Comemorari 22 decembrie
1880: George Eliot (Mary Ann Evans), scriitoare britanică (n. 1819)
Mary Anne (Mary Ann, Marian) Evans, cunoscută sub pseudonimul George Eliot, este considerată una dintre cele mai mari scriitoare ale epocii victoriene. Romanele sale, situate într-o Anglie provincială, în zona rurală Midlands (din centrul Angliei), sunt cunoscute pentru realismul și profunzimea lor psihologică.
Si-a ales un pseudonim literar masculin, spunea ea, pentru a fi sigură că operele sale vor fi luate în serios, aidoma lui Georges Sand și altor scriitoare din epoca respectivă, deoarece scriitoarele nu aveau succes la public la fel ca bărbații. Până în perioada modernă, în care a trăit și a scris Virginia Woolf, femeile au resimțit efectele acestor prejudecăți.
Deși autorii acestei perioade publicau în mod deschis sub numele lor reale, utilizarea unui nume masculin îi permitea să se asigure că operele sale nu vor fi percepute ca simple romane de dragoste. Celălalt factor decisiv ar fi putut fi dorința de a fi judecată separat de activitatea sa deja recunoscută ca editor și critic și dorința de a-și păstra viața privată departe de curiozitatea publicului și, în special, relația sa cu George Henry Lewes, un bărbat căsătorit, alături de care a trăit mai bine de 20 de ani.
Mary Anne Evans a fost al treilea copil al lui Robert Evans și al Christianei Pearson. Tatăl său, Robert Evans, era administrator la Castelul Arbury Hall, deținut de familia Newdigate (Warwickshire) și locuia împreună cu familia la o fermă de la marginea proprietății. Din căsătoria anterioară a tatălui ei cu Harriet Poynton, Mary Anne avea un frate vitreg și o soră vitregă. La începutul anilor 1820, familia s-a mutat undeva între Nuneaton și Coventry.
Începuturile vieții sale au fost dificile, într-o societate britanică cu clase sociale bine ierarhizate. Tânăra Marian (contracția lui Mary Anne) se dezvăluie a fi încăpățânată și capricioasă. Datorită poziției tatălui ei la conac, i s-a permis să viziteze biblioteca castelului; acolo va citi pe Walter Scott și Shakespeare. La treisprezece ani a fost trimisă la o școală de maici baptiste din Coventry, unde a învățat franceza și l-a descoperit pe Pascal. Foarte repede, religia a căpătat o mare influență în viața sa.
În 1836 mama ei a murit și Mary Anne s-a întors acasă pentru a-și asuma noul rol de stăpână a casei, dar și-a continuat studiile sub îndrumarea unui tutore și și-a continuat corespondența cu Maria Lewis, una dintre profesoarele ei care îi devenise prietenă. Cu toate acestea, constrângerile epocii victoriene erau apăsătoare pentru tânăra fată. Ea căuta frecvent compania fratelui ei Isaac, pe care îl însoțea la Londra. Și când Isaac s-a căsătorit, s-a mutat împreună cu tatăl său la Foleshill lângă Coventry. Acolo, anturajul ei s-a extins, iar Marian putea frecventa alte cercuri din rândul clericilor locali. A întâlnit-o pe Sara Hennell, menajeră a familiei Bonham-Carter, părinții lui Florence Nightingale. S-a împrietenit, de asemenea, cu cuplul Charles și Cara Bray. Charles era producător de panglici și își cheltuia averea în proiecte filantropice și construirea de școli. Prima sa lucrare publicată a fost traducerea lui David Strauss, Viața lui Isus, 1846.
După moartea tatălui ei, a plecat în Elveția împreună cu familia Bray. La Geneva s-a împrietenit cu familia D’Albert-Durades, pictor și cu soția sa. La întoarcerea la Londra, a rămas o vreme cu fratele ei și-a schimbat prenumele în Marian. Din această perioadă datează intenția de a-și câștiga existența din scris.
S-a mutat la John Chapman, editorul traducerii sale Viața lui Isus. Chapman tocmai cumpărase ziarul de stânga, The Westminster Review, iar Marian a devenit asistenta sa în 1851. Marian era fascinată de acest bărbat, care însă nu era deranjat de indignarea provocată de faptul că locuia cu soția și iubita sub același acoperiș. Dar era și un om cultivat, care întreținea numeroase relații cu lumea mondenă în cercurile editoriale, iar Marian intenționa, în ambiția ei, să profite de anvergura unui astfel de personaj. Nu este surprinzător faptul că, la început discret și apoi mai deschis, tânăra Marian s-a îndrăgostit de angajatorul ei. În lumea literară predominant masculină din Londra, Marian uimea și chiar scandaliza prin prezența ei. Totuși, acolo l-a întâlnit pe sociologul și psihologul Herbert Spencer, care era la acea vreme o figură importantă din lumea intelectuală. Acesta tocmai publicase Statica socială, în 1850, și era redactor-șef al revistei The Economist. Marian s-a îndrăgostir de el, dar Spencer a îndepărtat-o.
Filosoful și criticul George Henry Lewes a cunoscut-o pe Marian Evans în 1851, iar în 1854 au decis să trăiască împreună. Lewes era căsătorit cu Agnes Jervis, dar păstra cu aceasta practica uniunii libere; de altfel, pe lângă cei trei copii ai cuplului, Agnes a avut copii de la un alt bărbat, Thornton Hunt, primul editor al cotidianului britanic The Daily Telegraph. Această practică deschisă a ceea ce era considerat adulter îl împiedica pe Lewes să divorțeze.
George Henry Lewes
În 1854 Marian și George au călătorit împreună în Germania, mergând la Weimar și Berlin. Marian și-a continuat cercetările despre teologie necesare pentru traducerea operei lui Ludwig Feuerbach, Esența creștinismului și a Eticii lui Spinoza, rămasă neterminată.
Călătoria în Germania a fost un fel de lună de miere pentru cuplu, iar Marian a adaugat numelui său pe cel de Lewes. Adulterul în acea vreme nu era ceva neobișnuit, dar faptul că Lewes și Evans se afișau în mod deschis ca un cuplu în afara căsătoriei, îi scandaliza pe cei din jur. Reveniți în Anglia, Marian s-a îndepărtat de societățile literare din Londra și s-a dedicat devenirii unui romancier pe deplin. O dorință pe care și-a afișat-o într-unul din ultimele ei articole pentru Review, adoptând pseudonimul George Eliot.
În 1857 Amos Barton, prima parte din Scene din viața unui cleric, a fost publicată în Revista Blackwood și a fost foarte bine primită. Primul său roman, publicat în 1859, s-a numit Adam Bede și a avut un succes imediat, dar interesul s-a îndreptat foarte repede către identitatea reală a autorului, despre care se credea că este un pastor sau soția unui pastor. După publicarea lui Adam Bede, i s-a atribuit paternitatea lui Joseph Liggins. În cele din urmă, adevărata George Eliot și-a dezvăluit identitatea: autorul era ea, Marian Evans Lewes.
Opera literară
În 1856, George Eliot a publicat un studiu despre publicația în cinci volume a lui John Ruskin despre Pictorii moderni. Romanele sale Adam Bede, Moara de pe Floss, și Silas Marner sunt scrieri politice. În Middlemarch, ea narează povestea locuitorilor unui mic oraș englez, în ajunul proiectului Legii Reformei din 1832. Romanul se remarcă prin profunda perspectivă psihologică și caracterul sofisticat al portretelor realizate. Descrierea societatății rurale atrage un public larg, împărtășind cu William Wordsworth, gustul pentru detalii din viața simplă și obișnuită a vieții de la țară.
În Romola, un roman istoric publicat în 1862, George Eliot își situează povestea la sfârșitul secolului al XV-lea la Florența, bazându-se pe viața preotului italian Girolamo Savonarola.
Posteritatea
Opera sa a fost remarcată de Virginia Woolf în 1919, care a scris despre Middlemarch: „Unul dintre puținele romane britanice scrise pentru adulți”. În Franța, Albert Thibaudet, Marcel Proust, André Gide, Charles Du Bos îi recunosc talentul.
În 1994, criticul literar Harold Bloom a plasat-o pe George Eliot printre cei mai importanți scriitori din Occident din toate timpurile. În 2007, într-un sondaj publicat de The Times, Middlemarch a fost votată a zecea cea mai mare operă literară scrisă vreodată.
Numeroase adaptări pentru film și televiziune au făcut cunoscută opera lui George Eliot unui public larg. În 2018, istoricul francez Mona Ozouf a adus un omagiu lui George Eliot și a făcut o paralelă cu o altă scriitoare, George Sand.
1646: Petru Movilă, teolog, om de cultură, mitropolit al Kievului, sprijinitor al tiparului în spațiul românesc și fondator a mai multe tipografii (n. 1596)
1666: Guercino (Giovannni Francesco Barbieri), pictor baroc italian (d. 1591)
Il Guercino, pe numele original Giovanni Francesco Barbieri, 8 febr. 1591- 22 dec. 1666, născut în Cento, lângă Ferrara, Statele Papale, Italia, pictor italian ale cărui fresce au exploatat plafonul iluzionist, având un impact profund asupra decorului baroc din secolul al XVII-lea. Supranumele Il Guercino (Sașiul; care are strabism, care se uită cruciș) a derivat dintr-un defect fizic.
Guercino a fost pregătit mai întâi la nivel local, dar influența formativă asupra stilului său i-a venit de la Bologna, în special din picturile naturaliste ale lui Lodovico Carracci. Astfel de lucrări timpurii precum „Madonna în glorie cu sfinți și un donator” (1616; Muzeul Regal de Arte Frumoase, Bruxelles) au dimensiuni mari, culori puternice și tușe largi și viguroase. Metoda de utilizare a luminii și a umbrelor nu avea legătură cu descoperirile lui Caravaggio și era derivată din Bologna și Veneția, pe care Guercino le-a vizitat în 1618.
În 1621 Guercino a plecat la Roma, unde a jucat un rol important în evoluția artei Barocului Târziu Roman. Printre multe alte comenzi, a decorat Cazinoul Ludovisi.
Fresca principală, „Aurora”, de pe plafonul Marii Săli, este o lucrare romantică plină de vervă, pictată pentru a apărea ca și când nu ar exista tavan, astfel încât privitorul să poată vedea carul Aurorei care se mișcă direct deasupra clădirii. Cu toate acestea, ea dezvăluie deja ceva din experiența crucială a șederii sale la Roma, contactul cu secretarul privat al Papei Grigore al XV-lea, Monsignor Agucchi, un susținător al clasicismul stilului roman echilibrat și temperat al lui Annibale Carracci.
Guercino pare să fi încercat să-și dezvolte propriul stil conform cu principiile lui Carracci, efort reflectat în „Sfânta Petronilla”(1621; Muzeul Capitolin, Roma).
La moartea Papei Grigore al XV-lea, în 1623, Guercino și-a deschis un atelier în Cento. Apoi, la moartea lui Guido Reni (1642), a cărui poziție la Bologna ca moștenitor al lui Annibale Carracci fusese inatacabilă, s-a mutat în acel oraș, unde a fost pictorul principal până la moartea sa.
Guercino, Avraam alungând pe Agar și pe Ismael
Unele dintre lucrările târzii ale lui Guercino, precum „Avraam alungând pe Agar și pe Ismael” (1657–1658; Brera Picture Gallery, Milano), sunt realizări impresionante, dar alte picturi din aceeași perioadă, par slabe sau sentimentale.
1867: Théodore Rousseau, pictor francez, fondator al Școlii de la Barbizon. (n. 1812)
Observator minuțios al naturii în toate anotimpurile anului, arta lui posedă în același timp un caracter realist, din dorința de a picta natura așa cum se prezintă ea și un caracter romantic prin tendința de a-și identifica propria personalitate cu natura zugrăvită în tablourile sale.
1867: Jean-Victor Poncelet, matematician francez (n. 1788)
1930: Vintilă I.C. Brătianu, politician și economist român, membru de onoare al Academiei Române (n. 1867)
1956: Nicolae Labiș, poet român (n. 1935)
1979: Darryl F. Zanuk, producător american de film (n. 1902)
Unul dintre principalii producători ai epocii de aur a Hollywoodului, Darryl F. Zanuck, al carui nume este asociat cu filmele de succes “The Longest Day” (Ziua cea mai lungă) şi ”How Green Was My Valley” (Ce verde era valea mea), a murit de pneumonie în Palm Springs, California.
1989: Samuel Beckett, dramaturg irlandez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1969 (n. 1906)
Scriitor și poet irlandez, Samuel Beckett a fost și un dramaturg talentat. A scris în engleză și franceză. Este autorul piesei „Așteptându-l pe Godot”, o mică bijuterie a teatrului absurd.
Născut pe 13 aprilie 1906 în Foxrock, o suburbie a Dublinului din Irlanda, Samuel Beckett a crescut într-o familie protestantă burgheză. Fiu al unui inspector cantitativ în construcții și al unei infirmiere, tânărul Samuel a studiat franceza foarte devreme. O cale pe care a urmat-o când a început să studieze limbile (franceză, italiană și engleză) la Trinity College din Dublin în 1923.
Destul de solitar, Beckett avea tendința să se izoleze. În timpul studiilor și-a întâlnit prima dragoste și a experimentat o dureroasă despărțire. A absolvit și a fost numit lector de limba engleză la ENS din Paris în 1928. În acest moment, l-a cunoscut pe scriitorul James Joyce, cu care s-a împrietenit. Influențat de acesta din urmă, a scris primul său eseu în 1929, Dante… Bruno. Vico… Joyce.
În anul următor, s-a întors la Dublin unde și-a continuat studiile și a ocupat funcția de asistent de limba franceză. Cu diploma de master în literatură în buzunar, a părăsit universitatea în 1931 pentru a călători în Europa.
Samuel Beckett se luptă să-și publice primele cărți
După ce a călătorit prin Europa , Samuel Beckett s-a întors la Dublin în 1932. Tatăl său, de care era foarte apropiat, a murit în anul următor. Instabil, izolat și confruntat cu multiple eșecuri cu editorii, scriitorul a urmat ședințe de psihoterapie la Londra.
În același timp, a fost publicată prima sa colecție de nuvele, dar cenzurată în Irlanda, lucrarea s-a străduit să se facă cunoscută. A începe să-și scrie cartea Murphy. Întors la Paris, în 1937, a fost atacat cu un cuțit. În mod ironic, datorită acestei agresiuni a găsit-o pe Suzanne Dechevaux-Dumesnil, care îi devine parteneră.
Samuel Beckett a rămas în Franța în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a luat parte la Rezistența împotriva ocupației germane. Această perioadă tulbure i-a influențat considerabil scrierile, marcate în special de poveștile deportării. După ce a fost refuzat de 36 de ori, autorul a reușit în sfârșit să publice primul său roman, Murphy, la Editura Bordas, în 1947. După aceea, Samuel Beckett a decis să-și scrie cărțile în limba franceză.
Samuel Beckett devine un dramaturg de succes cu piesa Așteptându-l pe Godot
Între 1945 și 1950, Samuel Beckett s-a dedicat în totalitate activității sale de scriitor. Opera sa bilingvă tinde spre abstractizare în literatură. Decis să scrie în franceză, autorul a scris trilogia Molloy, Malone Meurt (Malone moare) și L’Innommable (Cel ce nu poate fi numit) la sfârșitul anilor 1940.
Aceste cărți marchează un punct de cotitură în modul de scriere al scriitorului, cu o dezgolire minimalistă din ce în ce mai marcată. În același timp, prins într-o oarecare frenezie literară, a scris celebra sa piesă absurdă, Așteptându-l pe Godot. Montată în 1953, piesa i-a adus un succes considerabil lui Samuel Beckett. De atunci, scriitorul s-a transformat în dramaturg, scriind mai multe piese, printre care Sfârșitul jocului (Fin de partie), 1957. În 1961, s-a căsătorit cu partenera sa, Suzanne. Piesa Zile fericite (Oh, les beaux jours) a fost pusă în scenă în același an.
Samuel Beckett a primit Premiul Nobel pentru Literatură
În 1969, Beckett a cunoscut consacrarea. Scriitorul solitar a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Samuel Beckett, care a refuzat mereu interviurile și a fugit de jurnaliști, nu își va ridica premiul.
Și-a încearcat talentul în cinema și a scris scenariul unui film, intitulat sobru Film. La sfârșitul vieții, scrisul lui Samuel Beckett a devenit și mai rafinat. Nu a încetat să exploreze limbajul cu texte precum Convulsii (Soubresauts).
Samuel Beckett, scriitor și dramaturg irlandez emerit, a murit într-o casă de bătrâni din Paris, unde locuia doar de puțin timp, pe 22 decembrie 1989. Suferind de boala Parkinson, a dispărut la câteva luni după soția sa, Suzanne. Se odihnește alături de soția sa în cimitirul Montparnasse.