20 Februarie

1888: Georges Bernanos, romancier, jurnalist de articole polemice, eseist francez, soldat în Primul Război Mondial. (d. 1948)

Georges Bernanos, 20 febr.1888 – 5 iul. 1948, romancier și scriitor polemic, a cărui capodoperă, Jurnalul unui preot de țară, l-a consacrat drept unul dintre cei mai originali și independenți scriitori romano-catolici ai timpului său.

Georges Bernanos este un romancier cunoscut pentru operele sale situate în mediul rural francez și care prezintă personaje de mare profunzime psihologică. Eroii săi sunt adesea martiri, afectați de conflicte interne sau îndoindu-se de credința lor. Opera lui Georges Bernanos explorează temele spirituale ale binelui și răului într-un stil adesea apropiat de pamflet.

A avut, uneori, parcursuri contradictorii în acțiunile și atitudinile sale, era spiritual și cu dragoste pentru oameni și a combătut materialismul și compromisul cu răul.

S-a născut la Paris, a crescut în Pas-de-Calais, o regiune care a servit drept decor pentru majoritatea romanelor sale, și și-a petrecut tinerețea în Artois. A dezvoltat de timpuriu o pasiune pentru scris, folosind peisajele din nord pentru a-și pune în scenă romanele.

După studii de drept și litere, Georges Bernanos a activat în „Les Camelots du Roi”, Cameloții regelui, o ligă de extremă dreaptă și a lucrat pentru diverse jurnale monarhiste, înainte de a conduce unul în Rouen.

[Federația Națională a Cameloților Regelui era o rețea de vânzători ai jurnalului L’Action française și militanți regaliști care constituiau serviciul de ordine și protecție a mișcării Acțiunii franceze. Au fost activi între 1908 și 1936. Rolul lor era inițial să vândă numerele ziarului Action française pe străzile Parisului, de unde și numele lor de cameloți (camelot înseamnă vânzător ambulant), adică vânzători ambulanți de jurnale.]

Catolic fervent, s-a alăturat Acțiunii Franceze, o mișcare politică monarhistă de extremă dreaptă, fondată inițial în jurul pozițiilor anti-Dreyfus ale militanților săi.

Înrolat ca voluntar în timpul Primului Război Mondial, a fost rănit de mai multe ori în timpul participării sale. Decorat după Primul Război Mondial, s-a căsătorit cu Jeanne Talbert d’Arc, cu care a avut șase copii, și a devenit inspector de asigurări la Banca Națională.

Apoi a trecut prin câțiva ani dificili din punct de vedere financiar: slujba sa de inspector de asigurări abia ajungea pentru a satisface nevoile familiei și problemele de sănătate ale soției sale.

Talentul nu i-a fost recunoscut decât în ​​1926, odată cu publicarea romanului Sub soarele lui Satan. În timpul călătoriilor ​​sale, a scris romanul Sub Soarele lui Satan, care a avut un succes răsunător și i-a permis, în pragul celor patruzeci de ani, să se dedice în întregime literaturii. În 1926, la vârsta de 38 de ani, a publicat primul său roman, Sub soarele lui Satan, care exprimă temele care vor sta la baza întregii sale opere, în special frica în fața puterii răului și căutarea grației divine. Romanul a obținut imediat un imens succes din parte criticii și a publicului, până în punctul în care Georges Bernanos a decis să renunțe la slujbă pentru a se dedica scrisului. Trei ani mai târziu, al treilea roman al său, Bucuria (La joie), a câștigat Premiul Femina.

În 1933, Georges Bernanos a devenit infirm în urma unui accident de motocicletă. Din nou afectat de dificultăți financiare, s-a mutat în Insulele Baleare. Acolo a cunoscut cea mai fecundă perioadă literară, în timpul şederii sale în Mallorca, între 1934 şi 1937.

În anul 1936, a publicat capodopera Jurnalul unui preot de țară (Journal d’un curé de campagne), povestea unui tânăr preot care se luptă cu păcatul, pentru care i s-a decernat Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze.

Surprins de Războiul Civil Spaniol, s-a întors în Franța, apoi a emigrat în America de Sud, în 1938, în Paraguay și Brazilia, unde a terminat de scris, în 1940, romanul Domnul Ouine. Va rămâne în Barbacena, Brazilia, până în 1945.

Dintr-un romano-catolic cu înclinaţii monarhiste, a devenit un adversar vehement al gândirii burgheze şi a ceea ce a identificat ca atitudine defetistă ce a condus la înfrângerea Franţei în 1940.

Georges Bernanos a părăsit Acțiunea Franceză și a luat poziție împotriva mișcării franchiste. S-a instituit o recompensă pentru capturarea sa. A trebuit să se întoarcă în Franța, dar în fața ascensiunii fascismului în Europa, a decis să se exileze în Brazilia. De acolo, a publicat articole în sprijinul colegului său de clasă, generalul de Gaulle.

Când a izbucnit războiul în Europa, a publicat multe articole în presa braziliană şi a devenit unul dintre cei mai mari lideri spirituali ai Rezistenţei franceze. Dacă în timpul exilului ridiculiza regimul de la Vichy, va deveni un susţinător puternic al mișcării forţelor naţionaliste, Forţele franceze libere, conduse de conservatorul Charles de Gaulle, fostul său coleg de clasă.

În iunie 1945, a venit să continue această luptă în Franța eliberată și a scris pentru cotidianul Libération, jurnal al Rezistenței franceze, fondat în Paris sub protecția lui Jean-Paul Sartre. După eliberare, a refuzat Legiunea de Onoare, precum și calitatea de membru al Academiei Franceze.

Și-a petrecut ultimii ani în Tunisia, unde a compus una dintre capodoperele sale, piesa de teatru „Dialogurile  carmelitelor”, care a fost interpretată de atunci pe toate scenele lumii. Dialogurile carmelitelor, 1949 (Dialogues des carmélites) este un scenariu despre 16 maici martirizate în timpul Revolutiei Franceze, sursă de inspirație pentru opera compozitorului francez Francis Poulenc.

[Ordinul Carmelit este un ordin religios contemplativ catolic. Membrii săi se numesc carmeliți (pentru bărbați) și carmelite (pentru femei). Părintele lor spiritual este profetul Ilie. Fondat de ermiți (pustnici, pelerini) pe Muntele Carmel din Palestina la sfârșitul secolului al XII-lea, primii carmeliți și-au părăsit schiturile la începutul secolului al XIII-lea pentru a se refugia în Europ. Astfel, în timpul cruciadelor, câțiva pelerini, atrași de frumusețea locului și de memoria prorocului Ilie, au început o viață eremitică și au construit un mic lăcaș de cult închinat Sf. Maria. După multe probleme, ordinul eremitic s-a transformat într-un ordin monahal. Acest ordin a trecut prin multe reforme, dintre care cea mai notabilă a fost reforma instituită de Tereza de Avila în secolul al XVI-lea. Ordinul feminin al carmelitelor a fost înființat în secolul al XV-lea.]

Explorând constant conflictul spiritual dintre Bine și Rău, a murit la vârsta de 60 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: ​​„Pentru amândoi”. Ultimele sale două lucrări, Dialogurile carmelitelor și Franța împotriva roboților, au fost publicate postum în anul următor.

Mai mult…

1844: Ludwig Eduard Boltzmann, fizician și matematician austriac (d. 1906)

1867: Louise a Marii Britanii, fiica regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit (d. 1931)

1882: Nicolai Hartmann, filosof german (d. 1950)

Principal reprezentant al filosofiei idealiste, unul dintre cei mai sistematici și mai productivi filosofi din secolul al XX-lea, întemeietor al “ontologiei critice” – formă specifică în orientarea ontologică a cugetării contemporane. Preocupat de o nouă formă a sistematicii filosofice,  s-a impus totodată ca un reputat istoric al filosofiei și al culturii în genere.

1924: Eugen Barbu, scriitor, scenarist, publicist român (d. 1993)

1925: Robert Altman, regizor american

1927: Sidney Poitier, actor si regizor american de origine haitiană pe linie paterna

Născut în Miami, Florida, Sidney Poitier a crescut în micul sat Cat Island, Bahamas. Tatăl său, un haitian cultivator de tomate, l-a trimis în Statele Unite la vârsta de cincisprezece ani. Pasionat de film, în cele din urmă a devenit student al prestigiosului Actors Studio, ale carui cursuri le plătea din slujba sa de portar. A fost nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun actor in rol principal, în 1958, in filmul The Defiant Ones, înainte de a câştiga efectiv premiul Oscar, în 1963, pentru Lilies of the Field. A fost primul actor de culoare care a obtinut acest premiu, a jucat in cincizeci de filme si a regizat zece filme.

1927: Mircea Malița, scriitor, matematician și diplomat român

1945: George Fitzgerald Smoot, fizician american

1946: Riccardo Cocciante, cantaret, compozitor, actor italian

Cantautorul, cunoscut, de asemenea, în ţările vorbitoare de limbă franceză, ca Richard Cocciante, s-a nascut la Saigon, in Indochina Franceza, astazi Ho Chi Minh City, Vietnam, tatal sau fiind italian, iar mama, frantuzoaica. Opera sa cuprinde înregistrări în italiană, franceză şi spaniolă, iar unele dintre piesele sale sunt înregistrate în toate cele trei limbi.

Si-a petrecut copilăria pe Insula Formosa şi adolescenţa în Italia, cand s-a mutat la Roma, la varsta de 11 ani. A locuit chiar in S.U.A. si Irlanda. In 1991, a castigat Festivalul de la Sanremo cu melodia “Se stiamo insieme” si cu ocazia Craciunului din anul 1997, legendarul tenor si prieten spaniol, Placido Domingo, l-a invitat sa cante la concertul din Viena, Domingo’s annual Christmas, alaturi de el, Sarah Brightman si Helmut Lotti.

Una dintre cele mai bune piese ale sale este Margherita, interpretata in italiana sau Marguerite, in limba franceza.

În 1997, a compus muzica pentru spectacolul “Notre-Dame de Paris” (Belle) ale carui texte au fost scrise de Luc Plamondon. Povestea este inspirată de romanul omonim al lui Victor Hugo. “Notre-Dame de Paris” este o comedie muzicala a carei premiera a avut loc pe 16 septembrie 1998 la Paris, la Palatul Congreselor (Palais des congrès de Paris). Spectacolul a reunit 3 milioane de spectatori în Franța. Piesa “Belle” s-a vandut in 2,5 milioane de exemplare. In rolurile principale: Pierre Garand, supranumit Garou (Quasimodo), Daniel Lavoie (Frollo), Patrick Fiori (Phœbus), Hélène Ségara (Esmeralda).

1947: Peter Strauss, actor american

1954: Grigore Leșe, interpret român de folclor

1966: Cindy Crawford, fotomodel, actriță americană

1967: Kurt Cobain, liderul formației rock Nirvana (d. 1994)

1971: Virgil Iantu, cantaret si prezentator tv roman

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.