43 î.e.n.: Ovidiu, Publius Ovidius Naso, poet latin (d. 17)
Ovidiu, 20 martie 43 î.e.n (Sulmo, Imperiul Roman [acum Sulmona, Italia]) – 17 e.n. (Tomis, Moesia [acum Constanṭa, România]), poet roman remarcat în special pentru Arta de a iubi (Ars amatoria) și Metamorfozele. Versul său a avut o influență imensă atât prin interpretările sale imaginative ale mitului clasic, cât și ca exemplu de realizare tehnică supremă.
Publius Ovidius Naso a fost, ca majoritatea oamenilor de litere romani, un provincial. S-a născut la Sulmo, un oraș mic la aproximativ 140 km est de Roma. Principalele evenimente ale vieții sale sunt descrise într-o poezie autobiografică din Tristele (Tristia). Provenea dintr-o familie veche și respectabilă și suficient de înstărită pentru ca tatăl său să-l poată trimite pe el și pe fratele său mai mare la Roma pentru a fi educați. La Roma s-a angajat, la cei mai buni profesori ai vremii, în studiul retoricii. Se pare că Ovidiu avea abilitățile unui bun orator, dar, în ciuda îndemnurilor tatălui său, și-a neglijat studiile pentru a putea scrie versuri care îi veneau în minte atât de natural.
Ca membru al clasei ecvestre romane (al cărei rang se afla între Camera Comunelor și Senat), ce făcea parte din aristocrația vremii, Ovidiu a fost marcat de poziția sa și destinat de tatăl său pentru o carieră oficială. Mai întâi, însă, a petrecut ceva timp la Atena (pe atunci o școală de finalizare a studiior preferată pentru tinerii din clasele superioare) și a călătorit în Asia Mică și Sicilia. Ulterior a ocupat cu conștiinciozitate câteva funcții judiciare minore, primele trepte pe scara oficială, dar a decis curând că viața publică și cariera în administrație nu erau pe placul lui. De atunci și-a abandonat cariera oficială pentru a cultiva poezia și societatea poeților.
Prima lucrare a lui Ovidiu, Amores (Iubirile), a avut un succes imediat și a fost urmată, în succesiune rapidă, de Epistolae Heroidum sau Heroidele (Epistolele eroinelor legendare), Medicamina Faciei Feminae (Arta frumuseții sau Cosmeticele), Ars amatoria (Arta iubirii) și Remedia amoris (Remediile iubirii), toate reflectând societatea strălucitoare, sofisticată, mereu în căutare de plăceri, în care și-a petrecut existența. Tema comună a acelor poezii timpurii este iubirea și intriga amoroasă, dar este puțin probabil ca acestea să oglindească foarte îndeaproape viața lui Ovidiu.
Dintre cele trei căsătorii ale sale, primele două au fost de scurtă durată, dar a treia soție, despre care vorbea cu respect și afecțiune, i-a rămas devotată până la sfârșitul vieții.
La Roma, Ovidiu s-a bucurat de prietenia și încurajarea lui Marcus Valerius Messalla, patronul unui cerc din care făcea parte poetul Albius Tibullus, pe care Ovidiu l-a cunoscut doar cu puțin timp înainte de moartea sa prematură. Printre ceilalți prieteni ai lui Ovidiu se numărau poeții Horațiu și Sextus Propertius și gramaticianul Hyginus.
După ce a câștigat o poziție sigură printre poeții zilei, Ovidiu s-a orientat către proiecte mai ambițioase, Metamorfozele și Sărbătorile (Fasti). Prima era aproape completă, a doua, pe jumătate terminată, când viața i-a fost spulberată de o lovitură bruscă și devastatoare. În anul 8 e.n., împăratul Augustus l-a alungat în Tomis (lângă Constanța modernă, România) la Marea Neagră. Motivele exilului lui Ovidiu nu vor fi niciodată pe deplin cunoscute. Ovidiu precizează două, Arta de a iubi (Ars amatoria) și o infracțiune pe care nu o descrie, insistând că a fost o indiscreție (eroare), nu o crimă (scelus). Dintre multele explicații care au fost oferite cu privire la această misterioasă indiscreție, cea mai probabilă este că a devenit involuntar complice la adulterul nepoatei lui Augustus, tânăra Iulia, care a fost și ea alungată în același timp. În anul 2 î.e.n., mama ei, Iulia mai în vârstă, fusese în mod similar alungată pentru imoralitate, iar Ars amatoria a apărut în timp ce acel scandal era încă proaspăt în mintea publicului. Aceste coincidențe, împreună cu tonul referirii lui Ovidiu la indiscreția sa, sugerează că s-a comportat într-un mod care dăuna atât programului de reformă morală al lui Augustus, cât și onoarei familiei imperiale. Întrucât pedeapsa sa, care era forma mai blândă de alungare numită retrogradare, nu presupunea confiscarea proprietății sau pierderea cetățeniei, soția sa, care avea legături sus-puse, a rămas la Roma pentru a-și apăra interesele și pentru a mijloci iertarea lui Ovidiu.
Exilul la Tomis, un port stabilit inițial de greci în limitele extreme ale Imperiului Roman, a fost o pedeapsă cruntă pentru un om cu temperamentul și obiceiurile lui Ovidiu. Nu a încetat să spere, dacă nu la iertare, cel puțin la atenuarea sentinței, menținând în Tristele (Tristia) și Ponticele (Epistulae ex Ponto) un flux neîncetat de rugăminți patetice, în principal prin intermediul soției și prietenilor săi, adresate împăratului. Dar nici Augustus, nici succesorul său Tiberius nu au cedat și există indicii în poemele ulterioare că Ovidiu chiar se împăcase cu soarta lui atunci când moartea l-a eliberat de pedeapsă.
Operele lui Ovidiu
Poeziile lui Ovidiu sunt toate scrise în cuplete elegiace, cu excepția Metamorfozelor. Primele sale poezii, Amores (Iubirile), au fost publicate la intervale, începând cu anul 20 î.e.n., în cinci cărți. Ele formează o serie de poezii scurte care descriu diferitele etape ale unei aventuri amoroase cu o femeie pe nume Corinna. Nota lor dominantă nu este pasiunea, ci exploatarea spirituală și retorică a banalității erotice; ele descriu nu o relație reală dintre Ovidiu și Corinna (care este mai degrabă o construcție literară decât o femeie adevărată), ci toate vicisitudinile unei aventuri tipice cu o femeie din lumea demimondelor.
În Heroides (Eroine) Ovidiu a dezvoltat o idee deja folosită de Sextus Propertius în ceva asemănător unui nou gen literar. Se presupune că primele 15 dintre aceste scrisori sunt de la doamne legendare precum Penelope, Dido și Ariadna către soți sau iubiți absenți. Scrisorile sunt monologuri cu adevărat dramatice, în care lecțiile educației retorice a lui Ovidiu, în special exercițiile numite etopee („schițarea personajului”), sunt strălucit exploatate. Monotonia inerentă a subiectului și a tratamentului, pe care toată priceperea lui Ovidiu nu a putut-o disimula complet, este depășită cu pricepere în cele șase epistole ulterioare ale Heroidelor. Acestea formează trei perechi, iubitul adresându-se și primind răspuns de la fiecare femeie. În ele, tratarea de către Ovidiu a surselor sale literare este deosebit de ingenioasă; corespondența dintre Paris și Elena este una dintre capodoperele minore ale antichității.
Trecând la poezia didactică, Ovidiu a compus Medicamente faciale (Medicamina faciei), un exercițiu plin de spirit din care au supraviețuit doar 100 de rânduri. Acest poem frivol, dar inofensiv, a fost urmat în anul 1 î.e.n. de faimosul Ars amatoria, un manual de seducție și intriga pentru omul de oraș. Cariera iubitei, în acea lucrare, este aparent căutată în lumea demimondelor (adică printre femeile aflate la marginea societății respectabile, care sunt susținute de iubiți bogați), iar Ovidiu neagă în mod explicit intenția de a preda adulterul; dar toată învăţătura lui ar putea fi aplicată seducţiei femeilor căsătorite. O astfel de lucrare a constituit o provocare, nu mai puțin eficientă pentru a fi frivol, pentru îndrăgitele reforme morale ale lui Augustus și a inclus o serie de referiri, în acel context lipsite de tact, dacă nu chiar provocatoare, la simboluri ale prestigiului personal al împăratului. Primele două cărți, adresate bărbaților, au amploarea originală a lucrării; a treia, ca răspuns la cererea populară, a fost adăugată pentru femei.
Pentru mulți cititori moderni, Ars amatoria este capodopera lui Ovidiu, un amestec strălucit de satiră socială și personală, vignete ale vieții și manierelor romane și digresiuni mitologice fermecătoare. A fost urmată de o retractare simulată, Remediile iubirii (Remedia amoris), de asemenea în genul burlescului consacrat, care nu ar fi putut face nimic pentru a repara Arta de a iubi (Ars amatoria).
Posibilitățile de exploatare a iubirii-elegie erau acum efectiv epuizate, iar Ovidiu s-a orientat către noi tipuri de poezie în care să-și poată folosi darurile sale supreme, narative și descriptive.
Fastele lui Ovidiu sunt o relatare a anului roman și a sărbătorilor sale religioase, constând din 12 cărți, câte una pentru fiecare lună, dintre care au supraviețuit primele șase cărți. Diferitele festivaluri sunt descrise pe măsură ce au loc și sunt urmărite la originile lor legendare. Fasti a fost o poezie națională, menită să-și ia locul în programul literar augustan și poate menită să reabiliteze autorul în ochii dinastiei conducătoare. Conține multă lingușire a familiei imperiale și mult patriotism, dar strălucirea neîndoielnică a pasajelor narative nu le ispășesc în totalitate.
Următoarea lucrare a lui Ovidiu, Metamorfozele, trebuie interpretată și pe fondul său literar contemporan, în special în ceea ce privește Eneida lui Vergiliu. Caracterul unic al poemului lui Vergiliu, care fusese canonizat ca epopee națională, a pus o problemă pentru succesorii săi, deoarece după Eneida o epopee istorică sau mitologică simplă ar reprezenta un anticlimax. Ovidiu a fost avertizat împotriva acestei capcane atât de instinctele, cât și de inteligența sa, dar a ales, așa cum făcuse Virgiliu, să scrie o epopee pe un plan nou, unic și individual pentru el însuși.
Metamorfozele este o poezie lungă în 15 cărți scrise în versuri hexametrice și însumând aproape 12.000 de rânduri. Este o colecție de povești mitologice și legendare în care metamorfoza (transformarea) joacă un rol, oricât de minor. Poveștile sunt spuse în ordine cronologică de la crearea universului (prima metamorfoză, a haosului în ordine) până la moartea și îndumnezeirea lui Iulius Caesar (metamorfoza culminantă, iarăși a haosului – adică Războiul civil – în ordine – adică Pacea Augustană). În multe dintre povești, personaje mitice sunt folosite pentru a ilustra exemple de supunere sau neascultare față de zei, iar pentru acțiunile lor sunt fie răsplătite, fie pedepsite printr-o transformare finală într-o formă animală, vegetală sau astronomică. Totuși, importanța metamorfozei este mai mult aparentă decât reală; tema esențială a poemului este pasiunea (pathos) și asta îi conferă mai multă unitate decât toate dispozitivele ingenioase de legare și încadrare pe care le folosește poetul. Accentul erotic care dominase poezia anterioară a lui Ovidiu este extinsă și adâncită într-o explorare a aproape fiecărei varietăți de emoții umane – pentru că zeii săi nu sunt decât oameni. Această întreprindere a scos în evidență, așa cum nu a făcut-o lucrarea sa anterioară, puterile depline ale lui Ovidiu: inteligența și strălucirea sa retorică, învățătura sa mitologică și calitățile deosebite ale imaginației sale fertile. Vastele cantități de versuri atât în greacă, cât și în latină pe care Ovidiu le citise și le asimilase sunt transformate, printr-un proces de adaptare creativă, în forme originale și neprevăzute. Prin geniul său pentru narațiune și descriere vie, Ovidiu a dat zeci de legende grecești, unele dintre ele puțin cunoscute înainte, în forma lor definitivă pentru generațiile următoare. Nicio operă a literaturii nu a făcut mai mult pentru a transmite posterității bogățiile imaginației grecești. Până în anul 8 e.n., Metamorfozele erau complete, chiar dacă nu erau încă publicate oficial, iar în acel moment, când Ovidiu părea așezat în culmea succesului a fost alungat la Tomis de către împărat.
Ovidiu a ajuns la locul său de exil în primăvara anului 9 e.n. Tomis era un port semi-elenizat expus atacurilor periodice ale popoarelor din jur. Cărțile și înalta societate lipseau, se vorbea puțină latină, iar clima era aspră. În singurătatea și depresia sa, Ovidiu s-a îndreptat din nou către poezie, acum de un tip mai personal și mai introspectiv. Tristia și Epistulae ex Ponto au fost scrise și trimise la Roma, aproximativ o carte pe an, începând cu anul 9 e.n. Ele constau în scrisori către împărat și către soția și prietenii lui Ovidiu, care descriau suferințele lui și făceau apel la clemență. Cu toată depresia și autocompătimirea lui, Ovidiu nu se retrage niciodată din singura poziție cu care a fost identificat respectul de sine – statutul său de poet. Acest lucru este deosebit de evident în apărarea sa ironică a Ars amatoria din Cartea a II-a a Tristiei.
Poemul său Ibis arată că puterile poetice ale lui Ovidiu nu erau încă serios afectate. Acesta, scris nu mult după sosirea lui la Tomis, este o imprecație lungă și elaborată, îndreptată către un inamic anonim. Este un tur de forță al învățăturii mitologice confuze, compusă în mare parte fără ajutorul cărților. Dar, în lipsa oricărui semn de încurajare de acasă, lui Ovidiu îi lipsea tragerea de inima să continue să scrie genul de poezie care îl făcuse celebru, iar Epistulae ex Ponto de mai târziu este o lectură melancolică.
Pierderea tragediei Medeea a lui Ovidiu, pe care a scris-o încă aflat în Roma, este regretată în mod deosebit. A fost lăudată de criticul Quintilian și de istoricul Tacitus și cu greu ar fi putut să nu influențeze piesa lui Seneca pe aceeași temă.
Moștenirea și influența lui Ovidiu
În antichitatea clasică, influența lui Ovidiu asupra poeziei latine de mai târziu a fost în primul rând de natură tehnică. Ovidiu a reușit în sarcina dificilă de a adapta limba latină refractară la metrii grecești dactilici și, prin urmare, a perfecționat atât cupletul elegiac, cât și hexametrul ca metri universali și ca instrumente de comunicare fluentă. Versul lui Ovidiu este remarcabil prin netezime, fluență și echilibru. Eleganța versului său maschează artificialitatea extremă a acestuia, iar cititorul ocazional poate trece cu vederea ferocitatea liniștită a inovațiilor lingvistice ale lui Ovidiu, în special în vocabular. Hexametrii lui Ovidiu din Metamorfoze sunt un vehicul superb pentru narațiune și descriere rapidă.
La această facilitate tehnică, Ovidiu a adăugat o putere de invenție de neegalat, care i-a permis să exploateze ideile și situațiile la maximum, în principal prin utilizarea unor detalii vii și grăitoare. Talentul său retoric indubitabil l-a făcut să fie numit nesincer și chiar lipsit de inimă și, într-adevăr, pare să nu fi avut capacitatea de a avea o emoție puternică sau un sentiment religios. Judecat, însă, după talentul său pentru fantezie, Ovidiu este unul dintre marii poeți ai tuturor timpurilor. În Metamorfozele sale a creat o caricatură a lumii actuale, decorul unei comedii cosmice a manierelor în care fluxul și refluxul nesfârșit al universului însuși se reflectă în soarta adesea paradoxală și mereu arbitrară a personajelor, umane și divine. Patos, umor, frumusețe și ferocitate sunt amestecate într-o viziune individuală unică. Talentul lui Ovidiu nu este de ordinul cel mai înalt care poate pătrunde aparența exterioară a oamenilor și a lucrurilor și poate primi indiciile unei realități mai profunde. Dar ceea ce putea face, puţini poeţi au făcut vreodată mai bine.
Popularitatea imensă a lui Ovidiu în timpul vieții a continuat după moartea sa și a fost puțin afectată de acțiunea lui Augustus, care a interzis lucrările sale din bibliotecile publice. Începând cu anul 1100, faima lui Ovidiu, care în timpul antichității târzii și în Evul Mediu timpuriu fusese într-o oarecare măsură eclipsată, a început să rivalizeze și chiar să o depășească uneori pe cea a lui Vergiliu. Secolele al XII-lea și al XIII-lea au fost numite cu o oarecare justețe „epoca lui Ovidiu”. Într-adevăr, Ovidiu a fost apreciat în acea perioadă nu doar ca divertisment, ci și din punct de vedere instructiv, iar lucrările sale erau citite în școli. Poezia sa este plină de maxime epigramatice și de enunțuri sentențioase care, scoase din contextele lor, au avut o apariție respectabilă în fragmentele în care cititorii medievali își studiau adesea clasicii.
Popularitatea lui Ovidiu a făcut însă parte dintr-o secularizare generală și o trezire la frumusețile literaturii profane; a fost poetul savanților rătăcitori, precum și al poeților vernaculari, al trubadurilor și al menestrelilor; iar când conceptul de iubire romantică, în noua sa înfățișare cavalerească sau „curtenească”, a fost dezvoltat în Franța, influența lui Ovidiu a dominat cartea în care a fost expusă filosofia sa, Le Roman de la rose (Romanul trandafirului de Guillaume de Lorris și Jean de Meung).
Popularitatea lui Ovidiu a crescut în timpul Renașterii, în special în rândul umaniștilor care se străduiau să recreeze moduri antice de gândire și simțire, iar edițiile tipărite ale operelor sale s-au succedat într-un flux nesfârșit începând din 1471.
Cunoașterea versurilor sale a ajuns să fie considerată un drept acordat unui om educat, iar în secolele XV-XVII ar fi dificil de numit un poet sau un pictor de remarcat care să nu-i fie într-o oarecare măsură îndatorat. Metamorfozele, în special, au oferit una dintre cele mai accesibile și mai atractive căi către bogățiile mitologiei grecești. Dar atracția principală a lui Ovidiu provine din umanitatea scrisului său: veselia, simpatia, exuberanța, calitatea picturală și senzuală. Sunt acele lucruri care l-au recomandat, de-a lungul veacurilor, trubadurilor și poeților iubirii curtenești, lui Geoffrey Chaucer, William Shakespeare, Johann Wolfgang von Goethe și Ezra Pound.
1770: Johann Friedrich Hölderlin, poet, prozator, dramaturg german (d. 1843)
Hölderlin s-a născut într-un orășel șvab de pe râul Neckar. Tatăl său a murit în 1772, iar doi ani mai târziu, mama lui s-a căsătorit cu primarul orașului Nürtingen, unde Friedrich a urmat școala. Dar mama lui a rămas din nou văduvă, în 1779, și a rămas singură să-și crească familia, care era formată din Friedrich, sora lui, Heinrike și fratele său vitreg, Karl. Mama lui, fiica unui preot și o femeie cu evlavie simplă și destul de îngustă, a vrut ca Friedrich să intre în slujba bisericii.
Candidații la preoție primeau educație gratuită și, în consecință, a fost trimis mai întâi la „școlile mănăstirii” (așa numite încă din timpurile pre-Reformei) de la Denkendorf și Maulbronn și ulterior (1788–1793) la seminarul teologic de la Universitatea din Tübingen, unde și-a obținut diploma de master și s-a calificat pentru hirotonire.
Poezie: Primele versuri
Hölderlin nu s-a putut însă decide să intre în preoție. Teologia protestantă contemporană, un compromis ciudat între credință și rațiune, nu i-a oferit nicio ancorare spirituală sigură, în timp ce acceptarea dogmei creștine nu era pe deplin compatibilă cu devotamentul său față de mitologia greacă, care l-a făcut să vadă zeii Greciei ca pe adevărate forțe vii a căror prezență se manifestă pentru oameni în soare și pământ, mare și cer. Tensiunea loialității divizate a rămas o condiție permanentă a existenței sale. Deși nu se simțea chemat să fie pastor luteran, Hölderlin avea un puternic simț al vocației religioase. Pentru el, a fi poet însemna să exercite funcția preoțească de mijlocitor între zei și oameni.
În 1793, la recomandarea lui Friedrich Schiller, Hölderlin a obținut primul dintre multe posturi de tutore (în majoritatea cărora nu a reușit să dea satisfacție). Schiller s-a împrietenit cu tânărul și în alte moduri; în revista sa Neue Thalia, a publicat o parte din poezia scrisă de Hölderlin, precum și un fragment din romanul său Hyperion. Această poveste elegiacă a unui luptător dezamăgit pentru eliberarea Greciei a rămas neterminată. Hölderlin avea o mare admirație pentru Schiller; l-a revăzut când în 1794 și-a părăsit postul de tutore pentru a se muta la Jena. Poeziile sale timpurii dezvăluie în mod clar influența lui Schiller, iar câteva dintre ele aclamă noua lume pe care Revoluția Franceză părea să o promită în etapele sale incipiente: includ imnuri către libertate, umanitate, armonie, prietenie și natură.
În decembrie 1795, Hölderlin a acceptat un post de tutore în casa lui J.F. Gontard, un bancher bogat din Frankfurt. În scurt timp, Hölderlin s-a îndrăgostit profund de soția angajatorului său, Susette, o femeie de o mare frumusețe și sensibilitate, iar afecțiunea i-a fost returnată. Într-o scrisoare către prietenul său C.L. Neuffer (februarie 1797), el a descris relația lor drept „o prietenie veșnică, fericită și sacră, cu o ființă care s-a rătăcit cu adevărat în acest secol mizerabil”. Susette apare în poeziile sale și în romanul său Hyperion, al cărui volum a apărut în 1799, sub numele grecesc de „Diotima” — o reîncarnare a spiritului Greciei antice. Fericirea lor a fost de scurtă durată; după o scenă dureroasă cu soțul lui Susette, Hölderlin a trebuit să părăsească Frankfurt (septembrie 1798).
Deși zguduit fizic și psihic, Hölderlin a terminat al doilea volum din Hyperion și a început o tragedie, Der Tod des Empedocles (Moartea lui Empedocles), a cărei primă versiune aproape a terminat-o; au supraviețuit fragmente și din a doua și a treia versiune.
Simptomele unei mari iritabilități nervoase i-au alarmat familia și prietenii. Cu toate acestea, anii 1798–1801 au fost o perioadă de intensă creativitate; pe lângă o serie de ode nobile, a produs marile elegii „Menons Klagen um Diotima” („Plângerea lui Menon pentru Diotima”) și „Brod und Wein” („Pâine și vin”).
În ianuarie 1801 a plecat în Elveția ca tutore al unei familii din Hauptwyl, dar în luna aprilie a aceluiași an, Hölderlin s-a întors la Nürtingen.
La sfârșitul anului 1801, a acceptat din nou un post de tutore, de data aceasta la Bordeaux, Franța. Dar în mai 1802, după doar câteva luni în această poziție, Hölderlin a părăsit brusc Bordeaux și a călătorit acasă pe jos prin Franța. În drum spre Nürtingen a primit vestea că Susette murise în iunie; când a sosit era sărac, complet lipsit de mijloace materiale, și suferea de un stadiu avansat de schizofrenie. Părea să-și revină oarecum ca urmare a tratamentului binevoitor și blând pe care l-a primit acasă.
Poeziile din perioada 1802–1806, inclusiv „Friedensfeier” („Sărbătoarea păcii”), „Der Einzige” („Singurul”) și „Patmos”, produse ale unei minți în pragul nebuniei, sunt viziuni apocaliptice de măreție unică.
A finalizat, de asemenea, traduceri în versuri ale Antigonei lui Sofocle și Oedip Tyrannus, publicate în 1804. În acest an, un prieten devotat, Isaak von Sinclair, a obținut pentru el postul sinecură de bibliotecar al landgravului Frederick al V-lea de Hesse-Homburg. Sinclair însuși i-a oferit un salariu modest, iar starea lui Hölderlin s-a ameliorat considerabil sub îngrijirea și compania sa. În 1805, Sinclair (care a refuzat să creadă că Hölderlin era nebun) a fost acuzat în mod fals de activități subversive și ținut în custodie timp de cinci luni. Când a fost eliberat, Hölderlin a cedat iremediabil și, după o perioadă într-o clinică din Tübingen, a fost mutat la casa unui tâmplar, unde a locuit în următorii 36 de ani.
Hölderlin a câștigat puțină recunoaștere în timpul vieții sale și a fost aproape total uitat timp de aproape 100 de ani. Abia în primii ani ai secolului al XX-lea a fost redescoperit în Germania și reputația sa ca unul dintre cei mai importanți poeți lirici în limba germană a fost stabilită în Europa. Astăzi este clasat printre cei mai mari poeți germani, admirat mai ales pentru stilul său expresiv unic: ca nimeni înainte sau de atunci, a reușit să naturalizeze formele versului grecesc clasic în limba germană. Cu intensitate pasională s-a străduit să împace credința creștină cu spiritul și credințele religioase ale Greciei antice. A fost un profet al reînnoirii spirituale, al „întoarcerii zeilor” — cu totul dedicat artei sale, hipersensibil și, prin urmare, excepțional de vulnerabil. În cele din urmă, mintea lui a cedat sub tensiunile și frustrările existenței sale.
1811: Napoleon al II-lea al Franței (d. 1832)
1820: Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite (d. 1873)
1828: Henrik Ibsen, dramaturg norvegian, director de teatru şi poet (d. 1906)
Cel mai mare autor norvegian, este, adesea, considerat parintele teatrului modern, unul dintre fondatorii modernismului în teatru si unul dintre reprezentanții majori ai dramei de idei ai literaturii mondiale. Piesele sale au declansat controverse printre contemporanii sai, cand teatrului european i se cerea sa promoveze modele de moralitate stricta si orice atingere adusa valorilor familiale si proprietatii mostenite era considerata imorala, in epoca Victoriana a falselor virtuti si a societatii preocupate de salvarea aparentelor de moralitate. Piesele din epoca Victoriana trebuiau sa contina norme morale, sa aduca in prim plan protagonisti nobili, sa propage ideea ca bunatatea aduce fericire si imoralitatea, durere.
Opera lui Ibsen examineaza realitatile din spatele aparentelor, inlaturand mastile purtate de multi dintre contemporanii sai, ceea ce nu putea decat sa incomodeze si sa deranjeze.
Piesele sale prezinta situatii limita, situatii dramatice in care personajele sunt obligate sa ia decizii dificile, aflandu-se in situatii financiare complicate sau in conflicte morale determinate de descoperirea unor secrete ascunse de societate.
A introdus in teatrul european o noua metoda de investigatie morala, aplicata unei descrieri riguros realiste a clasei de mijloc si caracterizata prin economie de actiune, dialoguri patrunzatoare si o logica riguroasa, refacand complet „regulile” dramei cu un realism ce urma sa fie adoptat si de Cehov, printre altii.
Ibsen face parte din categoria autorilor moderni timpurii care ar putea fi numiti marii nelinistitori, alaturi de Feodor Dostoievski, Friedrich Nietzsche, William Blake. Obligandu-si publicul sa-si reexamineze cu dureroasa onestitate fundamentele morale ale vietii, a transformat teatrul european din spectacolul gratuit si distractiv care devenise, in ceea ce fusese candva la greci, un instrument de pronuntare a unor judecati ultime asupra sufletului.
Autor-simbol al Norvegiei, este considerat cel mai mare dramaturg de la Shakespeare incoace. A jucat un rol major in schimbarile din societate, era Victoriana fiind inlocuita de Modernism, nu numai in teatru, ci si in viata publica.
1831: Theodor Aman, pictor român, membru al Academiei Române (d. 1891)
1847: Gavril Musicescu, compozitor și muzicolog român (d. 1903)
1874: Börries von Münchhausen, poet german (d. 1945)
1886: George Topârceanu, poet român (d. 1937)
George Topârceanu, 21 mar. 1886 – 7 mai 1937, născut la Bucureşti, poet român, s-a născut într-o familie sibiană la origini. A urmat şcoala primară la Bucureşti (1893–1895) şi la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii s-au stabilit o vreme, apoi liceul la Bucureşti (liceul Matei Basarab şi Sf. Sava, 1898– 1906).
A debutat în revista umoristică Belgia Orientului (1904).
S-a înscris la Facultatea de Drept (1906), dar a părăsit-o pentru Litere, fără a termina studiile.
A ocupat diverse funcţii mărunte. Apropiat de Garabet Ibrăileanu (cu care întreţinea o interesantă corespondenţă), s-a stabilit la Iaşi (1911), intrând în redacţia Vieţii româneşti.
Împreună cu M. Sevastos a scos revista Teatrul (1912– 1913).
Mobilizat, a participat la campania din Bulgaria, apoi la Primul Război Mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916), unde a rămas în captivitate până în 1918.
Debutează editorial cu două volume: Balade vesele și triste şi Parodii originale (1916).
Întors la Iaşi, a redactat împreună cu Mihail Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim redactor va fi.
Distins cu Premiul Naţional (1926). În 1934 începe, la Revista Fundaţiilor Regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfântului Sisoe (neterminat). Membru corespondent al Academiei Române din 1936.
1901: Ștefan Pașca, lingvist și filolog român (d. 1957)
1923: Iván Aba, scriitor, jurnalist și redactor maghiar (d.1982)
1934: David Malouf, scriitor australian
1944: Erwin Neher, medic german, laureat al Premiului Nobel
1950: Wiliam Hurt, actor american
1958: Holly Hunter, actrița americană
1959: Felicia Filip, soprană româncă
1966: Constantin Cucu, actor român
1976: Chester Bennington, solistul trupei Linkin Park