Comemorari 20 mai
1834: Gilbert du Motier de La Fayette, nobil, om politic francez și militar de carieră (n. 1757)
Marchizul de La Fayette, pe numele complet Marie-Joseph-Paul-Yves-Roch-Gilbert du Motier, marchizul de La Fayette, scris și Lafayette, 6 sept. 1757 – 20 mai 1834, aristocrat francez care a luptat în Armata Continentală alături de coloniștii americani împotriva britanicilor în Revoluția Americană. Mai târziu, în calitate de avocat principal al monarhiei constituționale, a devenit unul dintre cei mai puternici oameni din Franța în primii ani ai Revoluției Franceze și în timpul Revoluției din Iulie din 1830.
Viața timpurie și Revoluția Americană
La Fayette s-a născut în Chavaniac, Franța, într-o străveche familie nobilă din regiunea Auvergne din centrul Franței. Orfan din adolescență, moștenise deja o imensă avere până când s-a căsătorit cu Adrienne de Noailles, fiica influentului duce d’Ayen în 1774.
S-a alăturat cercului tinerilor curteni la curtea regelui Ludovic al XVI-lea, dar în curând aspira să câștige gloria ca soldat. Prin urmare, a călătorit pe cheltuiala sa către coloniile americane, ajungând la Philadelphia în iulie 1777, la 27 de luni de la izbucnirea Revoluției Americane. Fără experiență în luptă și neavând încă 20 de ani, La Fayette a fost numit totuși general-maior în Armata Continentală și a legat repede o prietenie de durată cu comandantul șef american, George Washington. Generalul fără copii și aristocratul orfan păreau o pereche puțin probabilă, dar în curând au dezvoltat o relație surogat tată-fiu.
La Fayette s-a remarcat astfel într-un mare grup colorat de soldați europeni cu avere și idealiști – printre care Frederick William, Freiherr von Steuben, din Prusia, și Tadeusz Kościuszko și Kazimierz Pułaski din Polonia – care s-au alăturat Armatei Continentale pentru a lupta pentru Independența americană. Cu cât Washington îl observa mai mult pe tânărul francez, cu atât era mai impresionat și cu atât cei doi deveneau mai apropiați..
La Fayette a servit în statul major al lui Washington timp de șase săptămâni și, după ce a luptat remarcabil în Bătălia de la Brandywine, lângă Philadelphia, pe 11 septembrie 1777, a primit comanda propriei sale divizii. La Fayette a condus o retragere desăvârșită din Barren Hill pe 28 mai 1778.
Revenind în Franța în februarie 1779, a lucrat cu emisarii americani Benjamin Franklin și John Adams pentru a convinge guvernul lui Ludovic al XVI-lea să trimită trupe și provizii suplimentare pentru a ajuta coloniștii.
La Fayette a sosit înapoi în America în aprilie 1780 cu vestea că 6.000 de infanteriști sub comanda contelui de Rochambeau, precum și șase nave de linie, vor sosi în curând din Franța. El a primit comanda unei armate în Virginia, iar în 1781 a condus operațiuni de tipul “lovește și fugi” împotriva forțelor aflate sub comanda lui Benedict Arnold. Întărit de generalul „Nebun” Anthony Wayne și de trupele de miliție sub Steuben, La Fayette l-a hărțuit pe comandantul britanic Lord Charles Cornwallis în Virginia, prinzându-l în Yorktown la sfârșitul lunii iulie. O flotă franceză și câteva armate americane suplimentare s-au alăturat asediului, iar pe 19 octombrie Cornwallis s-a predat. Cauza britanică era pierdută.
La Fayette a fost salutat ca „Eroul celor două lumi”, iar la întoarcerea în Franța în 1782 a fost avansat la gradul de general de brigadă. La Fayette a devenit cetățean de onoare al mai multor state într-o vizită în Statele Unite în 1784.
Revoluția franceză a marchizului de La Fayette
În următorii cinci ani, La Fayette a devenit liderul aristocraților liberali (numiți Fayettiști) și un susținător deschis al toleranței religioase și al abolirii comerțului cu sclavi.
Republican în suflet, La Fayette a rămas totuși un aristocrat cu legături puternice cu mulți membri ai familiei regale conducătoare. Deși era împărțit între cele două lumi, prietenul său Thomas Jefferson a prezis că puternicele simpatii republicane ale lui La Fayette vor câștiga. Cu toate acestea, pe măsură ce Revoluția franceză s-a desfășurat, La Fayette a continuat să sprijine guvernul lui Ludovic al XVI-lea și ideea unei monarhii constituționale.
Ales ca reprezentant al nobilimii în Statele Generale care au fost convocate în mai 1789, La Fayette a sprijinit manevrele prin care deputații burghezi din cel de-al Treilea Stat au câștigat controlul asupra Statelor Generale și au transformat-o într-o Adunare Națională revoluționară.
Cu ajutorul lui Jefferson, a compus un proiect al Declarației drepturilor omului și cetățeanului, pe care l-a prezentat Adunării pe 11 iulie. După revizuiri ample, documentul a fost adoptat pe 27 august.
Între timp, pe 15 iulie, a doua zi după ce mulțimea a asaltat Bastilia, La Fayette a fost ales comandant al nou formatei garde naționale din Paris. Trupele sale l-au salvat pe Ludovic al XVI-lea și pe regina Marie-Antoinette de furia mulțimi care a invadat Versailles-ul pe 6 octombrie, iar apoi a escortat familia regală la Paris, unde au devenit ostatici ai revoluției.
Pentru anul următor, popularitatea și influența lui La Fayette au fost la înălțime. La Fayette a susținut măsuri care au transferat puterea de la aristocrație la burghezie, dar se temea că o democratizare suplimentară va încuraja clasele inferioare să atace drepturile de proprietate. Când o mulțime de petiționari s-au adunat pe Champ de Mars din Paris (17 iulie 1791) pentru a cere abdicarea regelui, gărzile lui La Fayette au deschis focul, ucigând sau rănind aproximativ 50 de manifestanți. Incidentul i-a afectat foarte mult popularitatea, iar în octombrie a demisionat din gardă.
Numit comandant al armatei la Metz în decembrie 1791, Lafayette spera să suprime democrații radicali după ce Franța a intrat în război cu Austria în aprilie 1792. Planurile sale au eșuat, iar la 10 august 1792, monarhia a fost răsturnată într-o insurecție populară.
Odată cu puterea lui Maximilien de Robespierre în ascensiune, La Fayette ar fi fost judecat pentru trădare dacă nu ar fi dezertat (19 august) la austrieci, care l-au ținut captiv până în 1797.
În timp ce La Fayette și familia sa imediată a supraviețuit Regimului Terorii, familia soției nu a supraviețuit. Apoi s-a retras din viața publică, parțial pentru a protesta împotriva regimului dictatorial al lui Napoleon Bonaparte și a devenit fermier.
În 1803 Jefferson – pe atunci președinte al Statelor Unite – s-a oferit să-l facă pe La Fayette guvernator al teritoriului nou dobândit din Louisiana, dar La Fayette a refuzat. La Fayette a activat în Camera Deputaților în cea mai mare parte a domniei regelui Ludovic al XVIII-lea (1814–1824).
Întoarcerea în Statele Unite și ultimii ani
În 1824, La Fayette a acceptat o invitație din partea vechiului său prieten Președintele James Monroe să viziteze Statele Unite, unde a fost primit cu adulație. Mulțimi de mii de oameni l-au întâmpinat și a fost lăudat în orașe de-a lungul țării. Vizita a inclus opriri emoționale la mormântul lui Washington și la Monticello, unde Jefferson, în vârstă de 81 de ani, l-a lăudat și l-a salutat pe vechiul său camarad. La Fayette a devenit primul cetățean străin care s-a adresat Camerei Reprezentanților SUA, lucru pe care l-a făcut pe 10 decembrie 1824. Ca rezultat direct al acestui turneu și al entuziasmului patriotic pe care l-a inspirat, zeci de orașe din toată țara au fost numite în onoarea sa.
În timpul frământărilor Revoluției din Iulie 1830, când regele antirepublican Carol al X-lea a fost forțat să abdice, La Fayette a avut ocazia să conducă o lovitură de stat militară și să preia controlul asupra guvernului. La Fayette a refuzat și, în schimb, a condus facțiunea moderată care l-a demis pe Carol al X-lea și l-a instalat pe ducele d’Orléans, Louis-Philippe, drept „rege cetățean” al Franței.
La Fayette s-a retras șase luni mai târziu. A murit în 1834 și, în conformitate cu dorințele sale, a fost îngropat cu pământ din Bunker Hill pe care el și fiul său îl luaseră în timpul ultimei sale călătorii în America. În 2002, La Fayette a devenit a cincea persoană din istoria SUA care a primit cetățenia onorifică.
1277: Papa Ioan al XXI-lea (n. 1215)
1506: Cristofor Columb, explorator italian (n. 1451)
Născut în Republica Genova, în prezent nord-vestul Italiei, Cristofor Columb, navigator, colonizator, negustor şi vicerege al Indiei (numit de Regina Isabella de Castilia), a fost primul european din istoria modernă care a traversat Oceanul Atlantic şi a descoperit o ruta dus-intors intre cele doua continente, America şi Europa.
Expeditiile sale au marcat începutul colonizării Americii de către europeni. Până la sfârşitul vietii, Columb a rămas convins de faptul că a descoperit noul drum spre Asia, crezand ca a gasit Indiile prin ruta pe care a ales-o. Columb nu va înţelege niciodată ca adevărata sa descoperire era continentul ce avea sa fie botezat America.
A realizat în total patru calatorii in numele monarhilor spanioli. Acestia l-au numit, înainte de plecarea in prima expeditie, amiral, vicerege şi guvernator general al teritoriilor pe care urma sa le descopere. Descoperirea zonei Caraibelor a marcat începutul colonizării Americii de către europeni si a facut din Columb o figura majora a marilor descoperiri ale secolului al XV-lea si al XVI-lea. Prima sa calatorie a marcat scindarea majoră între Evul Mediu şi Epoca moderna în istoriografia civilizaţiei occidentale.
Deşi săpăturile arheologice efectuate în 1960 în provincia actuala Terra Nova şi Labrador, într-un loc numit L’Anse aux Meadows, au stabilit că vikingii au instalat, pentru scurt timp, o colonie in America de Nord, in partea de nord a insulei Terra Nova, în jurul anului 1000, Columb este acum universal recunoscut ca fiind primul european care a “descoperit America, unde a acostat pentru prima dată în noaptea de 11-12 octombrie în 1492.
A murit într-o relativă dizgraţie, prerogativele sale asupra terenurilor descoperite fiind contestate si ramanand în continuare convins că a ajuns in Indii, scopul iniţial al expeditiei sale.
Istoricii l-au prezentat ca fiind un marinar remarcabil, “unul dintre cei mai buni navigatori din toate timpurile”, sau chiar “cel mai mare navigator din toate timpurile” dar “slab politician”. Se pare ca era foarte credincios, profund atasat convingerilor sale, patruns de religiozitate, aprig apărător si propovaduitor al creştinismului.
1896: Clara Schumann, pianistă și compozitoare germană (n. 13 sept. 1819)
Nascuta Clara Josephine Wieck, muziciana si compozitoare germana, considerata printre cei mai distinşi pianişti ai epocii romantice.
Instruita de tatal sau, care era nimeni altul decat reputatul profesor german de pian, Friedrich Wieck (1785-1873), considerata copil-minune, a devenit un fenomen concertistic de la vârsta de nouă ani.
In 1827, l-a cunoscut pe viitorul ei sot, Robert Schumann (Clara avea 8 ani, iar Robert, 17 ani), care studia pianul cu tatal ei. In 1829, Clara a publicat primele sale lucrari, Patru poloneze pentru pian, op.1.
La 11 ani, in 1830, Clara a sustinut primul ei concert impreuna cu orchestra Gewandhaus din Leipzig, unde a fost remarcata de Goethe, apoi s-a aflat in turneu timp de doi ani. Turneul intreprins in Paris a fost un triumf.
In 1832, Robert Schumann a lansat piesa Fluturi, op 2. Clara a interpretat aceasta lucrare in concert, în acelaşi an. Intre 1834 şi 1836, a compus Seri muzicale, care a cunoscut un mare succes, in special alaturi de Liszt.
La varsta de 16 ani, in 1835, s-a indragostit de Robert Schumann, chiriasul familiei Wieck. Robert a cerut-o in casatorie când avea doar 18 ani, dar Wieck s-a opus vehement. Au fost separati in mod fortat, dar comunicau prin intermediul prietenilor si prin mesajele muzicale din concertele Clarei. Cand a implinit 21 de ani, a fugit cu el, impotriva vointei tatalui sau.
In 1840, compozitorul Robert Schumann se casatoreste cu Clara Wieck de care era îndrăgostit nebuneşte de mai mulţi ani. Căsătoria a fost celebrată în cele din urmă în Schönefeld.
Pianist virtuoz, Clara era o admirabila interpreta a lui Beethoven, Chopin, Liszt şi a soţului sau. Prima interpreta a lucrărilor soţului ei, a facut cunoscuta şi apreciata muzica acestuia, fiind, dupa spusele lui Robert, singura care le interpreta cu delicatete.
Autoare a aproape patruzeci de lucrări, Clara a neglijat compozitia în favoarea pianului şi a rolului de inspiratoare pentru soţul ei. Castigase prestigiu datorita turneelor, dar nasterea si ingrijirea celor opt copii i-a restrans cariera si a incetat sa mai scrie muzica, dupa ce se dovedise o compozitoare talentata.
In 1854, familia Schumann a facut cunostinta cu tanarul Brahms, devenind prieteni, acestia sprijinindu-l şi încurajandu-l. Clara Schumann a fost primul pianist care a interpretat in public unele opere ale lui Brahms, în special Variatiuni si fuga pe o tema de Handel, op.24.
Degradarea mentala a lui Robert, a determinat-o sa reia turneele. In acelasi an, Robert Schumann a fost internat, iar pe 29 iulie 1856, a murit la azilul Endenich dupa doi ani de spitalizare şi o tentativa de suicid în 1854.
Văduvă, începand din 1856, Clara a devenit confidenta şi inspiratoarea lui Johannes Brahms. In 1878, Clara a devenit profesor de pian la Conservatorul din Frankfurt, unde a predat pana in 1892. Intre 1881 şi 1893, a realizat o ediţie completă a lucrărilor soţului ei, a carui opera a sustinut-o mereu. S-a lansat in turnee in Anglia, Franţa, Rusia… până în 1891, anul ultimului ei concert, cand a renuntat la spectacole si la profesorat doar din cauza sanatatii precare.
Clara a fost invitata în salonul Landgravine de Hesse-Cassel, de nepoata împăratului, printesa Ana de Prusia, iubitoare de muzică şi muzician de talent recunoscut. A ramas toată viaţa prietena lui Brahms, intretinand cu acesta o vasta corespondenţă.
Clara Schumann este autorul a 23 de numere de opus: un concert pentru pian, piese de muzică de cameră şi lieduri. Si-a exercitat influenţa dupa 61 de ani de cariera concertistica, schimband formatul şi repertoriul recitalului de pian şi gusturile publicului ascultator. A facut parte dintre puţinele femei compozitoare renumite ale secolului al XIX-lea, Fanny Mendelssohn, Louise Farrenc şi Cécile Chaminade.
1920: Emil Ábrányi, poet, jurnalist, traducător și politician maghiar (n. 1850)
1940: Verner von Heidenstam, poet și prozator suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1859)
Poet si romancier suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1916. A fost membru al Academiei Suedeze incepand din 1912. Poeziile şi lucrarile sale in proza sunt strabatute de o mare bucurie de viata, iar uneori, de dragostea pentru istoria si peisajele suedeze.
S-a născut într-o familie nobilă. A studiat pictura la Academia din Stockholm, dar în scurt timp a parasit-o din cauza problemelor de sănătate. A călătorit mult în Europa, Africa şi Orient. A fost întâmpinat ca un poet promitator odata cu publicarea primei sale colectii de poezii, Ani de rătăcire și pelerinaj, 1888. Aceasta este o colecţie de poezii inspirate de experienţele acumulate din calatoriile in Orient şi marchează o abandonare a naturalismului care domina pe atunci literatura suedeză.
Dragostea sa pentru frumos este ilustrata, de asemenea, in lungul poem narativ Hans Alienus (1892). Poeme (1895) şi Oamenii lui Carol (2 vol., 1897-1898.), o serie de portrete istorice ale regelui Carol al XII-lea al Suediei şi a cavalerilor săi, atesta un puternic patriotism. Cele două volume ale lucrarii Saga Folkungilor (1905-1907) reprezinta epopeea clanului Folkung, căpetenii suedeze din Evul Mediu, membri ai Casei de Bjelbo (sau Casa de Folkung), din care vor descinde cativa episcopi si regi ai Suediei.
In 1910, în ziarele suedeze s-a purtat o controversă între unii literati suedezi pe tema “degradarii” proletare a literaturii, protagoniştii celor două tabere opuse fiind August Strindberg şi Heidenstam. Contribuţia lui Heidenstam in aceasta controversa a fost pamfletul, îndreptat mai ales împotriva lui Strindberg, “Declinul şi prabusirea filosofiei proletare”.
Colectia de poezii intitualta Nya Dikter (Noi poeme), publicata în 1915, trateaza teme filozofice, în special privind ridicarea omului spre o umanitate superioara, prin abandonarea singurătatii.
1947: Philipp Lenard, fizician german de origine austro-ungara, laureat al Premiului Nobel pentru Fizica in 1905 (n. 1862)
A fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizica pentru cercetările sale privind razele catodice şi descoperirea multor proprietati ale acestora. A fost, de asemenea, unul dintre promotorii Deutsche Physik, în timpul regimului nazist, ideologie la care a aderat.
Profesor universitar la Breslau si la Heidelberg. Cercetari asupra gazelor ionizate (comportamentul in aer, in afara tubului), fotoelectricitatii, fosforescentei si radiatiilor catodice.
A demonstrat ca electronii pot strabate straturi relativ groase de substanta solida, dovedind structura lacunara a atomilor. In cercetarile sale a utilizat un tub de raze catodice, precursor al tubului cu raze X.
1975: Barbara Hepworth, sculptorita britanica, eleva a lui Brancusi (n. 1903)
Dame Barbara Hepworth a fost o artista majora a scenei artistice britanice din a doua treime a secolului XX. Sculptorita importanta, de multe ori considerata egala prietenului său, sculptorul Henry Moore.
Preocupata de raporturile si interferentele formelor geometrice (Forme cu unghi drept si cerc), a creat lucrari nonfigurative care vadesc un deosebit simt al materiei, perfectiunea suprafetelor articulate in succesiuni subtile, totul conceput cu maxima simplitate (Silueta culcata, Valul, Silueta inaripata, Forma inaripata).
1988: Ana Aslan, medic român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 – 1988) (n. 1897)
A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital.
Este considerată fondatoarea Gerontologiei si Geriatriei din România. In 1952, sub conducerea Prof. Dr. Ana Aslan, a fost înfiinţat Institutul de Geriatrie din Bucureşti. Acest Institut a fost primul de acest gen din România şi a fost recunoscut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
Conceptul Gerovital H3 a fost introdus pentru prima dată în 1957, în Verona, Italia, cu ocazia celui de-al patrulea Congres International de Gerontologie. Multi oameni de stiinta din Statele Unite ale Americii, Germania, Anglia, Japonia, Italia, Austria şi România au studiat şi au confirmat efectele tratamentului Gerovital H3 sugerat de către Prof. Dr. Ana Aslan. In anii 1960, tratamentul cu Gerovital H3 a fost considerat o certitudine ştiinţifică, un tratament cu efecte anti-îmbătrânire.
Numeroase personalități internaționale au urmat tratamentul cu Gerovital: preşedintele francez Charles De Gaulle, presedintele american John F. Kennedy, cancelarul Germaniei de Vest, Konrad Adenauer, presedintele URSS Nichita Hrusciov, presedintele iugoslav Josip Broz Tito, prim-ministrul Indiei Indira Gandhi, sotia presedintelui Filipine, Imelda Marcos, preşedintele chinez Mao Zedong şi preşedintele vietnamez Ho Chi Minh au venit în România pentru a încerca să beneficieze de această terapie anti-imbatranire.
De asemenea, multi artisti au urmat acest tratament: actritele Marlene Dietrich, Lillian Gish, surorile Gabor, actorii Charlie Chaplin si Kirk Douglas si pictorul Salvador Dalí.
După ce a fost descoperit de aceste celebritati, Gerovital a devenit el insusi celebru şi este utilizată în prezent în peste douăzeci de ţări din întreaga lume.
De asemenea, Ana Aslan a inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producție industrială în 1980.
2000: Jean-Pierre Rampal, flautist francez, profesor la Conservatorul din Paris (n. 1922)
Prin entuziasmul si virtuozitatea interpretarii, precum si prin blandetea si stralucirea tonului a devenit primul flautist care s-a bucurat de recunoastere internationala.
Rampal este recunoscut ca fiind cel ce a redat flautului popularitatea ca instrument clasic solo, popularitate pe care nu a mai avut-o din secolul al XVIII-lea.
Incepand din 1947, a aparut frecvent in recitaluri solo sau de muzica de camera alaturi de orchestra Operei din Paris (1956-1962). Francis Poulenc s-a numarat printre compozitorii care au scris piese pentru Rampal. Detine un repertoriu amplu, de la muzica baroca la cea contemporana. Discografia sa este imensa, cuprinzand piese clasice si multe lucrari redescoperite de el, precum si prime auditii absolute.
Ca proprietar al singurului flaut din aur masiv (nr 1375) realizat, în 1869, de către marele meşteşugar francez Louis Lot, Rampal a fost primul al carui renume internaţional a devenit “Omul cu Flaut de Aur”.
Zvonurile supravieţuirii unui flaut din aur de 18 carate al lui Lot, a circulat ani de zile în Franţa, înainte de Al Doilea Război Mondial, dar nimeni nu ştia unde se afla. In 1948, aproape din întâmplare, Rampal a achizitionat instrumentul de la un negustor de antichitati, care voia să topească instrumentul pentru recuperarea aurului, evident fara sa ştie că era în posesia unui flaut echivalent cu o vioara Stradivarius. Cu ajutorul familiei, Rampal a strans suficiente fonduri pentru a salva preţiosul instrument, şi a continuat să cante in spectacole şi să înregistreze cu acesta timp de 11 ani. In interviuri, Rampal isi declara convingerea ca aurul, in contrast cu argintul, reda sunetul natural, luminos, stralucitor, de o tonalitate un pic mai joasa, dar mai calda si mai placuta.
Incepand din 1958, Rampal nu a mai folosit originalul din 1869, prezentandu-se, în timpul turneului sau de debut din Statele Unite, cu un instrument din aur de 14 carate, făcut după modelul lui Lot de către William S. Haynes Flute Company din Boston. După o ultimă înregistrare, în Londra, a incredintat flautul de aur al lui Lot unui seif dintr-o banca din Franţa, şi, ulterior, flautul lui Haynes a devenit instrumentul său uzual pentru concerte.
Video: Jean-Pierre Rampal – Ave Maria
2002: Stephen Jay Gould, paleontolog american, profesor de geologie, biolog evoluționist și istoric al științei la Universitatea Harvard (n. 10 sept. 1941)
Şi-a luat doctoratul în paleontologie la Universitatea Columbia, iar în 1961 a început să predea la Harvard. Impreună ca Niles Eldredge, a elaborat o teorie controversată despre echilibrul punctat (întrerupt), o revizuire a darwinismului care susţine că apariţia evolutivă a unor specii noi are loc în izbucniri rapide, pe parcursul unor perioade scurte de timp, de numai câteva mii de ani, urmate de perioade lungi de stabilitate.
Lucrarile sale de cercetare l-au determinat să propuna, impreuna cu Niles Eldredge, în 1972, “Teoria echilibrului punctat”, conform careia schimbarile evolutive in cadrul speciilor, apar destul de rapid în perioade relativ scurte de stres ambiental, separate de perioade mai lungi de stabilitate a speciilor. Ulterior, va sublinia rolul hazardului în evoluţie (“contingenta”), impotriva viziunii adaptationiste naive, pe care o critica pentru povestirile sale ad-hoc.
Conform lui Gould, aceasta teorie ar reflecta mai bine observaţiile privind tranziţiile evolutive bruste decat gradualismul clasic al transformarii speciilor. Pentru majoritatea evolutionistilor, daca teoria sa pune intr-o lumina noua acest subiect, ea nu schimbă teoria neo-darwinista decat în termeni compatibili cu ceea ce a fost dezvoltat anterior. Biologul Richard Dawkins s-a opus vehement lui Gould pe această temă. Gould fusese, cu câţiva ani mai inainte, destul de critic vis-à-vis de teoria personală a lui Dawkins asupra “genei egoiste”, iar controversa de idei intre cei doi a continuat până la moartea lui Gould.
Stephen Jay Gould este considerat unul dintre teoreticienii de frunte în domeniul său. Cu toate acestea, multi evolutionisti, precum biologul John Maynard Smith, nu sunt de acord fie cu felul său de a-si prezenta ideile, fie cu “Teoria echilibrului punctat”.
Daca acestia explica faptul ca Gould a oferit, dupa parerea lor, atât publicului larg, cat şi oamenilor de ştiinţă din alte domenii, o viziune oarecum distorsionata a teoriei evoluţiei – aceasta este o critică des intalnita împotriva popularizarii, acuzata de simplificarea si denaturarea ştiinţei pentru a fi înţeleasa de marele public – cu toate acestea, ii recunosc lui Gould meritul de a fi suscitat un interes pasionat unei întregi generaţii de cititori avizi de disciplina sa, asa cum au facut la vremea lor, pentru disciplinele lor, un Jean-Henri Fabre sau un Camille Flammarion.
Este foarte cunoscut ca autor al unor lucrări de popularizare pe teme de biologie şi evoluţionism, publicate în special in revista Natural History. Numeroasele sale carti includ Gheara ursului panda (1980), Evaluarea greşită a omului (1981), Minunata viata (1989), Structura teoriei evoluţioniste (2002).
S-a implicat foarte mult in popularizarea teoriei evoluţioniste a luiDarwin, în biologie şi in istoria ştiinţei, iar in 1992, a fost distins cu Medalia Linnéana.
A condus, de asemenea, campania împotriva creaţioniştilor, intr-un poces vizand sa demonstreze că “ştiinţa” acestora din urma, reprezentata, în principal, printr-un desen inteligent, nu ar îndeplini criteriile de bază ale metodei ştiinţifice şi nu ar fi decat o modalitate deturnata de a eluda legea, pentru a impune predarea creaţionismului în şcoală, oferindu-i o fata pseudo-ştiinţifică.
2005: Paul Ricoeur, filosof francez (n. 27 febr. 1913)
A dezvoltat fenomenologia şi hermeneutica, în dialog constant cu ştiinţele umaniste şi sociale. Este cunoscut cel mai bine pentru combinarea descrierii fenomenologice cu interpretarea hermeneutică. Ca atare, gândirea sa este situata în aceeaşi tradiţie cu a altor fenomenologisti hermeneutici majori, precum Martin Heidegger şi Hans-Georg Gadamer.
A fost, de asemenea, interesat de existenţialismul creştin şi de teologia protestantă. Opera sa se concentreaza asupra conceptelor privind sensul, subiectivitatea şi functia euristica a fictiunii, mai ales în literatură şi istorie.
A creat o filosofie hermeneutica a limbajului, conceputa ca educatie a realitatii reflectate asupra sinelui: Despre interpretare: Eseu asupra lui Freud, Conflictul interpretarii, Sfidarea semiologica, Acelasi ca un altul.
2009: Oleg Ivanovici Iankovski , actor rus de teatru și film (n. 1944)
2009: Pierre Gamarra, poet, romancier si critic literar francez (n. 1919)
Este cel mai bine cunoscut pentru poeziile şi romanele istorice pentru tineret. A descris adesea, in lucrările sale, regiunea natala din Pirineii meridionali. Pierre Gamarra a fost, de asemenea, redactor-şef si director al revistei literare, Europa.
© CCC