Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Aniversari
20 mai

 

1799: Honoré de Balzac, romancier şi dramaturg francez (d. 18 aug. 1850)

Opera sa fundamentala este reprezentata de lucrarea monumentală Comedia umana (La Comédie humaine), o succesiune coerenta de scurte povestiri şi romane reunite sub acest titlu generic. Comedia umana descrie aproape exhaustiv societatea franceza în anii de după căderea lui Napoleon, incepand din 1815, constituind o adevarata fresca sociala a timpului său.

Cititor pasionat şi liber cugetator inca din vremea copilariei sale, Balzac a avut probleme de adaptare la stilul de predare din Scoala de gramatica. Natura sa capricioasa i-a cauzat probleme pe tot parcursul vieţii şi i-a zadarnicit ambiţiile de a reuşi în lumea afacerilor. Când a terminat şcoala, Balzac a devenit ucenic într-un birou de avocatura, dar a abandonat studiile de drept, plictisit de “rutina si lipsa lor de umanitate”. Inaintea şi în timpul carierei de scriitor, a încercat să devina editor, tipograf, om de afaceri, critic şi politician, dar a esuat în toate aceste eforturi. Astfel, Comedia umana reflectă si dificultăţile vietii sale reale, incluzand scene din propria experienţă de viata.

Balzac s-a confruntat toată viaţa cu probleme de sănătate, probabil si din cauza programului său de scris intens. Relaţia cu familia a fost adesea tensionata de drame financiare şi personale şi a încheiat multe prietenii din cauza aprecierilor critice ale celor din preajma lui. In 1850, s-a căsătorit cu Ewelina Hanska, dragostea vietii lui, dar a murit cinci luni mai târziu.

A scris un numar impresionant de romane si povestiri ce formeaza ciclul Comedia umana. Rand pe  rand romancier, dramaturg, critic literar, critic de artă, eseist, jurnalist, tipograf, a lăsat o operă de ficţiune, care este printre cele mai mari din literatura franceză, cu aproape o suta de romane si nuvele (91 de romane şi povestiri scurte publicate intre 1829 si 1852).

Datorită talentului sau de fin observator al detaliului şi reprezentarii necenzurate a moravurilor societăţii contemporane, Balzac este considerat unul dintre fondatorii realismului în literatura europeană. Balzac este renumit pentru personajele sale cu multiple faţete, complexe, ambigue din punct de vedere moral şi totusi pe deplin umane.

Lucrand neobosit, slabindu-si prin excesele sale starea de sănătate deja precară (a murit de altfel, prematur, la 51 de ani), indatorat din cauza investiţiilor riscante, fugind de creditorii săi sub nume false, în diferite locuri, Balzac a avut numeroase legaturi feminine înainte de a se căsători, în 1850, cu contesa Hanska pe care a curtat-o timp de peste saptesprezece ani.

A contribuit la consacrarea formei traditionale a romanului, fiind considerat unul dintre cei mai importanti romancieri ai tuturor timpurilor. A configurat un vast si viguros tablou critic al societatii franceze sub Restauratie, sesizand cu o rara intuitie raporturile social-economice (declinul aristocratiei, ascensiunea burgheziei, obsesia banului). Pictor de moravuri si caractere, unul dintre cei mai mari creatori de tipuri vii, bine individualizate, a excelat in descifrarea legaturilor existente intre fizionomia spirituala a eroilor si mediul in care acestia traiau. In opera lui Balzac, fantezia romantica se imbina cu forta observatiei realiste, cu exactitatea stiintifica a descrierilor si a analizei psihologice.

Honoré de Balzac este unul dintre maeştrii incontestabili ai romanului francez, abordand mai multe genuri: romanul istoric / politic (Suanii), romanul filosofic (Capodopera necunoscuta), romanul fantastic (Pielea de şagri), romanul poetic (Crinul din vale), dar romanele sale realiste şi psihologice cele mai renumite, precum Mos Goriot sau Eugénie Grandet, ce constituie o parte foarte importantă a operei sale, au indus in mod eronat o clasificare simplistă de “autor realist”.

Studiile balzaciene recente subliniază, în schimb, romantismul lui Balzac si poetica romanelor sale, in special in Crinul din vale, precum şi inspiraţia fantastică, chiar mistica, ce intervine în multe dintre romanele şi povestirile sale. Astfel, conform lui Jacques Martineau, acestea “nu vor disparea niciodata complet din Comedia umană, incepand de la Pielea de şagri si Liturghia ateului, până la Louis Lambert”.

Balzac si-a organizat lucrările într-un vast ansamblu, Comedia umană, al cărui titlu reprezinta o referinţă la Divina Comedie a lui Dante. Proiectul său a constat in a explora diferite clase sociale şi indivizii din cadrul acestora. Acest lucru însemna “a concura cu starea civila”, conform formulei pe care a folosit-o în Cuvântul înainte al Comediei umane.

Textele sale au fost reunite în ansambluri generice: Studii de moravuri, Studii analitice,  Studii filozofice. A acordat o mare importanţă studiilor filozofice care permiteau intelegerea operei sale in ansamblul ei. Pielea de şagri, primul sau roman adevarat,  reprezinta, conform propriilor sale cuvinte, “cheia de boltă ce leagă studiile de moravuri cu studiile filozofice prin intermediul unei fantezii aproape orientale, în care viaţa însasi este insotita de Dorinta, principiul oricarei pasiuni.”  Tema centrală a acestui roman este conflictul dintre dorinta si longevitate, iar lucrarea reprezinta o reflectare asupra dorinţei: trebuie să încercăm sa ne satisfacem toate dorinţele pentru a fi fericiti? Pielea de şagri magica reprezinta forta vitala a proprietarului, ea se usuca (se zbarceste) la fiecare satisfacere a dorinţei sale, cu atat mai mult daca aceasta dorinta vizeaza creşterea puterii. Ignorand avertizarea anticarului, care i-a oferit pielea, eroul se înconjoara de bogăţii, ajungand nefericit şi decrepit, la sfârşitul romanului. Expresia “piele de şagri” a intrat in limbajul comun pentru a desemna tot ceea ce este supus, in mod inevitabil, uzurii, printr-o folosire excesiva.

Honoré de Balzac a pictat un vast tablou al societăţii timpului său, creand personaje-arhetip, precum cel al tanarului provincial ambitios in cucerirea Parisului, Eugène de Rastignac, al avarului-tiran domestic, Félix Grande, al icoanei tatălui, Jean-Joachim Goriot, acest “Hristos al paternitatii”, sau al condamnatului transformat în politist, Vautrin.

A influenţat în mod direct scriitori precum Gustave Flaubert, al cărui roman, Educaţie sentimentală, este inspirat de Crinul din vale şi Madame Bovary, din Femeia la treizeci de ani. Ciclul romanesc al Comediei umane şi personajele principalele, care reapar, au influenţat numerosi scriitori ai secolului său şi ai secolului următor, inclusiv pe Émile Zola, in ciclul Rougon-Macquart, şi mai târziu, pe Marcel Proust, despre care George Cattaui scria: “Acestia sunt faimosii ‘monomaniaci’ ai lui Balzac pe care ii revedem, într-adevăr, în marii pasionati ai lui Proust.”

Pe langa romancierii ulteriori mentionati, scrierile sale i-au influenţat si pe Charles Dickens, Edgar Allan Poe, Fiodor Dostoievski, Marie Corelli, Henry James, William Faulkner, Jack Kerouac, şi Italo Calvino. Multe dintre operele sale au fost adaptate pentru marele ecran sau au inspirat filme, si continuă sa fie o sursă de inspiraţie pentru scriitori, regizori şi critici.

Opere principale: Suanii, Pielea de şagri, Mos Goriot, Eugénie Grandet, Crinul din vale, Gobseck, Colonelul Chabert, Liturghia ateului, Punerea sub interdictie, Contractul de casatorie, Alt studiu de femeie, Verisoara Bette, Iluzii pierdute, Taranii, Varul Pons, Cézar Birotteau.

1759: William Thornton, medic, inventator, pictor şi arhitect american de origine britanica (d. 28 mar. 1828)

William Thornton

Dr. William Thornton, un autentic polimat prin multitudinea preocuparilor sale, a proiectat Capitoliul Statelor Unite ale Americii. A fost, de asemenea, arhitectul sef al Capitoliului şi primul inspector sef al Oficiului de Brevete din Statele Unite. A proiectat, de asemenea, casa Tayloe, supranumita The Octagon.

Proiectul original al Capitoliului

Casa Octogon

Capitoliul SUA este cladirea care serveste drept sediu al Congresului, puterea legislativă a Statelor Unite. Aceasta este situata în capitala federală, Washington, DC. Constructia, in stil neoclasic, constă dintr-un dom şi două aripi laterale. Aripa de nord este sediul Senatului, iar aripa de sud este sediul Camerei Reprezentanţilor.

Capitoliul SUA, Washington DC, sediul guvernului pentru Congresul SUA

Clădirea a fost iniţial proiectată de William Thornton. Planurile sale au fost modificate ulterior de către Benjamin Latrobe, apoi de Charles Bulfinch. Domul actual şi aripile Camerei şi Senatului au fost proiectate de către Thomas U. Walter şi August Schoenborn, un imigrant german, apoi au fost finalizate sub conducerea lui Edward Clark.

1806: John Stuart Mill, filosof englez (d. 8 mai 1873)

Mai mult…

1830: Hector Malot, scriitor francez (d. 17 iul. 1907)

A studiat dreptul la Rouen şi Paris, dar ulterior a devenit pasionat de literatura. A ocupat postul de critic dramatic pentru Lloyd Francais si cel de critic literar pentru L’Opinion Nationale.

Prima sa carte, publicată în 1859, a fost Les Amants. In total, Malot a scris peste 70 de cărţi. Cea mai renumita carte a sa este Singur pe lume (Sans famille), ce relateaza calatoriile tanarului orfan, Remi, care este vândut muzicianului ambulant Vitalis, la varsta de 10 ani. Singur pe lume a castigat renumele de carte pentru copii, deşi initial nu a fost destinata acestora.

Si-a anuntat retragerea din cariera de autor de ficţiune în 1895, dar în 1896 s-a intors la romanul Iubirea dominatoare, precum si la lucrarea de bilant a vietii sale literare, Romanul romanelor mele.

Romancier fecund, de orientare umanist-romantica, a scris printre altele: Romain Kalbris, In familie, Singur pe lume, avand ca teme predilecte viata copiilor napastuiti si triumful adevarului.

1856: Henri-Edmond Cross (Henri Edmond Joseph Delacroix), pictor pointilist francez (d. 16 mai 1910)

La vârsta de 10 ani, vărul său i-a descoperit talentul de pictor şi a devenit mentorul lui. A fost format in orasul Lille, de Carolus-Duran si Alphonse Colas. A expus pentru prima dată in 1881. In 1883 si-a tradus numele în limba engleză, Cross (de la Delacroix), pentru a evita orice confuzie cu Eugène Delacroix.

Prieten al neo-impresionistilor, carora le împărtăşea convingerile anarhiste, a adoptat divizionismul abia in 1891, impreuna cu prietenul sau Paul Signac, cu puţin timp înainte de moartea lui Seurat (Portretul doamnei Cross, Paris, Muzeul Orsay).

Initial naturalist, Cross s-a imprietenit cu Georges Seurat si Paul Signac, deşi divizionismul (pointilismul) sau era mult mai intuitiv. A pictat în Provence incepand din 1900.

1860: Eduard Buchner, chimist german, laureat al Premiului Nobel (d. 13 aug. 1917)

 

Tatal sau, Dr. Ernst Buchner, a fost medic si profesor de medicină legală. In 1884, a inceput sa studieze chimia cu Adolf von Baeyer şi botanica, alaturi de profesorul Karl Wilhelm von Nägeli la Institutul de Botanică din München. După o perioadă în care a lucrat cu Otto Fischer la Erlangen, a primit titlul de doctor la Universitatea din München, in 1888. A fost profesor universitar la Berlin si Breslau. A izolat primele enzime (zimaza si lactaza, 1897) prin cercetari in domeniul chimiei fermentatiilor (zimologie: stiință care studiază fermenții și fermentațiile; enzimologie; din gr., zyme: ferment).

In 1893, Buchner a realizat primul său experiment cu celule de drojdii, dar conducerea laboratorului la care şi-a efectuat experimentul era de părere că nu va reuşi să descopere nimic în acest domeniu, deoarece măcinarea drojdiilor era un proces descris de mai bine de 40 de ani.

In 1905, a câştigat medalia Liebig, decernata de Societatea chimistilor germani, iar in 1907, a primit Premiul Nobel pentru Chimie “pentru munca sa în domeniul biochimiei şi descoperirea fermentatiei necelulare”.

Drojdia de bere la microscop

Experimentul pentru care Buchner a câştigat Premiul Nobel a constat in producerea unui extract de celule libere din celule de drojdie, aratand că acest “suc de presă” putea fermenta zahărul. Acest experiment a insemnat încă o lovitură data vitalismului (curent idealist în biologie, conform căruia în organisme există forțe supranaturale, care dirijează procesele biologice), aratand că nu a fost necesara prezenţa celulelor vii de drojdie pentru a se produce fermentaţia. Extractul de celule libere a fost produs prin combinarea celulelor uscate de drojdie, cuarţ şi kiselgur şi apoi pulverizarea celulelor de drojdie, prin maruntirea fina intr-un mojar cu pistil. Acest amestec a devenit apoi umed cand  conţinutul celulelor de drojdie a iesit din celule. Dupa aceasta operatie, amestecul umed a fost trecut printr-o presa şi “sucul de presă” rezultat continea glucoza, fructoza sau maltoza şi se vedea cum se degaja dioxid de carbon, uneori timp de cateva zile. Investigatia microscopica nu a relevat celule vii de drojdie în extract. Un lucru interesant este faptul că Buchner a emis ipoteza conform careia celulele de drojdie secreta proteine in mediul lor, fermentand zaharurile, în loc ca fermentarea sa apara in interiorul celulelor de drojdie, care este mecanismul actual.

In timpul Primului Război Mondial, Buchner, a lucrat într-un spital de campanie din Focşani, în România. A fost rănit pe 3 august 1917 şi a murit 10 zile mai târziu, în Munchen.

1861: Emil Berliner, inginer si inventator american de origine germana (d. 3 aug. 1929)

A inventat un tip de microfon in 1877 si un aparat pentru redarea sunetului inregistrat pe placa, numit gramofon (fonograf, în engleza americană).

A lucrat mai întâi ca tipograf, apoi ca funcţionar într-o tesatorie, putand sa-si ilustreze talentul de inventator, prin realizarea unui nou război de ţesut. Sub influenţa unuia dintre prietenii săi, tânărul Emile decide să traverseze Oceanul Atlantic, emigrand in SUA in 1870.

Pasionat de ştiinţă şi de noile descoperiri, a frecventat asiduu numeroase biblioteci, mai ales cea de la Institutul Cooper, dedicandu-se în special cercetarii privind electricitatea şi acustica.

În 1876, în timpul expoziţiei aniversare a centenarului Revoluţiei Americane din Philadelphia, descoperă o invenţie datorata lui Alexander Graham Bell care il intereseaza în cel mai înalt grad: telefonul.

Demonstratia sa a esuat putin, pentru ca mesajul pe care voia sa-l transmita nu se auzea clar la destinate, problema venind de la emiţător. Emile Berliner a decis să perfectioneze invenţia şi a reluat cercetările cu aceeaşi pasiune. Micul sau apartament, aflat în capitala, a fost transformat în laborator de electricitate. După mai multe săptămâni de cercetare (a ajuns atât de departe încât a plasat un telefon între apartamentul lui şi cel al proprietarei sale), Berliner a descoperit un nou principiu. A perfectionat un transmiţător ce functiona indiferent de distanţa dintre emiţător şi receptor si a depus o cerere de brevet pe 4 iunie 1877.  Compania “Bell Telephone”, l-a contactat imediat pe inventatorul german şi i-a oferit o sumă mare de bani şi un venit lunar în schimbul utilizarii invenţiei sale.

Emile Berliner cu fonograful

Câţiva ani mai târziu, Émile a părăsit compania şi s-a mutat înapoi la Washington. A cumpărat o casă unde si-a instalat un laborator de studiu. Aici a inventat un gramofon şi o matriţă pentru a imprima discuri orizontale. Prin acest brevet a devenit faimos. A prezentat pentru prima dată în public acest proiect de gramofon in mai 1888, la Institutul Franklin din Philadelphia. A început apoi să producă discuri în cantităţi mari si a înregistrat mulţi artişti.

Gramofonul a fost comercializat pentru prima dată în 1893, de o companie fondata de Berliner şi cativa prieteni, sub numele United States Gramophone Company. A fondat compania Berliner Gramophone în 1895, The Gramophone Company in Londra, in 1897, Deutsche Grammophon in Hanovra, Germania, in 1898 si Berliner Gramophone Company of Canada, in Montreal, in 1899.

Berliner a primit medalia Franklin în 1929 în semn de recunoaştere a activităţii sale în domeniul înregistrarii sunetului.

1882: Sigrid Undset, scriitoare norvegiană, laureată a Premiului Nobel (d. 10 iun. 1949)

Sigrid Undset, 20 mai 1882 – 10 iun. 1949, romancieră norvegiană, a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1928.

În timpul scrierii sale, trilogia Kristin Lavrandsdatter a condus-o, influențată de participarea emoțională intensă la redescoperirea epocii medievale dragi tatălui ei, spre o convertire la catolicism în 1924.

Expert polemist în domeniul literar, singular în țara sa, și un fervent credincios catolic într-o țară cu religie de stat protestantă, scriitoarea de patruzeci și ceva de ani a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1928 după publicarea romanului Olav Audunssøn. Având un loc de neegalat în literatura norvegiană din perioada interbelică, este autoarea a treizeci și șase de titluri romanești, zeci de eseuri și sute de articole.

Copilăria și primii pași spre maturitate

Sigrid Undset s-a născut la Kalundborg (Danemarca), fiind prima dintre cele trei fiice ale Annei-Charlotte Gyth și ale lui Ingwald Martin Undset. S-a născut în Danemarca, dar părinții ei s-au mutat în Norvegia când avea doi ani. Mama ei era o daneză educată, elegantă și inteligentă, vorbea fluent franceza şi germana şi adora Italia. Aceasta provenea dintr-o familie burgheză danezo-norvegiană, expatriată în secolul trecut din Norvegia și locuia în Castelul Kallundborg din Danemarca. S-a căsătorit cu un celebru norvegian din Trøndelag căruia îi devenise secretară. Ingwald Undset era un tânăr arheolog strălucit și inteligent, care în 1881 a susţinut o teză cu privire la inceputurile Epocii de Fier în Europa de Nord. Pentru cercetarile sale, călătorea în mod regulat în întreaga Europă.

Înainte de nașterea lui Sigrid, Ingwald Undset a fost implicat puternic în echipele europene de cercetare. Dar totul părea deja să se oprească cu o primă epuizare nervoasă care l-a obligat să rămână în Kalundborg, în timp ce soția sa însărcinată dorea să nască la Roma. După 1882, a călătorit mai puțin și a optat pentru un post sigur de asistent la Muzeul de Antichități, dependent de Universitatea Christiana. Ambiția sa era să colaboreze cu arheologi de renume pentru a oferi o imagine științifică a secolelor de independență ale primului regat al Norvegiei. Tatăl bolnav avea grijă de fiicele sale și a marcat copilăria lui Sigrid printr-un rea devotament patern, bunătate și grijă pentru educația sa timpurie. El i-a insuflat valorile tradiționale și calitățile perseverente ale cercetării. Foarte tânără, a determinat-o să descopere prin investigația arheologică concretă.

Știindu-se slăbit și condamnat de această boală nervoasă degenerativă care fusese identificată recent ca o formă de scleroză multiplă, și-a încredințat fiica de opt ani la școala lui Regina Nielsen, marcată de pedagogia modernă și de ideile stângii patriotice anti-suedeze. Liber cugetător tolerant și pozitivist, omul de știință aproba educația liberă, dar și elitistă și austeră, pe care o infuza ceastă profesoară. De asemenea, este posibil ca la sfârșitul vieții sale, Ingwald să fi încercat în mod discret o revenire la credința creștină.

Așezat la pat sau într-un scaun cu rotile, tatăl său a rămas un punct de referință constant în cămin. Șocul dispariției tatălui în 1893 a fost cu atât mai brutal: Sigrid avea unsprezece ani și resimțind un gol amenințător, s-a închis în sine. Adolescența i-a fost marcată de chipul ezitant al mamei sale văduve, refuzând multă vreme condiția ei socială dificilă, nedorind să depindă de sprijin din partea părinților săi danezi. Nesiguranța sa financiară s-a înrăutățit până în ziua în care niște arheologi au solicitat și i-au obținut o pensie de stat onorifică. Fetele au păstrate în ciuda greutăților, din moment ce generoasa Regina Nielsen le-a oferit educație gratuită.

Sigrid, care înainte de unsprezece ani nu aspira decât să devină arheolog, a fost purtată prin atracția tulbure a artei și a literaturii, în pragul disperării suicidare șterse momentan în centrul mediului de refugiu al bibliotecii de familie. Sigrid avea o prietenă, Emma, cu care juca în teatrul de păpuși, apoi a redactat un jurnal periodic Trifoiul cu patru foi pe care îl ilustra cu poezii și foiletoane. Dar era o elevă retrasă, „un mic arici” după propriile sale cuvinte, treizeci de ani mai târziu.

Securitatea adolescenței a dispărut definitiv la vârsta de 14 ani. Deși a obținut un certificat de studii la nivel de excelență, Regina Nielsen nu mai suporta să o vadă resemnată în tăcere și acum se îndoia de măiestria și calitățile elevei sale. A chemat-o și a întrebat-o dacă vrea sau nu să se pregătească pentru bacalaureat. Sigrid a spus „nu”, iar profesoara s-a considerat eliberată de jurământul făcut tatălui ei. Sigrid a părăsit școala și mediul său protector.

Necesitățile financiare au obligat-o să pună capăt studiilor de lungă durată. Trebuia să învețe o meserie profitabilă și să-și câștige existența pentru a nu decădea. Datorită nivelului său bun, a intrat în liceul profesional, dar l-a părăsit fără motivație un an mai târziu. Mama ei, acum fără bani, a îndrumat-o către o slujbă de birou, după o scurtă perioadă de pregătire la școala comercială din Oslo. În 1899, la vârsta de 17 ani, s-a alăturat firmei germane AEG.

O funcționară de birou devine scriitoare

Sigrid Undset a fost funcționară la birou la Chr. Wisbeck, director de filială al companiei electrice germane, din 1899 până în 1909, locuind în suburbiile orașului Oslo, dar nu a fost niciodată atât de activă. În timpul zilei, învăța să se adapteze la disciplina riguroasă a biroului și a devenit o maestră a dactilografiei. Inteligentă, și-a impresionat superiorii și a obținut poziții de responsabilitate. Citea și scria în timpul nopților. Carte a cărților, colecția de balade daneze, o captivează. Prin profesia ei, avea toate atuurile pentru a deveni scriitoare.

Deci, ieșind din această crisalidă profesională, prea stereotipă pentru a fi adevărată, o femeie, în același timp, drăguță și tânără, și când este necesar elegantă și seducătoare, inteligentă și cultivată, discretă și fină, și fără îndoială manipulatoare și înțeleaptă, capătă încredere. Ar fi putut fi mulțumită de aceste succese, dar le percepea ca fiind prea efemere. O parte din aceste nopți le dedica ambițiilor secrete: să recâștige lumea artei, creației și cercetării. Încerca să publice ce scria. La 23 de ani, a trimis primul ei manuscris Aage Nielsson din Ulvholm, un roman despre epoca medievală daneză editorului danez Gyldenthal. A primit un refuz clar și sec, împreună cu un sfat categoric: „Nu intra în romanele istorice; nu este treaba ta ”. Așa că a scris prima versiune la Fru Marte Oulie, Doamna Marthe Oulie. Acest scurt roman de 80 de pagini începe cu această propoziție: „L-am înșelat pe soțul meu. ”

În 1907, editorii norvegieni, îngrijorați de lipsa de substanță a scrierii norvegiene în curs, au lansat o vastă campanie de strângere de manuscrise care oferea posibilitatea de a fi publicați cei mai buni tineri prozatori. O secretară obscură, recunoscută a fi timidă și introvertită, și-a încercat norocul și a propus spre publicare jurnalul deziluzionat al unei căsnicii, intitulat Doamna Martha Oulie. Editura Ashehoug l-au respins mai întâi. Deloc descurajată pentru că știa că o mare varietate de manuscrise pot fi selectate, a solicitat intervenția autorului recunoscut Gunnar Heiberg căruia i-a încredințat scurtul său opus. Tema infidelității este tratată minunat, s-a entuziasmat Gunnar în fața editorilor nedumeriți care au recitit și au fost de acord. A fost un succes imediat la publicul și critica norvegiană, al unei tinere înclinate spre reverie: astfel, s-a născut o scriitoare.

Doamna Martha Oulie este portretul femeii moderne dintr-o suburbie gri și obscură din Oslo. Dacă domnișoara dispune de libertăți exaltante după bunul plac, orizontul femeii active rămâne plictiseala unei căsătorii sterile sau sarcinile soției și ale mamei care se confruntă cu realitățile căminului. Din dragoste maternă, eroina își sacrifică cariera și acceptă realitățile încercărilor vieții cu conștiința curată. În ciuda unei aluzii fugitive la fericirea adulteră, Sigrid Undset demonstrează atracția unei vieți ideale și a acestui drept la fericire care apoi va invada literatura codificată în raport cu jurnalismul. Fără a afișa un program moralist strict, ci dezvoltând nuanțe și pătrundere psihologică, scriitoarea elimină o fațetă a modernității: existența femeii moderne (singure) care lucrează pentru existența ei sau a familiei sale.

Mai mult…

1895: Reginald Joseph Mitchell (R. J. Mitchell), inginer aeronaut si designer industrial, cunoscut pentru proiectarea avionului Supermarine Spitfire  (d. 11 iun. 1937)

După absolvirea studiilor, s-a alăturat fabricii de avioane  Supermarine Aviation Works din Southampton, în 1916, unde a lucrat pana la sfarsitul vietii. Aici a proiectat cele mai rapide avioane din timpul său, participand cu acestea la Cupa Schneider, inclusiv cu legendarul avion Spitfire, in 1936, care va intra în funcţiune doi ani mai târziu.

 

Spitfire

Puritatea liniilor sale, calităţile in timpul zborului si rolul său în bătălia Angliei au facut din Spitfire un mit şi unul dintre cele mai faimoase avioane militare din lume. Spitfire a rămas în serviciu în Royal Air Force până în anul 1954.

1908: James Stewart, actor american de teatru si film (d. 1977)

 

De profesie arhitect, absolvent al Universitatii Princeton din New Jersey. James Maitland “Jimmy” Stewart a fost cunoscut pentru vocea caracteristica şi personalitatea sa.

A fost unul dintre actorii emblematici ai cinematografiei americane, unul dintre cele mai mari staruri ale sale, avand o cariera bogata si eclectica, numele sau fiind asociat

cu numeroase filme devenite clasice: Mr. Smith Goes to Washington, The Philadelphia Story, It’s a Wonderful Life, Rope (în 1948,  prima colaborare cu maestrul suspansului, Alfred Hitchcock),Winchester’73, Rear Window, The Man Who Knew Too Much, Vertigo, The Man Who Shot Liberty Valance, How the West Was Won, in regia celor mai mare nume: Alfred Hitchcock, Frank Capra, Anthony Mann, Henry Hathaway sau John Ford. A jucat si in filme western: Shenandoah, Rancho Bravo si Bandolero.

Ca multi actori ai timpului său, a afişat opinii politice favorabile republicanilor. A avut o cariera militara de succes, inrolandu-se in Air Force la inceputul celui de-al Doilea Război Mondial, unde a fost onorat cu cele mai înalte distincţii. A fost veteran al celui de-al Doilea Razboi Mondial si al Razboiului dinVietnam, retragandu-se cu gradul de general de brigadă în United States Air Force Reserve.

A jucat in peste 75 de filme, multe dintre acestea fiind considerate clasice si a fost nominalizat de cinci ori la Premiul Oscar. A castigat un Premiu Oscar pentru cel mai bun actor in rolul din filmul The Philadelphia Story, in 1940 (alaturi de Katharine Hepburn şi Cary Grant). Legenda a Hollywoodului, în 1985, a primit un Oscar onorific, din mâinile prietenului său, Cary Grant, pentru întreaga cariera. Actorul cu cele mai multe filme aflate in topul celor mai mari 100 de filme din toate timpurile, a fost clasat al treilea dintre cele mai mari staruri ale tuturor timpurilor de catre Institutul American de Film.

1913: William R. Hewlett, inginer american şi co-fondator, impreuna cu David Packard, al companiei multinationale Hewlett-Packard (HP) (d. 12 ian. 2001)

William (Bill) Redington Hewlett a obtinut diploma de licenţă la Universitatea Stanford, în 1934, diploma de master în inginerie electrică la MIT (Massachusetts Institute of Technology), în 1936, iar gradul de inginer electrician, la Stanford, în 1939.

Hewlett a participat la cursurile predate de Fred Terman la Stanford şi a făcut cunoştinţă cu David Packard în timp ce acesta isi pregatea aici lucrarea de licenţă. Hewlett şi Packard au inceput sa discute despre formarea unei companii în august 1937, şi au fondat, in parteneriat, Compania Hewlett-Packard, pe 1 ianuarie 1939, la Palo Alto, la cativa kilometri de San Francisco, in California (in regiunea golfului San Francisco, care nu se numea inca Silicon Valley), cu o investitie de 585 dolari, in garajul Hewlett-Packard, devenit apoi unul dintre simbolurile visului american.

 

Garajul Hewlett-Packard

Compania a fost inregistrata în 1947 şi a prezentat o oferta publica initiala in 1957. La inceput, au conceput, fabricat si comercializat instrumente electronice. In 1958, compania a inventat osciloscopul, iar in 1972, calculatorul stiintific portabil.

Hewlett fost presedinte al Institutului inginerilor radiofonisti (Institute of Radio Engineers), în 1954. Intre 1964 – 1977, a fost preşedinte al HP, şi director executiv (CEO – Chief executive officer) intre 1968 – 1978.

In jurul anului 1970, un tânăr, Steve Jobs, pe atunci in clasa a opta, i-a telefonat lui Hewlett, solicitand-i o piesa pentru un contor de frecvenţă pe care il construise. Hewlett a fost impresionat de curajul lui Jobs si i-a oferit o slujbă pe timpul verii. Jobs a declarat ulterior HP una dintre companiile pe care le admira, considerand-o printre cele cateva companii (Disney si Intel erau celelalte), care au fost construite “pentru a dura, nu doar pentru a face bani”.

Steve Jobs, adolescent si adult

In 1978, dupa 40 de ani de cariera, William Hewlett şi David Packard s-au pensionat, fiind inlocuiti de John A.Young, pastrandu-si doar functii onorifice in cadrul grupului. Hewlett a rămas preşedinte al comitetului executiv până în 1983, apoi a devenit vice-presedinte al consiliului până în 1987.

In 1984, Hewlett-Packard s-a lansat în microinformatica, periferice, şi a inventat prima imprimantă termică cu jet de cerneală. Astăzi, HP produce aproximativ jumătate dintre imprimantele realizate in intreaga lume.

In 1985, preşedintele Ronald Reagan i-a acordat Medalia Naţională pentru Ştiinţă, cea mai inalta distinctie ştiinţifică a naţiunii americane. In 1995, a primit premiul Lemelson de la MIT, pentru recompensarea intregii cariere. In 1966, Hewlett şi soţia sa, Flora, au fondat William and Flora Hewlett Foundation.

1916: Corneliu Coposu, politician român (d. 1995)

1920: Hephzibach Menuhin, pianistă americană şi militanta pentru drepturile omului (d. 1981)

A fost sora violonistului Lord Menuhin (Yehudi Menuhin) şi a pianistului, pictorului si poetului Yaltah Menuhin. A fost, de asemenea, un lingvist şi un scriitor talentat, co-autor al catorva carti si a multor lucrări scrise impreuna cu al doilea sot, Richard Hauser.

1921: Wolfgang Borchert, scriitor german (d. 1947)

1944: Joe Cocker, cântăreț britanic de rock si blues

John Robert “Joe” Cocker, a devenit popular în anii 1960 şi este cunoscut pentru vocea sa ragusita, mişcările braţelor în timpul interpretarii şi versiunile unor melodii foarte populare, în special cele ale grupului Beatles. Este beneficiarul mai multor premii, inclusiv un premiu Grammy in 1983, pentru hitul numarul unu, Up Where We Belong, un duet realizat impreuna cu Jennifer Warnes. A fost clasat pe locul 97 al listei Rolling Stone’s 100 greatest singers.

1945: Mircea Drăgan, compozitor, instrumentist și orchestrator român

1946: Cher (Cherilynn Sarkisian La Pierre), actriţă şi cântăreață americană

Cherilyn Sarkisian La Pierre, cunoscuta sub numele de Cher, s-a nascut in El Centro, California. Aceasta isi datorează originile armene tatălui sau si cele cherokee, irlandeze şi franceze, mamei sale, manechin si actrita in timpul liber.

Si-a început cariera muzicală în plina mişcare hippie, in cadrul unui duo, Sonny şi Cher, pe care l-a format cu soţul ei, Sonny Bono. Timp de noua ani, cei doi au fost gazdele unei emisiuni de televiziune, The Sonny and Cher Comedy Hour.

Trecand de la folk la disco, apoi de la rock la pop, Cher a acumulat numeroase succese si a avut cele mai mari vanzari de discuri din istorie. A urmat şi o carieră in film si incepand din anii 1980, a dat replica unor actori precum Jack Nicholson, Nicolas Cage, Meryl Streep, Kurt Russell… şi a câştigat o serie de trofee prestigioase, inclusiv Premiul pentru interpretare feminina de la Cannes, mai multe Globuri de aur şi Oscarul pentru cea mai bună actriţă, în 1988, în filmul Moonstruck.

Superstar în SUA, a devenit un fashion icon, în anii 1970 şi 1980, atunci când hainele ei provocau controverse. Cher este, de asemenea, recunoscuta ca o adevărata show- girl. Ultimul sau turneu mondial, Living Proof – Farewell Tour (2002-2005), a intrat în Cartea Recordurilor drept cel mai profitabil turneu realizat vreodată de un artist de sex feminin. Dupa 45 de ani de carieră, Cher este in prezent singurul artist cu cel puţin un titlu clasat pe locul 1 în topuri în fiecare deceniu, incepand din 1960. A vândut peste 350 de milioane de discuri în întreaga lume. Gama vocala a lui Cher este de contralto (voce feminină cu registrul cel mai grav).

1957: Rita Abody, scriitoare, critic literar, traducătoare și jurnalistă maghiară

1978: Dan Sociu, poet român

1981: Oana Stoica-Mujea, scriitoare româncă

1982: Rita Chirian, scriitoare româncă

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.