Comemorari 21 aprilie
1699: Jean Racine, dramaturg (poet dramatic) francez, membru al Academiei Franceze (n. 1639)
Dramaturg francez si maestru al tragediei clasice franceze. Ramas orfan de la o varsta frageda, a fost educat intr-o manastire jansenista si a ales teatrul ca o sfidare la adresa educatiei primite.
Prima lui piesa a fost pusa in scena de Molière, in 1664. Prietenia lor a luat sfarsit cand Racine si-a oferit urmatoarea lui piesa, Alexandru cel Mare, 1665, unui teatru concurent si i-a sedus iubita, actrita Thérèse du Parc. Aceasta va juca in piesa lui Racine, Andromaca, 1667, a carui tema o constituie nebunia tragica a iubirii pasionale. Succesul piesei Andromaca, i-a asigurat celebritatea.
Singura lui comedie, Justiţiabilii, a fost urmata de marile sale tragedii, Britannicus, 1669, Bérénice, 1670, Baiazid, 1672, Mitridate, Ifigenia in Aulida. Dupa scrierea capodoperei Fedra, 1677, o tragedie cu subiect imprumutat din mitologia greaca, s-a retras, pentru a deveni istoric oficial al lui Ludovic al XIV-lea. Ultimele sale piese au fost Esther, 1689 si Athalie, 1691, comandate de sotia secreta a regelui, marchiza Maintenon.
Seriile neântrerupte de capodopere ale lui Racine se compun din tragedii având ca temă dragostea. În aceste tragedii este vorba despre dragostea senzuală în forma sa extremă. Tragedia sa a suscitat o mare admirație și a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille și romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenței sentimentelor îi corespunde o limbă de o deosebită eleganță și armonie. Tragediile sale, cu acțiune mai simplă și evenimente mai puține, interesează, mai ales, prin viața interioară a eroilor.
Este considerat egalul confratelui sau mai varstnic, Pierre Corneille, amandoi fiind cei mai mari dramaturgi clasici francezi. In teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille și Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.
1073: Papa Alexandru al II-lea
1142: Pierre Abélard, filosof, logician, teolog francez. (n. 1079)
Fiu al unui cavaler, a renuntat la mostenirea de familie pentru a urma filosofia. A studiat cu nominalistul Roscelin, iar la Paris a fost elevul realistului Guillaume de Champeaux.
A devenit profesorul particular al Héloïsei, nepoata lui Fulbert, un canonic din Paris, in 1114. Printre controversele purtate de Abélard se numără și aceea cu Fulbert pe tema “universaliilor”. In “Cearta universaliilor Abélard s-a opus teoriilor realiste (Universalia sunt realia), dar totodată a avut o atitudine critică și față de teoriile nominaliste (Universalia sunt nomina) despre universal.
Héloïse a fost eleva, iubita și soția secretă a lui Abélard. Cei doi s-au indragostit si s-au casatorit in secret, dar intervenia drastica a unchiului Héloïsei a dus la despartirea si calugarirea acestora.
Lucrarea sa Theologia a fost condamnata ca eretica, in 1121. Peste 4 ani, a devenit staret al unei manastiri din Bretania, iar cand relatiile sale cu comunitatea s-au deteriorat, a fost nevoit sa fuga pentru a-si salva viata. In jurul anului 1135, a predat la Mont-Sainte-Geneviève. Aici a scris Ethica, in care a analizat notiunea de pacat. Condamnat din nou pentru erezie, in 1140, s-a retras la manastirea Cluny.
Printre lucrarile sale se numara si Sic et non, o colectie de opere aparent contradictoirii, scrise de parintii bisericii pe diferite teme, menita sa-i aduca pe cititori la aflarea adevarului prin confruntarea unor opinii divergente.
Autor si al unei autobiografii, Historia calamitatum, cea mai cunoscuta scriere a sa ramane seria de scrisori schimbate cu Héloïse, dupa retragerea lor la manastire.
1509: Henric al VII-lea al Angliei
Henric Tudor, conte de Richmond (1456-1461), apoi rege al Angliei din 1485, sub numele de Henric al VII-lea, primul domnitor al dinastiei Tudor.
Henric a devenit rege în 1485, după ce l-a învins pe regele Richard al III-lea, care a fost ucis la Bosworth. Intemeietor al dinastiei Tudorilor, Henric al VII-lea a pus capat Războiului celor Două Roze, căsătorinde-se cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, unind astfel casele de Lancaster şi York. Au avut şapte copii, dar numai patru au supravieţuit: Arthur, Margaret, Mary si viitorul Henric al VIII-lea, cel care a avut şase soţii.
După moartea fiului cel mare, Arthur, în 1502, Henric a obţinut dispensă de la Papa Iulius al II-lea, astfel încât văduva Catherine să se căsătorească cu fiul cel mic, Henric, dar căsătoria a avut loc abia după moartea lui Henric al VII-lea.
1736: Eugen de Savoia, feldmareșal al Sfântului Imperiu Roman (n. 1663)
1910: Mark Twain, jurnalist, romancier şi umorist american (n. 1835)
A crescut intr-un oras portuar, aflat de-a lungul fluviului Mississippi, care i-a inspirat două dintre operele sale majore: Aventurile lui Tom Sawyer şi Aventurile lui Huckleberry Finn. A fost succesiv, tipograf, pilot pe Mississippi, cautator de aur şi jurnalist. A fost primul umorist american care a fost recunoscut ca un mare maestru al literaturii naţionale.
1918: Baronul Manfred von Richthofen (Baronul Roșu), asul aviației de vânătoare din Primul Război Mondial (n. 1893)
1965: Sir Edward Victor Appleton, fizician britanic, laureat al Premiului Nobel (n. 1892)
1965: Petre Antonescu, arhitect român (n. 1873)
1971: Nicolae Bagdasar, filosof român (n. 1896)
1976: A.C. Vaida, prozator român (n. 1910)
1984: Marcel Iancu, pictor, arhitect și eseist originar din România (n. 1895)
1996: Djohar Dudaev, primul președinte al Republicii Cecenia
2001: Antonio Asensio, președintele și fondatorul grupului de presa ZETA
2010: Juan Antonio Samaranch, fost președinte al Comitetului Internațional Olimpic