinei).

Fratele mijlociu, Vasile (Puiu), ofiţer de carieră, s-a căsătorit cu Emilia (Miluţa) Antal, nepoată de soră a Patriarhului Miron Cristea şi a fost, în timpul Regenţei, aghiotantul marelui ierarh Mira, fiica lor, l-a avut naş la botez pe Virgil Madgearu, ilustrul economist ucis de legionari. Căsătorită cu inginerul german Hans Handel, Mira a murit acum căţiva ani în Germania.

Unchiul Vasile a ajuns general şi a luat parte la războiul din Răsărit, unde era cunoscut ca „eroul de la Sevastopol”. Decorat de 2 ori cu Mihai Viteazul (o dată pentru faptele lui din Primul Război Mondial), a fost condamnat ca criminal de război şi torturat îngrozitor. A ieşit din închisoare o zdreanţă de om şi a murit curând după aceea.

Fratele cel mai mic, Aurel, care-şi adăugase, după dorinţa străbunicului (lipsit de feciori), numele de Jipa la Dumitrescu, a făcut tot carieră militară, ajungând la gradul de colonel, director al Şcolii de Cavalerie de la Sibiu. Căsătorit cu Adriana Tebeică, profesoară la Liceul din Sibiu, n-au avut copii. Spiţa mamei mele, Maria Apostol, licenţiată în Litere şi Geografie, trăgându-se din Vrancea, va face obiectul unui alt capitol al acestei confesiuni.

Tata şi mama au fost colegi de facultate (pe vremea aceea Dreptul şi Literele se aflau în aceeaşi clădire). S-au căsătorit după terminarea studiilor, în 1917, înainte ca el, locotenent în rezervă, să plece pe front.

I-a cununat la Iaşi bătrânul „Leu de la Siseşti”, Vasile Lucaci, care venise de peste munţi şi a fost primit cu mare entuziasm. A slujit împreună cu bunicul (nu era vrajbă atunci între frații ortodocşi şi greco-catolici) şi a compus şi o orație de nuntă în cinstea tinerilor căsătoriţi.

Curând, în teribilele lupte de la Mărăşeşti, tata a fost grav rănit şi descoperit ca prin minune de bunicul, preotul Apostol, într-un tren de răniți. Transportat la Iaşi şi operat de marele chirurg Tănăsescu, a fost salvat, rămânând totuşi cu o invaliditate. După război a devenit preşedintele Asociației Invalizilor, Orfanilor şi Văduvelor de Război (IOVR), aflată sub patronajul Reginei Maria. Era o asociaţie foarte activă, cu un câmp larg de acţiune în materie de ocrotiri sociale şi care s-a extins până la probleme de legislaţie a muncii. Din Asociaţie făceau parte şi invalizi ca Perpessicius, Ion Jalea, sculptorul, şi medici ca dr. Vasile Voiculescu (poetul), cu care tata a rămas prieten toată viaţa.

În calitatea pe care a avut-o, a lucrat și la Geneva, la Bureau International du Travail de sub conducerea lui Albert Thomas. Apoi, cu aceeași specialitate, a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale în guvernul Maniu din 1928. Mai târziu, avea să fie efor al Spiridoniei din București.

Casa noastră, a dragei tanti Zoe, era o casă în care se respira cultură. Se citea mult, se făcea muzicã, se discuta filosofie. O bibliotecã bogată stătea la îndemână, două de fapt, una a mamei, de literatură română (ea fusese profesoară de Română la liceul Regina Maria înainte de căsătorie) și de literatură franceză modernă, alta a tatei, de Drept și Filosofie, dar și de literaturã franceză din sec. XVIII. Era un iluminist convins, pasionat de Voltaire și Rousseau.

Am învățat singură să citesc pe la 3 ani și jumătate și cred că am epuizat până la anii de școală mai toată literatura românească pentru copii.

În școala primară, la maici franceze și germane, am descoperit Bibliothèque Rose și  cărțile contesei de Segur, ca și poveștile Fraților Grimm, care m-au familiarizat cu limbile respective.

Dar instruirea cea adevărată a început abia după aceea: mama, în literatura română, dar neprogramatic, tata, în cea franceză, foarte sistematic. După zece ani, clasicii şi toată opera lui Moliere. La 12, a intrat Voltaire, cu narațiunile (Les Romans) mai întâi, apoi cu scrierile istorice. Descartes mi-a fost dat la 15 ani. Cât am înțeles atunci nu ştiu, dar tata discuta textele şi le comenta. Mi-a explicat şi pe Auguste Comte.

Se ocupa şi de educația mea muzicală, însoțindu-mă la concerte, ca şi mama, urmărind progresele mele la cele două instrumente. Cel mai serios moment al intervenției sale în viața mea a fost acela când, internată în sanatoriul TBC la Predeal, mi-a interzis să întrerup studiile, în ciuda fireştii mele opoziții. Ba chiar de ziua mea, mi-a trimis un colet cu opera lui Schopenhauer, „ca să-l înţeleg mai bine pe Eminescu”. Am socotit atunci hotărârea sa drept foarte crudă. Dar azi îi binecuvântez şi hotărârea şi amintirea, care m-au făcut ceea ce sunt.

Mama, la rândul său, mi-a inculcat o etică strictă a vieții de familie şi a comportamentului social. Iar pioasa mea tanti Zoe m-a introdus în rânduielile duhovniceşti, care mă călăuzesc mai cu seamă astăzi.

O altă bucurie în familie a fost naşterea surorii mele, Elvira Maria, când eu aveam 9 ani. O păpuşă blondă cu ochi albaştri, pe care toți o adoram. Foarte deşteaptă, cu multe talente, a avut nenorocul să fie exmatriculată din liceu pentru originea nesănătoasă. Dar a avut curajul să se angajeze în atelierele de motoare de la Pipera şi a lucrat ani buni în aviație. S-a căsătorit cu inginerul constructor de avioane George Negruzzi, însă căsnicia nu a durat. Nici a doua n-a fost mai fericită, cea cu regizorul Liviu Ghigorț.

Eu m-am căsătorit în 1949 cu avocatul Apostol Buşulenga, cu care fusesem colegă la cursurile de doctorat în Drept Internațional între 1944-46 şi mi-am adăugat o familie tot atât de serioasă și de unită ca a noastră, de români-macedoneni. Caractere puternice şi generoase, m-au adoptat cu afecțiune de la început.

Cei 45 de ani de căsnicie s-au întemeiat pe prietenie şi încredere, soțul meu fiindu-mi sprijin şi ocrotitor, nepunând nici un obstacol carierei mele, foarte încărcate şi acaparatoare. Iar cu fratele său, dr. Iorgu Buşulenga, am împărtăşit pasiunea pentru artele plastice, el fiind un colecționar şi un amator foarte priceput, prieten cu Titel Comarnescu, Octav Moşescu, Ionel Jianu şi alți iubitori de artă.

După pensionare, Elvira a venit să stea cu noi şi, după durerea pierderii soțului meu, când mă aflam la Roma, m-a însoțit și acolo. Prezența ei concentrează pentru mine toate amintirile familiilor noastre, de care am fost atât de legată și cărora le păstrez, încă, toată afecțiunea.

O generație…  Ce înseamnă în fond o generație? Doar o apartenență izocronă la o scurtă etapă de istorie? Nu cred! Pentru mine, generația se extinde de la cei apropiați prin vârstă în primul rând, până la cei care ne-au modelat spiritele şi ne-au fost aproape, până la întreaga ambianță care ne-a înconjurat, la atmosfera vremii în care ne-am desfăşurat şi pe care am reprezentat-o. Mă gândesc la generația de universitari din care am făcut parte, legată de o formație comună foarte solidă, în spiritul respectului față de valori, cu conştiința misiunii de a le transmite celor de după noi.

Ne constituisem într-o mică citadelă a prieteniei – anglişti, germanişti, italienişti, francizanți şi comparatişti: Mihnea Gheorghiu, Leon Levițchi, Dan Duțescu, Mihai Isbăşescu, Alexandru Balaci, Valentin Lipatti, Ion Frunzetti. Dar Frunzetti şi cu mine ne simțeam foarte legați şi de colegul nostru de catedră, Edgar Papu, strălucit savant, de o nemaivăzută modestie, mult mai în vârstă decât noi şi totuşi împărtăşind cu noi opiniile şi opțiunile în materie de cultură, chiar dacă uneori, cu sau fără voia lui, înclina înspre o viziune protocronistă.

Noi trăiam în mod firesc într-o perfectă sincronie cu Europa şi cu lumea liberă, pentru că pregătirea noastră se desfăşurase sub zodia libertății şi sub aripile unor maeştri școliți în Apus. Şi cu conştiința obligației de a pregăti viitori intelectuali recurgeam toți la aceleaşi stratageme care să ne îngăduie libera lucrare sub ochii cenzurii şi delatorilor. Căci generația presupune o solidaritate de intelect şi spirit în jurul unor idealuri şi valori în care crede şi pe care le slujeşte.”

“…pot spune că m-am simțit o privilegiată. Am avut norocul (darul Proniei) să întâlnesc, în toate etapele vieții mele, oameni deosebiți, personalități, modele umane adevărate, demne de urmat.

În anii de liceu, am intrat în aria de influenţă a familiei Pogoneanu, mama şi fiica. Prima, Elena Rădulescu Pogoneanu, soția lui lon Rădulescu Pogoneanu, discipol şi colaborator al lui Maiorescu, profesoară de franceză şi directoare a Şcolii Centrale de fete, cel mai select liceu din capitală, mi-a dăruit o cunoaştere solidă şi amplă a literaturii franceze. Şapte ani i-am fost elevă şi tot atâția ani am stat în raza ochilor ei în ceea ce priveşte latura formativă a personalităţii. Severă şi exigentă, ştia să ne impună o comportare sobră, urbană în societate, iar în materie intelectuală şi morală ne recomanda necontenit urmărirea perfecţiunii.

Fiica sa, Anina Pogoneanu, prima soţie a lui Mircea Vulcănescu, cu studii la Paris, ne-a fost profesoară de filosofie, drept şi literatură. Avea o deosebită putere de comunicare, o simțeam alături, ştia să fie de vârsta noastră şi să ne comunice mobilitatea intelectului. Mai târziu am devenit prietene şi după ce a plecat la Paris ne-am mai întâlnit de câteva ori, cu mare afecțiune.

În Facultate, am avut dascăli străluciţi. La Ştiinte Juridice s-au perindat personalităţi de primă mărime, Anibal Teodorescu, lon Dongorozi, George Strat, Constantin şi Mihai Rarincescu şi mai cu seamă savantul Mircea Djuvara, care preda Filosofia şi Enciclopedia Dreptului. Aici am deprins arta oratoriei şi am pus ordineln gândire, în special prin studiul Dreptului Roman (ce dreptate avea Paul Valéry când îl socotea unul din cei trei piloni ai spiritului european!).

Dar în Facultatea de Litere s-au petrecut întâlnirile care mi-au determinat viitorul, consolându-mă (în parte) de abandonarea silită a carierei muzicale. La prima materie de licenţă, Engleza, Dragoş Protopopescu, poetul, prozatorul, savantul shakespearolog, mi-a devenit mentor prin apropierea de textul „marelui Will”, studiat vreme de doi ani în seminar. Cu profesorul Gh. Oprescu am intrat în Istoria artelor, prin care informaţia lui enormă ne-a purtat cu mare folos. De altfel debutul meu scriitoricesc i se datorează, publicându-mi două lucrări de seminar (fără să ştiu) în revista sa Annalecta una despre Pemanența barocă în arta germană şi alta despre Delacroix.

Întâlnirea hotărâtoare a fost aceea cu Tudor Vianu, profesorul și modelul meu. Îi purtam o mare admirație încă din copilărie, când îl vizita pe tatăl meu, cu care se cunoștea bine. Dar anii studenției au pus începutul viitoarei mele orientări prin frecventarea cursurilor de Estetică. Deși materie secundară (n-o făceam decât de 2 ani), a fost menită să-mi îndeplinească, probabil, orizontul neștiut al așteptării. Profesorul făcea altceva decât materie pură. Un an ne-a purtat prin istoria Dramei universale (cu precădere prin tragicii greci), iar al doilea a fost consacrat studiului analizei stilistice. Era o materie nouă la noi și mi-a stârnit un viu interes, dându-mi o altă înțelegere a literaturii. Dar nu numai materia m-a impresionat, ci mai cu seamă personalitatea profesorului, atât de diferită de a celorlalți atât de numeroși pe care-i avusesem. Noblețea ținutei, seriozitatea chiar gravă, rigoarea intelectuală și morală cu care își îndeplinea atribuțiile de profesor, calitatea unică a cursurilor au fost doar câteva din calitățile aceluia căruia mai târziu aveam să-i devin colaboratoare la catedra de Literatură universală și comparată. Și căruia aveam să-i port amintirea exemplară neștearsă.”

“Ca să-l parafrazez pe Victor Hugo, care spunea: „Le siecle avait deux ans quand je naquis” (în 1802), spun şi eu: „Secolul avea 20 de ani când m-am născut”. Era încă destul de tănăr şi de promiţător. Primul Război Mondial abia se încheiase. România intrase, în sfârşit, în graniţele ei fireşti. Copilăria mea s-a desfăşurat într-o atmosferă de linişte, de bună stare și chiar de euforia unei vieţi patriarhale. Deşi era vremea tramvaielor cu cai şi felinarele cu gaz aerian erau aprinse la căderea serii de un personaj umil, totdeauna binevenit, iar gardistul (poliţistul) trecea noaptea pe lângă case şi fluiera ca să ne dea de veste că totul este în ordine, mă simţeam foarte în largul meu.

În lumea familiei domneau rânduieli vechi, cu vizite oarecum protocolare, cu onomastici sărbătorite ca adevărate recepţii, ca să nu mai vorbim de Paște, Crăciun sau Reveillon, când se strângea familia din toate unghiurile ţării. De politică nu se vorbea deloc, deşi tata intraseîn 1928 în guvernul Maniu (pe care l-am cunoscut la 8 ani). Lumea era mulţumită, se trăia fără griji, viaţa socială se desfăşura în armonie. Venirea lui Carol II a schimbat dintr-o dată climatul politic românesc. Domnia personală a noului rege avea să producă mutaţii pe termen lung. Dezbinarea partidelor politice, opera acestui rege, a generat tensiuni şi nemulţumiri cu consecinţe grave pentru România. Apoi, prin cedarea unor teritorii din țară, viaţa noastră nu a mai fost aceeaşi. Pentru mine anii aceştia au coincis cu adolescenţa mea extrem de activă, până când boala m-a scos din circuitul existenţei normale. Dar în ţară nemultumirile creşteau, începuse să se discute politică, opiniile se ciocneau tot mai acerb, până când regele a fost silit să abdice. Apoi războiul, care a coincis cu studenţia mea. Trebuie să marturisesc că pe noi, cei tineri, prinşi in noutatea învăţământului universitar, războiul nu ne-a prea afectat, în timp ce părinţii noştri, roşi de temeri, de aprehensiuni pentru viitorul țării, prinsă între fascism şi comunism, se informau de la B.B.C. despre situaţia reală şi discutau la nesfârşit.

Viaţa studențească a fost totuşi frumoasă. Aveam profesori de primă mărime şi la Drept, şi la Litere, citeam enorm la Biblioteca Facultăţii Carol I, mă pregăteam serios de examene. În acelaşi timp, participam la viaţa culturală a Bucureştiului care, în ciuda războiului, era foarte bogată. Conferinţe, mai ales concerte date de mari artişti precum H. Karajan, Gieseking, Wilhelm Kempf, Herman Abendroth, Georg Kuhlenkampf etc.

Dar a ventt 1944: ocupaţie sovietică, închisori, teroare, schimbări de istorie şi de destine. Tata, ascuns ani de zile, cu pamântul, casa şi pensia luată, sora mea eliminată din liceu pentru origine nesănătoasă, Eu, cu specialităţi burgheze: Engleza, Germana, Istoria artelor, Drept internaţional. Trebuia să întrețin familia. Singura soluție găsită de o prietenă în aceeaşi situaţie: Institutul Maxim Gorki. De acolo, unde nu se cerea nici o origine socială, nici autobiografii, am ajuns la Editura de Stat, redactor. lar de aci, prin şeful secţiei, care-mi fusese coleg de conservator, Silvian losifescu, om fin şi cultivat, deşi idealist, am ajuns asistent la catedra de Literatură română, cu acordul lui G. Călinescu, în 1949. Deşi nu era specialitatea mea, am rămas aici până în 1958, când profesorul Tudor Vianu m-a luat la catedra sa, unde am rămas până la pensionare, în 1982. Între timp, n-am făcut decât să afirm cu putere valorile româneşti contestate de către Proletcult. lar după 1965, în cei zece ani de deschidere, am putut circula în lume purtând cu mine aceleaşi valori. Am format generaţii întregi în duh românesc şi chiar creştin, prin cursurile şi scrierile mele, dar cu ce strategii, numai eu ştiu! După 1980 însă, atmosfera era irespirabilă, deşi eram încă director la Institutul Călinescu, dărâmat în 1983 Ia ordin special. Am fost mutaţi într-o casă veche şi incomodă. Apoi încă o dată, într-o cameră a Academiei. Şi încă o dată, pe Schitul Măgureanu, deasupra teatrului Bulandra. Acolo s-a încheiat contactul meu cu istoria celor 50 de ani, care n-au fost deloc uşori pentru mine, în ciuda aparenţelor.

M-am putut desfăşura liber în ultimii ani doar ca director al Academiei di Romania din Roma, între anii 1991-1996, când aici şi în Europa am dus mesajul spiritului autentic românesc.”

“În general, adolescenţii, tinerii trăiesc (sau mai bine zis trăiau) într-o lume de visuri. Hrănită în copilărie cu muzică – mama cânta la pian, tata la pian şi la vioară, aveam o discotecă bună de muzică clasică – am cântat și eu la două instrumente destul de timpuriu, dar fără entuziasm. Când deodată, pe la 13-14 ani, m-am cufundat într-un singur vis: acela al unei cariere muzicale. Am fost înscrisă la Conservatorul Pro-Arte, la clasele de pian și vioară, unde am avut consecutiv profesori pe lon Filionescu și Madeleine Cocorăscu, reputaţi pianisti ai vremii, şi pe excelenţii violoniști Anton Sarvaş și Sandu Albu. La clasele teoretice, l-am avut pe Theodor Rogalski (compozitor şi dirijor) la Teorie şi Solfegii şi pe excelentul muzicolog Emanoil Ciomac la Istoria și Estetica Muzicală.

Am început o muncă foarte suținută, pregătindu-mi un viitor virtual, de care eram îndrăgostită. Nimic nu părea să stea în calea realizării visului. Urmam cu asiduitate cursurile la cel mai exigent liceu, Şcoala Centrală de fete, de sub direcţia doamnei Elena Rădulescu Pogoneanu. Eram de asemenea înscrisă la şcoala de balet şi euritmie de la Maison des Francais, condusă de Madame Sybille si de Iris Barbura, prima soţie a lui Sergiu Celibidache. Munceam enorm, nu aveam o clipă liberă (dacă aș fi avut-o m-aș fi aşezat la pian). Când, în vara anului 1937, după un match de volley la școală, am făcut o hemoptizie. Doctorii mi-au impus repaos absolut, iar la riposta mea vehementă că am examen la istoria muzicii după două zile, mi-au spus că cel puţin un an, doi, nu voi mai putea cânta. N-am să uit niciodată acel moment de disperare cumplită care m-a cuprins. Au urmat ani de sanatoriu, operaţii…

Visul meu, singurul meu vis, se stinsese…

Am devenit apoi, cu indiferenţă, jurist, cu o teză de doctorat despre Evoluţia noțiunii de suveranitate și filolog – comparatist, cu o teză despre Renaştere și dialogul artelor.

Restul… nu tăcere, ci datorie împlinită cu onestitate.”

“Pentru mine Vrancea este o „ vatră, o „țară , una din acele fericite enclave care-şi păstrează peste secole şi chiar, poate, peste milenii înfățişarea neschimbată. Străjuite de cele mai multe ori de munți, ele stau neclintite în fața furtunilor şi a invaziilor de tot felul. De aceea Vrancea, ca şi Maramureşul de pildă, respiră o putere încă neirosită în înnoiri pripite, în supunere la presiuni exterioare menite să le schimbe rânduielile străvechi. Parcă şi peisajul are o frumusețe şi o demnitate aparte. La Soveja, odată, fermecată de înălțimea şi parfumul brazilor, am simțit nevoia să mă întind în iarbă ca să le văd vârfurile profilate pe cer. Mi-am înfipt mâinile în iarba parfumată de cimbrişor şi am privit cerul. Mă simțeam ca într-o altă lume, un om vechi într-o altă lume, mai aproape de natura nepoluată. Suiau în mine energii necunoscute, ca într-un Anteu Modern, revenit la sânul mamei Gea! Mă aflam în Vrancea bunicului meu, pe care am simțit-o întotdeauna a mea „cu neascunsă mândrie“. Împlântată într-o istorie veche, după cum o arată cultura populară bogată şi originală, cu poeziile, legendele, obiceiurile, jocurile cu măşti, vatra aceasta care cântă încă pe strămoaşa Tudora Vrâncioaia şi pe „moșu Ştefan (Ştefan cel Mare), vatra aceasta a fost mândră şi hamică, cu oameni liberi, răzeşi mândri şi stăpâni pe bunurile lor. Vorbind despre viata sa, Simion Mehedinți, savantul geograf, scria despre sine „țăran pe care soarta l-a depărtat de viața sănătoasă a satului unde se născuse” (adică Soveja).

Bunicul meu dinspre mamă, preotul Gheorghe Apostol, născut în satul Crucea de Sus, coleg de seminar şi prieten cu Mehedinţi, tânjea şi el după locul de obârşie, deşi a rămas tot în ținutul Vrancei, păstorind aproape o jumătate de secol biserica din Mărăşeşti. Bun şi generos, plin de humor, dar îngroşând glasul când îşi certa enoriaşii ori nepoții, avea acea credinţă puternică, neclintită, a bătrânei „vetre”. De altfel a murit ca un sfânt, cunoscându-şi ceasul trecerii. Părul alb, ca şi barba, ochii albaştri, luminoşi, curaţi ca de copil, dădeau chipului său, mai ales când slujea, o imagine aproape îngerească. Bunica, brăileancă, Elena loana, născută Gheorghiu, avusese o bunică monahie, Epraxia, stareţă la un schit din Botoşani. Au avut 13 copii, din care şapte au murit. Toți ceilalți şase au făcut liceul Unirea din Focşani (inclusiv mama). Dar după studiile universitare, doar fiul cel mai mare, Panaite Georgescu, s-a stabilit în Focşani, devenind un avocat foarte cunoscut. Căsătorit cu Aneta Ţiroiu (naşa mea), ne-a înrudit cu familiile Vasile şi Dionisie Ţiroiu, fraţii ei, cu generalul Barca şi Lascăr Veniamin, ale căror soții erau surorile tantei Aneta. Al doilea fecior, Constantin Georgescu-Vrancea, a făcut o strălucită carieră de magistrat, ajungând prim preşedinte al Curții de Apel din Chişinău; apoi, după cedarea Basarabiei, consilier la Înalta Curte de Casaţie. Căsătorită tot cu un vrăncean, Matei Dimitriu din Panciu, fiica cea mare, Ecaterina, a ajuns la Oradea Mare când nenea Matei a devenit preşedinte al Curţii de Apel de acolo. Au avut două fete: Flavia, ucisă în bombardamentul american din 4 aprilie 1944 şi Corina, care trăieşte şi azi, în vârstă de 96 de ani. După cedarea Ardealului, s-au întors la Focşani, la casa lor, unde şi-au încheiat viaţa. A doua fiică mai mică, Sofia, o inteligenţă strălucită, a făcut studii universitare la Sorbona. Profesoară de franceză, directoare a Liceului Comercial de fete din Bucureşti, a fost căsătorită mai întăi cu inginerul Anton Cavețki şi a avut doi copii: Toni, mort la 20 de ani într-un accident de automobil şi Alice, soţia regretatului regizor George Teodorescu. Al doilea soţ a fost profesor universitar, Gogu Alesseanu, prim preşedinte al Înaltei Curți de Conturi.

Fiica cea mai mică, Elena, a fost farmacistă şi căsătorită cu marele moşier podgorean Costin Mihail din Coteşti. Au avut doi băieți, Nicolae şi Gheorghe. Familia Mihail a avut o viață foarte tristă, Costin luptând în rezistenţa anticomunistă din munții Vrancei. Trădat fiind, a fost înconjurat la moşia din Blidari de către securitate şi ciuruit de 100 de gloanţe. Mătuşa mea, „Tanti Lența”, a suferit închisoare pentru a spune unde e soțul ei, iar băiatul cel mare, Nicuşor, deşi era minor, a făcut inchisoare la minele de plumb.

Bunicul şi casa şi grădinile lui constituiau cea mai mare bucurie a copilăriei mele, iar acum amintirile mi le aduc în suflet ca pe o oază de linişte şi frumusețe paradisiacă.

De câţiva ani, de când păşesc pe drumul credinței, Vrancea a dobândit o nouă aură de Duh. Am aflat că smeritul călugăr de la schitul Poiana Mărului, Vasile, a fost duhovnicul şi îndrumătorul marelui stareț Paisie Velicikovski, venit din Ucraina pentru a se desăvârşi la noi. Astfel, la temelia isihasmului românesc din sec. XVIII, mişcarea spirituală de o însemnătate capitală în dezvoltarea monahismului românesc pe teritoriul Grădinii Maicii Domnului, au stat înţelepciunea şi harul umilului monah vrâncean. La bogăția acestei „vetre istorice” se adaugă smerenia credinţei creatoare. Cum să n-o prețuieşti, cum să n-o iubeşti? Căci e pecetluită cu făgăduinţa dumnezeiască!”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga

Mai mult…

1932: Vasili Aksionov, scriitor rus (d. 2009)

1932: Mihai Constantinescu, regizor și scenarist român

1937: Andrei Koncealovski, regizor și scenograf rus

1941: Slobodan Milošević, politician sârb, al 3-lea președinte al Serbiei și Muntenegru (d. 2006)

1944: Rajiv Gandhi, politician indian, al 6-lea prim-ministru al Indiei (d. 1991)

1946: Laurent Fabius, om politic francez

1948: Robert Plant, cântăreț-compozitor englez (Led Zeppelin, Band of Joy, The Honeydrippers, și Page and Plant)

1948: John Noble, actor australian

1951: Greg Bear, scriitor american de science-fiction

1957: Sorin Antohi, istoric al ideilor, eseist, traducător și editor român

1958: David O. Russell, regizor, producător și scenarist american

1962: Geoffrey Blake, actor american

1966: Enrico Letta, politician italian, al 55-lea prim-ministru al Italiei

1974: Misha Collins, actor și regizor american

1987: Cătălina Ponor, gimnastă română

1992: Demi Lovato, actriță și cântăreață americană

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.