21 Mai

 

1991: Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, culturii şi ideilor, filosof şi eseist politic, scriitor român de povestiri scurte (n. 5 ian. 1950)

A activat mult timp ca profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago, şi a predat, de asemenea, istoria culturii româneşti la Universitatea din Groningen.

Expert in gnosticism si magie renascentista, a fost încurajat şi s-a împrietenit cu Mircea Eliade, deşi s-a distanţat treptat de mentorul său. Culianu a publicat lucrări decisive asupra interrelaţiilor dintre ocult, Eros, magie, fizica şi istorie.

Culianu s-a născut în Iaşi, într-o familie de intelectuali – mama şi bunicul său au fost profesori universitari, străbunicul, Nicolae Culianu, fusese junimist şi rec­tor al Universităţii din Iaşi, iar tatăl era licenţiat în drept şi avocat. După studiile gimnaziale, Culianu urmează cursurile Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale din cadrul Universitatii din Bucureşti şi, în urma unei burse, pleaca in Italia unde i-a fost acordat azil politic, în timp ce participa la cursuri de istoria religiilor înPerugia, în iulie 1972. A absolvit la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano, obtinand doctoratul in 1975.

A trăit pentru scurt timp în Franţa şi in Olanda, înainte de a pleca din Europa, cu destinatia Chicago, în Statele Unite ale Americii. Acolo, după un stagiu ca profesor invitat, a devenit profesor la Universitatea din Chicago. Si-a luat un doctorat la Universitatea din Paris IV (Sorbona, 1980-1987), în ianuarie 1987, cu teza “Cercetări asupra dualismelor Occidentului. O analiza a miturilor principale”, sub coordonarea lui Michel Meslin.

A desfăşurat o activitate ştiinţifică susţinută, elaborand numeroase studii, eseuri, articole în domeniul gnosticismului şi a devinit profesor de istoria religiilor la universităţile din Milano, Groningen şi Chicago.

După ce a terminat trei doctorate şi a devenit expert în şase limbi, Culianu s-a specializat în magie renascentista si misticism. A devenit prietenul, şi mai târziu executorul literar al lui Mircea Eliade, celebru istoric al religiilor. A fost discipol şi colaborator al lui Mircea Eliade, dar s-a distanţat treptat de acesta, structurând o conceptie personală în domeniul istoriei religiilor. Morfodinamica, noul concept elaborat de Culianu, definea rădăcinile formelor pe care le au diferitele rituri şi credinte ca fiind scheme inerente ale gândirii, care le poate produce şi reproduce la infinit, după un tipar unic. Teoria a starnit reacţii contradictorii, fiind recunoscuta de unii (Umberto Eco), dar contestata de alţii.

Culianu a divorţat de prima soţie, iar în momentul morţii era logodit cu Hillary Wiesner, o absolventa a Universitatii Harvard, de 27 de ani.

Este autorul a numeroase studii de specialitate, printre care Experiente ale extazului, Eros şi magie în Renaştere (1484, 1984), Gnozele dualiste ale Occidentului (1990), Dicţionar al religiilor (1990; coautor, împreună cu M. Eliade şi H.S. Wiesner), Călătorii in lumea de dincolo (1991), Arborele cunoaşterii: mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern (1992), dar şi al unor nu­vele şi romane: Hesperus (1991), Pergamentul diafan (1989). A scris, de asemenea, articole de ficţiune şi de politică.

Culianu a fost asasinat în 1991, în condiţii neelucidate, in campusul Universităţii din Chicago. S-a sugerat deseori ca moartea sa a fost rezultatul vederilor sale critice asupra politicii naţionale româneşti. Unele elemente de dreapta din politica românească au sărbătorit in mod deschis uciderea lui. Securitatea română, pe care a criticat-o ca o forţă “a prostiei epocale”, a fost, de asemenea, suspectata de implicare şi de utilizarea de fronturi de marionete sub acoperire.

La cateva minute dupa încheierea unei conversaţii cu studentul său de doctorat, Alexander Arguelles, la vremea prânzului, într-o zi când clădirea era plina de vizitatori pentru o vânzare de carte, Culianu a fost asasinat în toaleta Scolii de Teologie, Swift Hall, de la Universitatea din Chicago. A fost împuşcat cu un singur glont, în partea posterioara a capului. Identitatea criminalului şi motivul asasinarii sunt încă necunoscute.

Au apărut speculaţii referitoare la faptul ca a fost ucis de agenti ai fostei Securitati, din cauza articolelor politice, în care a atacat regimul comunist. Crima a avut loc la un an şi jumătate după Revoluţia Română şi moartea lui Nicolae Ceauşescu.

Inainte de a fi ucis, a publicat o serie de articole şi interviuri, in care a criticat dur regimul de dupa revolutie al lui Ion Iliescu, ceea ce a facut din Culianu unul dintre adversarii cei mai zgomotosi ai guvernului. Mai multe teorii au asociat uciderea lui Culianu de Serviciul Român de Informaţii, care este perceput pe scară largă ca succesor al fostei Securităţi; in plus, mai multe pagini din dosarele lui Culianu de la Securitate lipsesc in mod inexplicabil. Unele rapoarte sugerează faptul că Ioan Petre Culianu a fost ameninţat prin apeluri telefonice anonime, în zilele anterioare uciderii lui.

Implicarea ultra-naţionalistilor şi a neo-fascistilor, ca participanti ai unei relansari a Gărzii de Fier, discursul naţionalist din anii târzii ai regimului Ceauşescu şi creşterea popularitatii partidelor extremiste Vatra Românească şi România Mare, nu au fost excluse din scenariile posibile. Potrivit lui Vladimir Tismăneanu: “[Culianu] a formulat cea mai devastatoare acuzatie a noii uniuni de extrema stângă şi extrema dreaptă din România.” In cadrul criticii Garzii de Fier, Culianu a ajuns sa expuna legaturile lui Mircea Eliade cu aceasta mişcare în perioada interbelică (din acest motiv, relaţiile dintre cele două cadre universitare s-au deteriorat in ultimii ani de viaţă ai lui Eliade).

FBI a investigat, de asemenea, posibilitatea unui grup ocult care a fost implicat în uciderea sa, ca urmare a activitatii lui Culianu în acest domeniu.

Ioan Petru Culianu

987: Regele Ludovic al V-lea al Franței

1471: Regele Henric al VI-lea al Angliei (n. 1421)

1481: Regele Christian I al Danemarcei (n. 1426)

1639: Tommaso Campanella, calugar dominican, filosof , teolog, astrolog si poet italian (n. 1568)

Nascut Giovanni Domenico Campanella. A fost interesat în primul rând de politica din vremea sa (monarhia spaniola care domnea atunci asupra Calabriei integrate în Regatul celor Două Sicilii), şi a dezvoltat, în special în cartea sa, Cetatea Soarelui, teze ale filosofiei politice care tind spre utopie. A elaborat, de asemenea, propria sa teorie a cunoaşterii.

 

Casa lui Tommaso Campanella la Stignano

Adept, în tinereţe, al naturalismului lui Telesio (“Filozofia demon­strată prin simţuri”), i s-au intentat mai multe procese pentru erezie. Ulterior, şi-a modificat doctrina prin integrarea unor elemente de teologie catolică. A fost intemniţat, intre 1599-1626, pen­tru faptul că a condus un complot împotriva stăpînirii spaniole din Calabria.

 

Celula lui Tommaso

A imaginat un sistem de comunism utopic susţinut de reguli teocratice (“Cetatea soarelui”). La città del Sole (in latina, Civitas Solis) este o utopie compusa de calugarul dominican, Tommaso Campanella, în timpul sederii sale în închisoare, în 1602. Aceasta versiune va fi publicată abia în secolul XX. Campanella a scris o doua versiune în 1613, care va fi publicata în 1623.

Cetatea Soarelui este un dialog între un marinar genovez, şi un om numit “Ospitalierul”, adică un cavaler al Ordinului de Malta. Genovezii prezintă caracteristicile acestui oraş pe care l-ar fi descoperit. Oraşul este înconjurat de şapte ziduri fortificate si condus de un “metafizician”. “Economia sa este planificată şi de tip colectivist. Aici se practică eugenia (ameliorarea populațiilor umane prin măsuri genetice), sub forma unui plan de reproducere utilizat pentru a perpetua anumite caracteristici fizice. Oraşul urmează principiile legilor naturale, care sunt manifestate prin observarea stelelor, astrologia determinand, astfel, multe aspecte ale vieţii de zi cu zi a Solarienilor.

Aceasta forma dialogata este o reminiscenţă a dialogului platonician, care, de asemenea, este folosit de Thomas Morus, optzeci si şase de ani mai devreme.

1690: John Eliot, misionar englez (n. 1604)

1836: Barbu Paris Mumuleanu, poet român (n. 1794)

1892: Grigore I. Cobălcescu, întemeietorul școlii românești de geologie (n. 1831)

1894: August Kundt, fizician german care a studiat fenomenele ondulatorii (n. 1839)

A inventat tubul Kundt in care sunt puse in evidenta undele stationare datorate vibratiilor unui fluid. Cercetari in domeniile termodinamicii, opticii si acusticii. A descoperit dispersia anormala a luminii, in 1871.

A studiat matematica şi fizica, intre 1859 – 1864, la Universitatea dinLeipzig, unde si-a pregătit teza, sub conducerea lui Heinrich Gustav Magnus. Cercetarile sale in domeniul opticii si acusticii l-au condus, în 1866, la conceperea “tubului Kundt.”

Tubul Kundt

A obţinut Abilitarea în 1867, iar în 1868, a candidat la postul de profesor la Politehnica Federala din Zurich, înainte de a fi chemat la Universitatea din Wurzburg, în 1870. Aici, a descoperit aerosolii. In 1872, Guvernul imperial german l-a insarcinat pe Kundt cu organizarea noului Institut de Fizica al Universitatii din Strasbourg. In acest institut, în 1876, a dovedit faptul ca in faza gazoasa mercurul este monoatomic. In 1888, a obţinut prima oglindă prin pulverizare catodica, iar mai târziu, în acelasi an, a fost invitat sa se alature Universitatii din Berlin, unde a devenit profesor. Aici a lucrat la Physikalisch-Technische Bundesanstalt (PTB), Agentia Nationala de Meteorologie a Republicii Federale Germania, sub conducerea lui Hermann von Helmholtz.

Printre studenţii lui Kundt, s-a numarat si Wilhelm Conrad Röntgen, care a fost asistentul său.

1949: Klaus Mann, scriitor germano–american, fiul lui Thomas Mann (n. 1906)

Klaus Heinrich Mann a fost fiul scriitorului Thomas Mann si nepotul lui Heinrich Mann.

A intrat în literatura în primii ani ai Republicii de la Weimar, dovedindu-se mai întâi sensibil spre un estetism inspirat de poetul, promotor al simbolismului, Stefan George, scriind primul sau roman. A parasit Germania, atunci când naziştii au venit la putere, în 1933, activitatea sa luand o noua directie. Neavand cetăţenie germană, în 1935, a devenit cetăţean cehoslovac.

Instalat în SUA în 1938, a devenit cetăţean american, în 1943, şi s-a înrolat în armata Statelor Unite. Victima a drogurilor, depresiv, negăsindu-si locul în Europa postbelica, s-a sinucis cu o supradoză de somnifere. In ceea ce priveşte opera, ignorata în timpul vieţii sale, aceasta a fost redescoperită dupa mulţi ani de la moartea sa. Klaus Mann este in prezent considerat unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai literaturii de limba germana, în special ai literaturii emigratiei.

1964: Tudor Vianu, filosof, estetician, critic literar, scriitor, comparatist, memorialist român (n. 1898 (S.N.)

1964: James Franck, fizician german, laureat al Premiului Nobel (n. 1882)

Co-laureat, impreuna cu Gustav Ludwig Hertz, al Premiului Nobel pentru Fizică în 1925 “pentru descoperirea legilor care guverneaza impactul dintre un electron și un atom”.

James Franck s-a născut înHamburg. A obtinut doctoratul in 1906 si a primit Venia legendi (autorizatia de a preda la o universitate), sau Abilitarea, pentru fizica in anul 1911, la Universitatea din Berlin, unde a tinut prelegeri şi a predat până în 1918, ajungand pana la poziţia de profesor “extraordinarius” (profesor suplinitor, fara catedra, netitular).

După Primul Război Mondial, în care a luptat şi a fost distins cu medalia Crucea de Fier clasa 1, Franck a devenit şef al Diviziei de Fizica Kaiser Wilhelm Gesellschaft pentru Chimie-Fizica. In 1920, Franck a devenit profesor “ordinarius” (profesor titular) de fizica experimentala şi director al celui de Al Doilea Institut de Fizică Experimentala de la Universitatea din Göttingen. Intre timp, a lucrat in domeniul fizicii cuantice, impreuna cu Max Born, care era director al Institutului de Fizică Teoretică.

In 1925, a primit Premiul Nobel pentru Fizică, în special pentru activitatea din perioada 1912-1914, pentru experimentul Franck-Hertz, o confirmare importanta a modelului lui Bohr al atomului. A fost responsabil pentru descoperirea principiului Franck-Condon pentru reactiile fotochimice.

In 1933, după ce naziştii au venit la putere, Franck, fiind evreu, a decis să părăsească postul de profesor de la Göttingen, Germania. Fiind vizat de legea din 7 aprilie 1933 ce excludea evreii din functii publice, a publicat o scrisoare deschisă de demisie, refuzând excepţia care i se acordase ca veteran, spunând: “Noi, germanii de origine evreiasca, suntem tratati ca niste străini şi duşmani ai patriei”. Si-a părăsit postul din Germania, şi si-a continuat cercetarile în Statele Unite, la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore şi apoi, după un an în Danemarca, în Chicago. Aici, a participat la Proiectul Manhattan în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind director al diviziei de Chimie a laboratorului metalurgic de la Universitatea din Chicago.

A fost presedintele Comitetului pentru problemele politice şi sociale privind bomba atomică. Acest comitet a inclus, de asemenea, alti oameni de stiinta din laboratorul metalurgic al Proiectului Manhattan de la Universitatea din Chicago, printre care Donald J. Hughes, J. J. Nickson, Eugene Rabinowitch, Glenn T. Seaborg, J. C. Stearns şi Leo Szilard. Comitetul a emis pe 11 iunie 1945, un raport (“Raportul Franck 3”), care recomanda să nu utilizeze bomba atomica asupra oraselor japoneze, atragand atentia asupra consecintelor pe care le implica utilizarea in scop militar a acesteia.

Când Germania nazistă a invadat Danemarca, în Al Doilea Război Mondial, chimistul maghiar George de Hevesy a dizolvat medaliile de aur ale Premiilor Nobel pentru Max von Laue şi James Franck, în apa regala (in latina, aqua regia; acid de culoare roșie sau galbenă, format din amestecul concentrat de acid azotic și acid clorhidric, folosit, de obicei, pentru dizolvarea metalelor “nobile”, precum aurul și platina) pentru a preveni furtul acestora de catre nazişti de la acestia. Chimistul a pus soluţia rezultată pe un raft, în laboratorul lui de la Institutul Niels Bohr. După război, a găsit soluţia netulburată şi a precipitat aurul din acid. Societatea Nobel a refacut medaliile Premiilor Nobel, folosind aurul original.

Franck a fost laureat al Premiului Rumford, în 1955, pentru cercetarile sale asupra fotosintezei. A devenit membru al Royal Society pe 23 aprilie 1964.

1970: Crin Teodorescu, regizor și teoretician de teatru român (n. 1925)

1973: Grigore Moisil, matematician român, parintele informaticii, membru al Academiei Romane (n. 10 ian. 1906)

Grigore Constantin Moisil s-a nascut in Tulcea si a studiat la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, cea mai veche universitate din ţara, fondata în anul 1860, printr-un decret al lui Alexandru Ioan Cuza. Cercetarile sale s-au concentrat asupra logicii matematice (algebra Łukasiewicz-Moisil), logicii algebrice, algebrei multi-valente (algebrele Lukasiewicz), algebrei si ecuatiilor diferenţiale.

A avut, de asemenea, o contribuţie semnificativă la introducerea primelor calculatoare in România, fiind considerat parintele informaticii. Moisil a fost, de asemenea, membru al Academiei de Stiinte din Bologna si al Institutului Internaţional de Filosofie. In 1996, Societatea de Informatica, IEEE Computer Society, i-a acordat post-mortem premiul Computer Pioneer.

1981: Ioan Cușă, poet român, stabilit în Franța (n. 1925)

1994: Ștefan Tapalagă, actor român de teatru și film (n. 1933)

2000: Sir John Gielgud, actor, regizor, şi producător britanic (n. 1904)

Descendent al renumitei familii de actori, Terry, a obţinut aprecierea internaţională pentru interpretarea tinerească, emotionanta si expresiva a lui Hamlet, care a depasit toate recordurile de box office de pe Broadway, în 1937. Era cunoscut pentru frumoasa interpretare a versurilor şi în special pentru vocea lui caldă şi expresiva, pe care colegul său, Sir Alec Guinness o asemana cu o “trompeta de argint înfăşurată în mătase”.

Gielgud este unul dintre puţinii actori de teatru care au castigat un Oscar, Emmy, Grammy, şi Premiul Tony. A fost stranepotul actritei britanice de teatru, (Dame) Ellen Terry. Este considerat unul dintre cei mai mari interpreti (impreuna cu Sir Laurence Olivier), ai teatrului britanic, şi în special al pieselor lui Shakespeare.

In 1994, Globe Theatre din Londra, a fost redenumit Teatrul Gielgud în onoarea sa.

2000: Barbara Cartland, scriitoare britanică (n. 1902)

Dame Mary Barbara Hamilton Cartland a fost unul dintre autorii cei mai prolifici ai secolului XX. Este cunoscută pentru numeroasele sale romane romantice de fictiune. A  scris, de asemenea, si sub numele de căsătorie, Barbara McCorquodale.

A devenit una dintre figurile cele mai proeminente ale societăţii londoneze şi una dintre cele mai populare personalităţi din media Marii Britanii, aparand de multe ori la evenimente publice şi la televizor, îmbrăcata în roz, marca ei vestimentara, şi tinand discursuri despre dragoste, sănătate şi probleme sociale şi politice.

Barbara Cartland a scris 723 de cărţi, traduse în 36 de limbi şi vândute intr-un miliard de exemplare. Ritmul in care scria era de doua carti pe luna.

2002: Niki de Saint Phalle, pictoriță, sculptoriță si producatoare de film franceză (n. 1930)

Născută sub numele Cathérine Marie-Agnès Fal de Saint Phalle, Niki de Saint Phalle a fost mai intai cântăreaţa şi nu a urmat studii de artă, dar a început să picteze în 1952. In 1961, a devenit membra a grupului Noii realisti, alaturi de Gerard Deschamps, César, Mimmo Rotella, Christo şi Yves Klein. A fost sotia artistului Jean Tinguely.

2008: Howard Dill, din Noua Scotie (Canada), celebrul cutivator de dovleci gigant pentru concursuri. In 1980, a stabilit recordul mondial cu un dovleac a carui greutate era de 459 de livre (208 kg).

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.