20 dintre epidemiile și pandemiile înregistrate de-a lungul istoriei
Epidemiile și pandemiile au făcut ravagii în rândul umanității de-a lungul existenței sale, schimbând deseori cursul istoriei.
Un salon cu bolnavi de gripă dintr-un spital de campanie al armatei SUA, în Franța, în timpul pandemiei de gripă spaniolă din 1918
De-a lungul istoriei, focarele de boli au făcut ravagii în rândul umanității, schimbând uneori cursul istoriei, iar alteori, anunțând sfârșitul unor întregi civilizații. Iată 20 dintre cele mai grave epidemii și pandemii care datează din preistorie și până în timpurile moderne.
1. Epidemia preistorică: cca. 3000 î.Hr.
O casă veche, de 5.000 de ani, a fost descoperită în China, având dimensiunile de aproximativ 14 /15 metri. Descoperirea acestei case, plină de schelete, este dovada unei epidemii fatale
În urmă cu aproximativ 5.000 de ani, o epidemie a șters de pe suprafața pământului un sat preistoric din China. Trupurile victimelor au fost îngrămădite în interiorul unei case căreia apoi i s-a dat foc. Niciun grup de vârstă nu a fost scutit, deoarece schelete de tineri, adulți tineri și persoane de vârstă mijlocie au fost găsite în interiorul casei. Situl arheologic este acum numit „Hamin Mangha” și este unul dintre cele mai bine păstrate situri preistorice din nord-estul Chinei. Studiul arheologic și antropologic indică faptul că epidemia s-a produs destul de repede încât nu a existat timp pentru înhumări adecvate, iar situl nu a mai fost locuit după aceea.
Înainte de descoperirea sitului Hamin Mangha, o altă înhumare preistorică în masă, care datează aproximativ din aceeași perioadă de timp, a fost descoperită pe un sit numit Miaozigou, în nord-estul Chinei. Împreună, aceste descoperiri sugerează faptul că o epidemie a distrus întreaga regiune.
2. Epidemia din Atena: 430 – 425 î.Hr.
Vestigiile Partenonului, unul dintre edificiile de pe Acropola Atenei. Orașul a cunoscut o epidemie de cinci ani, în jurul anului 430 î.Hr.
În jurul anului 430 î.Hr., nu după mult timp de la izbucnirea unui război între Atena și Sparta, o epidemie a făcut ravagii în rândul locuitorilor Atenei și a durat cinci ani. Unele estimări au evaluat numărul deceselor ca fiind de până la 100.000 de oameni, din populația locală care avea doar 200.000 de locuitori. Istoricul grec Tucidide (460-400 î.e.n.) scria că „oameni în stare bună de sănătate au fost cuprinși brusc de călduri violente la cap, roșeață și inflamație a ochilor, părțile interne, cum ar fi gâtul sau limba, devenind însângerate și răspândind o respirație nenaturală și fetidă.” (traducere de Richard Crawley din cartea „Istoria Războiului Peloponesiac ”, London Dent, 1914).
Ce a fost această epidemie, mai exact, a fost mult timp un subiect de dezbatere între oamenii de știință; o serie de boli au fost prezentate ca posibilități, inclusiv febra tifoidă și Ebola. Mulți savanți consideră că supraaglomerația cauzată de război a agravat epidemia. Armata Spartei era mai puternică, obligând atenienii să se refugieze în spatele unei serii de fortificații numite „zidurile lungi” care le protejau orașul. În ciuda epidemiei, războiul a continuat, fără a se încheia până în 404 î.Hr., când Atena a fost forțată să capituleze în fața Spartei.
3. Epidemia Antonină: 165 – 180 î.Hr.
Soldații romani au adus probabil acasă variola, dând naștere Epidemiei Antonine.
Epidemia a lovit Imperiul Roman la sfârșitul dinastiei Antonine, mai exact în timpul domniei lui Marcus Aurelius și a lui Commodus, între 165 și 190. Numele provine de la dinastia Antoninilor care a condus Imperiul Roman.
Când soldații s-au întors din campanie în Imperiul Roman, au adus cu ei mai mult decât prada victoriei. Epidemia Antonină, care ar fi fost variola (vărsat de vânt), a risipit armata și a ucis poate peste 5 milioane de oameni în Imperiul Roman, scria April Pudsey, lector principal de Istorie Romană la Universitatea Metropolitană din Manchester, într-o lucrare publicată în cartea Disability in Antiquity, Routledge, 2017.
Mulți istorici cred că epidemia a fost adusă pentru prima dată în Imperiul Roman de soldații care se întorceau acasă după un război împotriva Parției. Epidemia a contribuit la sfârșitul a ceea ce a fost numită Pax Romana (Pacea Romană), o perioadă cuprinsă între 27 î.Hr. și până la 180 d.Hr., când Roma se afla la apogeul puterii sale. După 180 d. Hr., instabilitatea a crescut pe tot cuprinsul Imperiului Roman, deoarece a cunoscut mai multe războaie civile și invazii ale popoarelor „barbare”. Creștinismul a devenit din ce în ce mai popular în perioada de după producerea epidemiei.
[Imperiul Part (247 Î.Hr.– 224 d.Hr.) a fost al treilea Imperiu Persan ce a dominat teritoriul platoului Iranian. Parția este și o regiune situată în sud-estul Mării Caspice, regiune ce a reprezentat centrul Imperiului.]
4 . Epidemia lui Ciprian: 250 – 271 d.Hr.
Rămășițele unui autodafé (rug) uriaș, unde au fost incinerate multe dintre victimele unei epidemii antice, din orașul Thebes, în Egipt
Numită după Sf. Ciprian, un episcop al Cartaginei (un oraș din Tunisia) care a descris epidemia ca anunțând sfârșitul lumii, se estimează că Epidemia lui Ciprian a ucis 5.000 de oameni pe zi doar la Roma. În 2014, arheologii din Luxor au descoperit ceea ce pare a fi un loc de înhumare în masă a victimelor epidemiei. Corpurile lor erau acoperite cu un strat gros de var (istoricește folosit ca dezinfectant). Arheologii au găsit trei cuptoare folosite la fabricarea varului și rămășițele victimelor epidemiei arse într-un autodafé (rug) uriaș.
Experții nu sunt siguri ce boală a provocat epidemia. “Intestinele, relaxate într-un flux constant, descarcă forța corporală [și] un foc, născut în fermenții măduvei, în rănile faucelor (o zonă a gurii)”, a scris Ciprian, în latină, într-o lucrare numită “De mortalitate”. (traducere de Philip Schaff din cartea „Părinții secolului al treilea: Hippolytus, Ciprian, Caius, Novatian, Apendix”, Christian Classics Ethereal Library, 1885).
5. Epidemia lui Iustinian: 541 – 542 d.Hr.
Un mozaic al împăratului Iustinian și al susținătorilor săi
Imperiul Bizantin a fost devastat de ciuma bubonică care a marcat începutul declinului său. Ciuma a reapărut periodic după aceea. Unele estimări sugerează că până la 10% din populația lumii a murit atunci.
Epidemia poartă numele împăratului bizantin Iustinian (a domnit între 527-565 d. Hr.). Sub domnia sa, Imperiul Bizantin a atins cea mai mare întindere, controlând un teritoriu care se întindea din Orientul Mijlociu până în Europa de Vest. Iustinian a construit o mare catedrală cunoscută sub numele de Hagia Sophia („Sfânta Înțelepciune”) în Constantinopol (actualul Istanbul), capitala imperiului. Împăratul Iustinian s-a îmbolnăvit de ciumă și a supraviețuit; cu toate acestea, imperiul său a pierdut treptat din teritorii în perioada de după izbucnirea ciumei.
6. Moartea Neagră: 1346 – 1353
Ilustrație din Liber chronicarum, 1. CCLXIIII. Scheletele se ridică din moarte pentru dansul morții.
Celebra și redutabila ciumă neagră a răspândit teroarea în Evul Mediu. Aproape 30 de milioane de oameni ar fi murit, sau aproximativ 40% din populația europeană din acea vreme.
Moartea Neagră a călătorit din Asia în Europa, făcând ravagii în urma ei. Unele estimări sugerează că a decimat peste jumătate din populația Europei. A fost cauzată de o tulpină a bacteriei Yersinia pestis, care este probabil dispărută astăzi și a fost răspândită de purici de pe rozătoarele infectate. Trupurile victimelor au fost îngropate în gropi comune.
Ciuma a schimbat cursul istoriei Europei. Cu atât de mulți morți, forța de muncă a devenit mai greu de găsit, ceea ce a dus la o remunerare mai bună pentru muncitori și la sfârșitul iobăgiei în Europa. Studiile sugerează că muncitorii supraviețuitori au avut acces mai mare la carne și pâine de calitate superioară. Lipsa forței de muncă ieftine ar fi putut contribui și la inovația tehnologică.
7. Epidemia Cocoliztli: 1545 – 1548
Monumentul Național al Ruinelor Aztece
Infecția care a provocat epidemia de cocoliztli a fost o formă de febră hemoragică virală care a ucis 15 milioane de locuitori din Mexic și America Centrală. Într-o populație deja slăbită de secetă extremă, boala s-a dovedit a fi catastrofală. „Cocoliztli” este cuvântul aztec pentru „parazit”.
Un studiu recent care a examinat ADN-ul din scheletele victimelor a descoperit că erau infectate cu o subspecie de Salmonella cunoscută sub numele de S. paratyphi C, care cauzează febră enterică, o categorie de febră care include febra tifoidă. Febra enterică poate provoca febră ridicată, deshidratare și probleme gastro-intestinale și este și în prezent o amenințare majoră pentru sănătate.
8. Epidemiile americane: secolul al XVI-lea
Pictură de O. Graeff (1892) reprezentându-l pe Hernán Cortéz și trupele sale. Cuceritorul spaniol a reușit să captureze orașele aztece rămase devastate de variolă.
Epidemiile americane sunt un grup de boli eurasiatice aduse în America de exploratorii europeni. Aceste boli, inclusiv variola, au contribuit la prăbușirea civilizațiilor inca și aztecă. Unele estimări sugerează că 90% din populația indigenă din emisfera occidentală / vestică (America de Nord și de Sud și apele care le înconjoară) a fost decimată.
Bolile au ajutat o armată spaniolă condusă de Hernán Cortés să cucerească capitala aztecă Tenochtitlán, în 1519, și o altă armată spaniolă condusă de Francisco Pizarro să cucerească Imperiul Inca, în 1532. Spaniolii au preluat teritoriile ambelor imperii. În ambele cazuri, armatele aztece și incașe au fost devastate de boală și nu au putut să reziste forțelor spaniole. Când cetățenii Marii Britanii, Franței, Portugaliei și Olandei au început să exploreze, să cucerească și să se stabilească în emisfera occidentală, au fost ajutați și de faptul că boala a redus mult mărimea oricărui grup indigen.
9. Marea epidemie din Londra: 1665 – 1666
Un model de reconstituire a Marelui Foc din Londra, 1666. Incendiul a avut loc imediat după ce orașul a trecut printr-o epidemie devastatoare.
Ultimul mare focar al Morții Negre din Marea Britanie a provocat un exod în masă din Londra, condus de regele Charles al II-lea. Charles, împreună cu familia și curtea sa, au fugit din Londra, în iulie, la Salisbury. Parlamentul se întrunea la Oxford. Numărul morților a atins un maxim de 7.000 pe săptămână pe 17 septembrie. Cazuri de ciumă au reapărut în iarnă, iar Charles s-a întors la Londra în februarie 1666.
Epidemia a început în aprilie 1665 și s-a răspândit rapid în lunile călduroase de vară. Puricii de pe rozătoarele infectate au fost una dintre cauzele principale de transmitere. Până la încheierea epidemiei, aproximativ 100.000 de oameni, inclusiv 15% din populația Londrei, au murit. Dar această epidemie nu a însemnat sfârșitul suferințelor orașului.
După o perioadă lungă de vreme caldă și uscată, până la jumătatea anului 1666, pe 2 septembrie 1666, a izbucnit Marele Foc al Londrei, dintr-o brutărie de pe o străduță din Londra, Pudding Lane. Întețit de un vânt puternic, din partea de est, și alimentat de stive de lemn și combustibil care erau pregătite pentru lunile următoare, focul a ars în jur de 13.200 de case și 87 de biserici, inclusiv Catedrala Sf. Pavel. Charles și fratele său, James, s-au alăturat și au direcționat efortul de stingere a incendiilor. Localnicii au dat vina pe conspiratorii catolici pentru incendiu, iar un francez, Robert Hubert, a fost spânzurat pe baza unei mărturii false, chiar dacă nu avea nicio implicare în declanșarea incendiului. Incendiul a durat patru zile și a ars o mare parte din oraș.
10. Marea epidemie din Marsilia: 1720 – 1723
Vedere actuală a Castelului Saint Jean, a Catedralei de la Major și a Portului Vechi din Marsilia, Franța. Până la 30% din populația din Marsilia a murit ca urmare a unei epidemii de ciumă care a durat trei ani în anii 1720.
Înregistrările istorice spun că Marea Epidemie de ciumă din Marsilia a început atunci când o navă numită Grand-Saint-Antoine a acostat în Marsilia, Franța, transportând marfă din estul Mediteranei. Deși nava a fost ținută în carantină, epidemia a ajuns în oraș, probabil prin puricii de pe rozătoarele infectate.
Epidemia s-a răspândit rapid și, în următorii trei ani, 100.000 de oameni au murit în Marsilia și în împrejurimi. Se estimează că până la 30% din populația Marsiliei ar fi murit.
11. Epidemia rusească: 1770 – 1772
Portretul Ecaterinei a II-a de Vigilius Erichsen (cca. 1757-1772). Nici măcar Ecaterina cea Mare nu a putut restabili situația Rusiei după devastările provocate de epidemia din 1770.
În Moscova, afectată de epidemie, teroarea cetățenilor în carantină s-a transformat în violență. Revoltele s-au răspândit prin oraș și au culminat cu uciderea arhiepiscopului Ambrosius, care încuraja mulțimile să nu se adune pentru rugăciune.
Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a (numită și Ecaterina cea Mare), era atât de disperată să prevină epidemia și să restabilească ordinea publică, încât a emis un decret pripit prin care a ordonat mutarea tuturor fabricilor de la Moscova. Până la sfârșitul epidemiei, 100.000 de oameni au murit. Chiar și după ce epidemia s-a încheiat, Ecaterina s-a străduit să restabilească ordinea. În 1773, Yemelyan Pugachev, un bărbat care pretindea a fi Petru al III-lea (soțul executat al Ecaterinei), a condus o răscoală care a dus la moartea altor câteva mii de oameni.
12. Epidemia de febră galbenă din Philadelphia: 1793
Pictura celei de-a doua învestituri a lui George Washington la Sala Congresului din Philadelphia, 4 martie 1793. O epidemie de febră galbenă a lovit puternic Philadelphia în prima jumătate a anului 1793.
Atunci când febra galbenă a izbucnit în Philadelphia, capitala Statelor Unite ale Americii la acea vreme, oficialii credeau în mod eronat că sclavii sunt imuni. Drept urmare, aboliționiștii au cerut să fie recrutate persoane de origine africană pentru hrănirea bolnavilor.
Boala este purtată și transmisă de țânțari care s-au înmulțit vertiginos în timpul vremii deosebit de calde și umede de vară din Philadelphia acelui an. Abia când a sosit iarna – și țânțarii au murit – epidemia s-a oprit în cele din urmă. Până atunci, însă, peste 5.000 de oameni muriseră.
13. Pandemia de gripă: 1889 – 1890
Gravură în lemn cu asistenții medicali ce îngrijeau pacienții din Paris în perioada pandemiei de gripă din 1889-1990, într-un spital-cort. Pandemia a ucis aproximativ 1 milion de oameni.
În epoca industrială modernă, noile legături de transport au făcut mai ușoară răspândirea virusului gripal care a făcut ravagii. În doar câteva luni, boala s-a răspândit pe tot globul, decimând un milion de oameni. A fost nevoie doar de cinci săptămâni pentru ca epidemia să atingă nivelul maxim de mortalitate.
Primele cazuri au fost raportate în Rusia. Virusul s-a răspândit rapid în tot Sankt Petersburg-ul înainte de a-și croi repede drum în Europa și în restul lumii, deși călătoriile aeriene nu existau încă.
14. Epidemia americană de poliomielită: 1916
Memorialul lui Franklin D. Roosevelt din Washington D. C. Președintele Roosevelt a fost diagnosticat cu poliomielită în 1921, la vârsta de 39 de ani. Poliomielita a ucis mii de oameni până la dezvoltarea vaccinului Salk, în 1954.
O epidemie de poliomielită care a început în New York a provocat 27.000 de cazuri și 6.000 de decese în Statele Unite. Boala afectează în principal copiii și, uneori, îi lasă pe supraviețuitori cu dizabilități permanente.
Epidemiile polio au apărut sporadic în Statele Unite până când s-a dezvoltat vaccinul Salk, în 1954. Pe măsură ce vaccinul a devenit disponibil pe scară largă, cazurile din Statele Unite au scăzut. Ultimul caz de poliomielită în Statele Unite a fost raportat în 1979. Eforturile la nivel mondial de vaccinare au redus foarte mult posibilitatea contractării acestei boli, deși nu este încă eradicată complet.
15. Gripa spaniolă: 1918 – 1920
Spital de urgență în timpul epidemiei de gripă, Camp Funston, Kansas.
Se estimează că 500 de milioane de oameni din Mările Sudului până la Polul Nord au căzut victime ale gripei spaniole. O cincime dintre aceștia au murit, unele comunități indigene fiind împinse în pragul dispariției. Răspândirea și letalitatea gripei a fost favorizată de condițiile improprii ale soldaților care stăteau înghesuiți și de alimentația precară de război pe care multe persoane o experimentau în timpul Primului Război Mondial.
În ciuda numelui de gripă spaniolă, este posibil ca boala să nu fi început în Spania. Spania a fost o națiune neutră în timpul războiului și nu a impus cenzura strictă a presei sale, astfel încât aceasta putea să publice în mod liber relatări mai rapide despre evoluția bolii. Drept urmare, oamenii au crezut în mod fals că boala este specifică Spaniei, iar numele de gripă spaniolă s-a perpetuat.
16. Gripa asiatică: 1957 – 1958
Puii au fost testați pentru gripa aviară. Un focar de gripă aviară (avian flu) a ucis un milion de oameni la sfârșitul anilor ’50.
Pandemia de gripă asiatică a fost o altă manifestare globală a gripei. Avându-și rădăcinile în China, boala a secerat peste 1 milion de vieți. Virusul care a provocat pandemia a fost un amestec de virusuri gripale aviare.
Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor notează că boala s-a răspândit rapid și a fost raportată la Singapore, în februarie 1957, în Hong Kong, în aprilie 1957, iar în orașele de coastă ale Statelor Unite, în vara anului 1957. Numărul total de decese a fost mai mare de 1,1 milioane în întreaga lume, cu 116.000 de decese care au avut loc în Statele Unite.
17. Pandemia și epidemia de SIDA: 1981 – zilele noastre
SIDA a devenit o pandemie globală în anii 1980 și continuă ca o epidemie în anumite părți ale lumii.
SIDA a secerat aproximativ 35 de milioane de vieți de la prima sa identificare. HIV, virusul care provoacă SIDA, s-a dezvoltat probabil dintr-un virus al cimpanzeului care s-a transferat la oameni, în Africa de Vest, în anii 1920. Virusul și-a croit drum în jurul lumii, iar SIDA a devenit pandemică până la sfârșitul secolului XX. Acum, aproximativ 64% din cele 40 de milioane de oameni estimate că trăiesc cu virusul imunodeficienței umane (HIV) se află în Africa Subsahariană.
Timp de zeci de ani, boala nu a avut un tratament cunoscut, dar medicamentele dezvoltate în anii 90 permit acum persoanelor cu această boala să experimenteze o durată de viață normală cu tratament regulat. Și mai încurajator, două persoane au fost vindecate de HIV încă de la începutul anului 2020.
18. Pandemia gripei porcine H1N1: 2009 – 2010
O asistentă care se plimbă pe lângă un cort de triaj instalat în afara camerei de urgență din Sutter Delta Medical Center din Antiohia, California, pe 30 aprilie 2009. Spitalul se pregătea pentru un potențial potop de pacienți îngrijorați că ar putea avea gripa porcină.
Pandemia de gripă porcină din 2009 a fost cauzată de o nouă tulpină de H1N1 care și-a avut originea în Mexic, în primăvara anului 2009, înainte de a se răspândi în restul lumii. Într-un an, virusul a infectat până la 1,4 miliarde de oameni pe tot globul și a ucis între 151.700 și 575.400 de oameni, potrivit CDC, Centers for Disease Control.
Pandemia de gripă din 2009 a afectat în primul rând copiii și adulții tineri, iar 80% din decese au fost la persoane sub 65 de ani, a raportat CDC. Acest lucru a fost neobișnuit, având în vedere că majoritatea tulpinilor de virus gripal, inclusiv cele care provoacă gripa sezonieră, determină cel mai mare procent de decese la persoanele de peste 65 de ani. Dar, în cazul gripei porcine, persoanele în vârstă păreau să fi avut deja o imunitate suficientă pentru a contracara grupul de viruși din care face parte H1N1, deci nu au fost afectate la fel de mult. Un vaccin pentru virusul H1N1, care a provocat gripa porcină, este acum inclus în vaccinul gripal anual.
19. Epidemia de Ebola din Africa de Vest: 2014 – 2016
Asistenții medicali și-au pus echipament de protecție înainte de a intra într-o unitate de tratament Ebola în Liberia, în timpul focarului de Ebola din 2014.
Ebola a făcut ravagii în Africa de Vest, între 2014 și 2016, cu 28.600 de cazuri raportate și 11.325 de decese. Primul caz care a fost raportat a fost în Guineea, în decembrie 2013, apoi boala s-a răspândit rapid în Liberia și Sierra Leone. Cea mai mare parte a cazurilor și deceselor a avut loc în aceste trei țări. Un număr mai mic de cazuri s-au produs în Nigeria, Mali, Senegal, Statele Unite și Europa, au raportat Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor.
Nu există nicio metodă de vindecare pentru Ebola, deși eforturile de a găsi un vaccin sunt în desfășurare. Primele cazuri cunoscute de Ebola au avut loc în Sudan și Republica Democrată Congo în 1976, iar virusul ar putea avea originea în lilieci.
20. Epidemia de virus Zika: 2015 – zilele noastre
Un muncitor pulverizează pesticid pentru a ucide țânțarii care poartă virusul Zika. Zika este răspândit cel mai mult la tropice.
Impactul recentei epidemii de virus Zika în America de Sud și America Centrală nu va fi cunoscut timp de câțiva ani. Între timp, oamenii de știință se confruntă cu o cursă contracronometru pentru a ține virusul sub control. Virusul Zika este de obicei răspândit prin țânțarii din genul Aedes, deși, pe cale intimă, poate fi transmis și la om.
În timp ce Zika nu este de obicei dăunător adulților sau copiilor, acesta poate ataca copiii care sunt încă în pântec și poate provoca anomalii la naștere. Tipul de țânțari care poartă Zika se dezvoltă cel mai bine în climă caldă și umedă, astfel că în America de Sud, America Centrală și unele părți din sudul Statelor Unite dezvoltarea virusului este favorizată.
© CCC
Published on: Mar 26, 2020