Aniversari

22 ianuarie

1788: Lord Byron (George Gordon), poet englez (d. 1824)

George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron. Unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley și John Keats, contemporani ai săi, autor de satire, cunoscut în sec. al XIX-lea drept “egoistul posomorât” din poemul său autobiografic Pelerinajul lui Childe Harold. Este apreciat mai ales pentru realismul satiric din Don Juan. Acesta din urmă a rămas incomplet din pricina morții poetului.

Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci și vieții sale, trăită în extravaganță, cu numeroase povești de dragoste, datorii, despărțiri, acuzații de tot felul. Temperament liric, violent și excentric, natura solitară, a avut o existență aventuroasă.

Creator al eroului romantic, denumit ulterior byronian, sumbru și impetuos, dominat de pasiuni tumultuoase și mai ales de sentimentul exacerbat al eului, a lăsat o operă animată de o rară vervă satirică (Pelerinajul lui Childe Harold, Don Juan, Manfred) și a exercitat o mare influență asupra romantismului european. În conflict cu societatea engleză a epocii, s-a exilat pe continent. A sprijinit mișcarea carbonarilor italieni și a luat parte la Războiul pentru Independență al poporului grec.

Lord Byron, pe numele complet, George Gordon Byron, al șaselea baron Byron, 22 ian. 1788 – 19 apr.  1824, poet și satirist romantic britanic a cărui poezie și personalitate au captat imaginația Europei.

Renumit ca „egoistul posomorât” al poemului său autobiografic Childe Harold’s Pilgrimage (1812-1818) în secolul al XIX-lea, este acum apreciat pentru realismul satiric al lui Don Juan (1819-1824).

Viața și cariera

Byron s-a născut la Londra și a fost fiul frumosului și libertinului căpitan John („Mad Jack”) Byron și a celei de-a doua soții a sa, Catherine Gordon, o moștenitoare scoțiană. După ce soțul ei a risipit cea mai mare parte a averii sale, doamna Byron și-a dus fiul în Aberdeen, Scoția, unde locuiau în gazdă cu chirie mică. Căpitanul a murit în Franța în 1791.

George Gordon Byron s-a născut cu un picior strâmb și a dezvoltat devreme o sensibilitate extremă la faptul ca mergea șchiopătat. În 1798, la vârsta de 10 ani, a moștenit în mod neașteptat titlul și moșiile fratelui bunicului său William, al 5-lea baron Byron. Mama sa l-a dus cu mândrie în Anglia, unde băiatul s-a îndrăgostit de sălile fantomatice și de ruinele spațioase ale Newstead Abbey, care fuseseră prezentate Byronilor de Henric VIII. După ce a locuit o vreme la Newstead, Byron a fost trimis la școala din Londra, iar în 1801 a mers la Harrow, una dintre cele mai prestigioase școli din Anglia.

Domeniul Newstead Abbey, Nottingham

În 1803 s-a îndrăgostit de verișoara sa îndepărtată, Mary Chaworth, care era mai în vârstă și deja logodită, iar când aceasta l-a respins, a devenit simbolul lui Byron al iubirii idealizate și de neatins. A cunoscut-o probabil pe Augusta Byron, sora vitregă din prima căsătorie a tatălui său, în același an.

În 1805, Byron a intrat la Trinity College, Cambridge, unde a acumulat datorii într-un ritm alarmant și s-a complăcut în viciile convenționale ale studenților de acolo. Semnele incipientei ale atracției sale ambivalente au devenit mai pronunțate în ceea ce el a descris ulterior ca „o iubire și o pasiune violentă, deși pură” pentru un tânăr corist, John Edleston. Alături de atașamentul puternic al lui Byron față de băieți, adesea idealizați ca în cazul lui Edleston, atașamentul său față de femei de-a lungul vieții este un indiciu al forței impulsului său față de acestea.

În 1806, Byron a primit primele sale poezii tipărite în mod privat într-un volum intitulat Piese fugare (Fugitive Pieces), iar în același an a legat la Trinity ceea ce urma să fie o prietenie strânsă pe tot parcursul vieții cu John Cam Hobhouse, care i-a stârnit interesul pentru whiggismul liberal.

Primul volum de poezie publicat de Byron, Ceasuri de răgaz (Hours of Idleness), a apărut în 1807. O critică sarcastică a cărții din The Edinburgh Review i-a provocat o replică de represalii în 1809 cu o satiră de cuplete, Barzi englezi și critici scoțieni (English Bards and Scotch Reviewers), în care a atacat scena literară contemporană. Această lucrare i-a câștigat prima recunoaștere.

Ajuns la majorat în 1809, Byron și-a luat locul în Camera Lorzilor, apoi s-a îmbarcat împreună cu Hobhouse într-un lung turneu. Au navigat spre Lisabona, au traversat Spania și au pornit prin Gibraltar și Malta spre Grecia, unde s-au aventuLord Byron în costum albanezrat spre interior spre Ioánnina și spre Tepelene în Albania.

Lord Byron în costum albanez

În Grecia, Byron a început Pelerinajul  lui Childe Harold, pe care l-a continuat la Atena. În martie 1810 a navigat cu Hobhouse spre Constantinopol (acum Istanbul, Turcia), a vizitat situl Troiei și a înotat în Hellespont (actualele Dardanele) imitându-l pe Leander, unul din protagoniștii poveștii Hero și Leander din mitologia greacă.

Șederea în Grecia i-a produs lui Byron o impresie puternică și de durată. Franchețea liberă și deschisă a grecilor contrasta puternic cu rezerva și ipocrizia engleză și i-a servit pentru a-și lărgi părerile despre bărbați și maniere. S-a bucurat de soarele și de toleranța morală a oamenilor.

Byron a sosit înapoi în Londra în iulie 1811, iar mama sa a murit înainte ca el să poată ajunge la ea la Newstead. În februarie 1812 a ținut primul său discurs în Camera Lorzilor, o pledoarie umanitară care se opunea măsurilor conservatoare dure împotriva țesătorilor revoltați din Nottingham.

La începutul lunii martie, primele două cânturi din Pelerinajul lui Childe Harold au fost publicate de John Murray, iar Byron „s-a trezit faimos”. Poezia descrie călătoriile și reflecțiile unui tânăr care, dezamăgit de o viață de plăceri și petreceri, caută distragerea atenției în țări străine. Pe lângă furnizarea unui jurnal de călătorie al propriilor rătăciri prin Marea Mediterană, primele două cânturi exprimă melancolia și deziluzia resimțite de o generație obosită de războaiele epocilor postrevoluționare și napoleoniene. În poem, Byron reflectează asupra vanității ambiției, caracterului tranzitoriu al plăcerii și inutilității căutării perfecțiunii în cursul unui „pelerinaj” prin Portugalia, Spania, Albania și Grecia.

După uriașa popularitate a lui Childe Harold, Byron a devenit o celebritate în societatea whig.

[Partidul Whig se referă la un partid politic care a apărut în secolul al XVII-lea în Anglia care, de la sfârșitul secolului al XVII-lea, a militat în favoarea unui parlament puternic opunându-se absolutismului regal. El s-a opus mișcării conservatoare a vremii. Termenul, care a apărut în secolul al XVII-lea, se referea inițial la un briganzii scoțieni.]

Frumosul poet a fost prins într-o legătură cu pasionala și excentrica Lady Caroline Lamb, iar scandalul unei evadări abia a putut fi împiedicat de prietenul său Hobhouse. Aceasta i-a fost succedată ca iubită de Lady Oxford, care a încurajat radicalismul lui Byron.

În vara anului 1813, Byron se pare că a intrat în relații cu sora sa vitregă Augusta, acum căsătorită cu colonelul George Leigh. Apoi a continuat să flirteze cu Lady Frances Webster ca o deturnare de la această periculoasă legătură. Agitațiile acestor două relații amoroase și sentimentul amestecat de vinovăție și exultare pe care le-au trezit în Byron se reflectă în seria poveștilor orientale în versuri sumbre și pline de regrete pe care le-a scris în acest moment: Ghiaurul , 1813; Mireasa lui Abydos, 1813); Corsarul, 1814, din care a vândut 10.000 de exemplare în ziua publicării; și Lara, 1814.

În încercarea de a scăpa de relațiile sale amoroase prin căsătorie, Byron i-a propus uniunea, în septembrie 1814, Annei Isabella (Annabella) Milbanke. Căsătoria a avut loc în ianuarie 1815, iar Lady Byron a născut o fiică, Augusta Ada, în decembrie 1815. De la început căsătoria a fost condamnată de prăpastia dintre Byron și soția sa lipsită de umor și imaginație, iar în ianuarie 1816 Annabella l-a părăsit pe Byron pentru a locui cu părinții ei, pe fondul zvonurilor care se vehiculau în privința relațiilor sale cu Augusta Leigh și invertirea sa. Cuplul a obținut o separare legală. Rănit de indignarea morală generală îndreptată spre el, Byron a plecat în străinătate în aprilie 1816, pentru a nu se mai întoarce niciodată în Anglia.

Byron a navigat pe râul Rin în Elveția și s-a stabilit la Geneva, lângă Percy Bysshe Shelley și Mary Godwin (care urma să fie Mary Shelley), care fugiseră din Anglia și locuiau cu Claire Clairmont, sora vitregă a lui Godwin. (Byron începuse o aventură cu Clairmont în Anglia.)

La Geneva a scris al treilea cânt al Peregrinărilor lui Childe Harold (1816), care îl urma pe Harold din Belgia până pe Rin în Elveția. Evocă memorabil asociațiile istorice ale fiecărui loc pe care Harold îl vizitează, oferind imagini despre Bătălia de la Waterloo (al cărui sit a fost vizitat de Byron), despre Napoleon și Jean-Jacques Rousseau și despre munții și lacurile elvețiene, în versuri care exprimă atât cele mai ambițioase, cât și cele mai melancolice dispoziții.

O vizită în Berner Oberland (Berna Superioară din cantonul Berna, Elveția) i-a oferit decorul pentru drama poetică faustiană Manfred (1817), al cărui protagonist reflectă sentimentul de culpabilitate al lui Byron și frustrările mai largi ale spiritului romantic chinuit de reflecția că omul este „jumătate praf, jumătate zeu, la fel de incapabili să se scufunde sau să se înalțe. ”

La sfârșitul verii, Shelley a plecat în Anglia, unde Clairmont a născut fiica lui Byron, Allegra, în ianuarie 1817. În octombrie, Byron și Hobhouse au plecat în Italia. S-au oprit la Veneția, unde Byron s-a bucurat de obiceiurile și moravurile relaxate ale italienilor și a început o relație amoroasă cu Marianna Segati, soția gazdei sale.

În mai s-a alăturat lui Hobhouse la Roma, adunând impresii pe care le-a înregistrat într-un al patrulea cânt al Peregrinărilor lui Childe Harold (1818). De asemenea, a scris Beppo, o poezie în rimă ottava care pune în contrast satiric italianul cu manierele englezești în povestea unui menage-à-trois venețian.

Întors la Veneția, Margarita Cogni, soția unui brutar, a înlocuit-o pe Segati ca amantă, iar descrierile sale despre capriciile acestei „tigroaice tandre” sunt printre cele mai distractive pasaje din scrisorile sale care descriu viața în Italia. Vânzarea Newstead Abbey în toamna anului 1818 pentru 94.500 de lire sterline l-a scutit pe Byron de datoriile sale, care crescuseră la 34.000 de lire sterline, și l-au lăsat cu un venit generos.

Prin prisma stilului poemului eroic Beppo, Byron a găsit forma în care avea să scrie cel mai mare poem al său, Don Juan, o satiră sub forma unei povești picarești în versuri. Primele două cânturi ale lui Don Juan au fost începute în 1818 și publicate în iulie 1819. Byron l-a transformat pe legendarul libertin Don Juan într-un tânăr nesofisticat și inocent care, deși cedează încântat femeilor frumoase care îl urmăresc, rămâne o normă rațională pe baza căreia se văd absurditățile și iraționalitățile lumii. După ce a fost trimis în străinătate de mama sa, din localitatea sa natală Sevilla, Juan supraviețuiește unui naufragiu pe parcursul călătoriei și este aruncat pe o insulă grecească, de unde este vândut ca sclav în Constantinopol. El evadează în armata rusă, participând cavalerește la asediul rușilor la Ismail și este trimis la Sankt Petersburg, unde câștigă favoarea împărătesei Ecaterina cea Mare și este trimis de aceasta într-o misiune diplomatică în Anglia. Cu toate acestea, povestea poemului rămâne doar un cui pe care Byron ar putea atârna un comentariu social înțelept și satiric. Cele mai consistente ținte ale sale sunt, în primul rând, ipocrizia, ce nu poate sta  la baza diferitelor convenții sociale și sexuale și, în al doilea rând, ambițiile și pretențiile deșarte ale poeților, iubitorilor, generalilor, conducătorilor și umanității în general. Don Juan a rămas neterminat; Byron a finalizat 16 cântece și a început al 17-lea înainte de propria sa boală și moarte. În Don Juan a reușit să se elibereze de excesiva melancolie a lui Childe Harold și să dezvăluie alte părți ale caracterului și personalității sale – spiritul său satiric și viziunea sa unică asupra comicului, mai degrabă decât discrepanța tragică dintre realitate și aparență.

În 1818, Shelley și alți vizitatori l-au găsit că Byron mai gras, cu părul lung și grizonat, arătând mai în vârstă decât anii săi și scufundat în promiscuitate. Dar o întâlnire întâmplătoare cu contesa Teresa Gamba Guiccioli, care avea doar 19 ani și era căsătorită cu un bărbat de aproape trei ori vârsta ei, l-a revigorat pe Byron și i-a schimbat cursul vieții. Byron a urmat-o la Ravenna, iar ulterior aceasta l-a însoțit înapoi la Veneția. Byron s-a întors la Ravenna în ianuarie 1820 drept cavalerul ei servant (gentleman-in-waiting) și a câștigat prietenia tatălui și fratelui ei, conții Ruggero și Pietro Gamba, care l-au inițiat în societatea secretă a Carbonarilor și în scopul revoluționar al acesteia de a elibera Italia din stăpânirea austriacă.

În Ravenna Byron a scris Profeția lui Dante; cânturile III, IV și V ale lui Don Juan; dramele poetice Marino Faliero, Sardanapalus, Cei doi Foscari și Cain (toate publicate în 1821); și o satiră despre poetul Robert Southey, Viziunea judecății, care conține o parodie devastatoare a poetului laureat care aduce elogii dezgustătoare regelui George al III-lea.

Byron a sosit la Pisa în noiembrie 1821, urmând-o pe Tereza și pe conții Gamba, după ce aceștia din urmă au fost expulzați din Ravenna pentru că participaseră la o revoltă eșuată. Byron și-a părăsit fiica, Allegra, care îi fusese trimisă de mama ei, pentru a fi educată într-o mănăstire de lângă Ravenna, unde a murit în aprilie următor.

La Pisa, Byron s-a asociat din nou cu Shelley, iar la începutul verii anului 1822, a plecat la Livorno, unde a închiriat o vilă nu departe de mare. Acolo, în iulie, poetul și eseistul Leigh Hunt a sosit din Anglia pentru a-i ajuta pe Shelley și Byron să editeze un jurnal radical, The Liberal. Byron s-a întors la Pisa și l-a găzduit pe Hunt și familia lui în vila sa. Deși Shelley s-a înecat pe 8 iulie, periodicul a continuat, iar primul său număr conținea Viziunea judecății. La sfârșitul lunii septembrie, Byron s-a mutat la Genova, unde familia Terezei găsise azil.

Interesul lui Byron pentru periodic a scăzut treptat, dar a continuat să-l sprijine pe Hunt și să dea manuscrise pentru The Liberal. După o dispută cu editorul său, John Murray, Byron i-a dat ultimele sale  lucrări, inclusiv cânturile VI-XVI la Don Juan (1823–1824), fratelui lui Leigh Hunt, John, editorul de la The Liberal.

În acest moment, Byron era în căutarea unei noi aventuri. În aprilie 1823 a acceptat să acționeze ca agent al Comitetului de la Londra, care fusese format pentru a-i ajuta pe greci în lupta lor pentru independența față de stăpânirea turcească. În iulie 1823, Byron a părăsit Genova spre Cefalonia. Byron a trimis 4.000 de lire sterline din banii săi pentru a pregăti flota greacă pentru serviciul maritim și apoi a navigat spre Missolonghi pe 29 decembrie pentru a se alătura prințului Alexandros Mavrokordatos, liderul forțelor din vestul Greciei.

Byron a depus eforturi pentru a uni diferitele facțiuni grecești și a preluat comanda personală a unei brigăzi de soldați Souliot, cu reputația celor mai curajoși dintre greci. Dar o boală gravă, în februarie 1824, l-a slăbit, iar în aprilie a contractat malarie de care a murit la Missolonghi pe 19 aprilie.

Regretat profund, a devenit un simbol al patriotismului dezinteresat și un erou național grec.

Statuia Lordului Byron, Achilleion, Insula Corfu, Grecia

Trupul său a fost adus înapoi în Anglia și, refuzându-i-se înmormântarea în Westminster Abbey, a fost plasat în cripta familiei de lângă Newstead. În mod ironic, la 145 de ani de la moartea sa, un memorial al lui Byron a fost în cele din urmă așezat pe pavimentul Westminster Abbey.

Placa comemorativă a lui Byron pe pavimentul Westminster Abbey

Moștenirea Lordului Byron

Scrierile lui Byron sunt mai evident autobiografice decât chiar și cele ale colegilor săi care se pretind romantici. Cu toate acestea, la o examinare atentă, paradoxul caracterului său complex poate fi rezolvat în elemente comprehensibile.

Byron a devenit conștient de timpuriu de imperfecțiunile realității, dar scepticismul și cinismul generat de deziluzia sa au coexistat cu o înclinație, pe tot parcursul vieții, de a căuta perfecțiunea ideală în toate experiențele vieții. În consecință, el a alternat între o melancolie profundă și o ironie plină de umor în reacția sa la discrepanța dintre viața reală și idealurile sale de neatins.

Melancolia lui Childe Harold și realismul satiric al lui Don Juan sunt, astfel, două fețe ale aceleiași monede: prima conduce gama de stări ale disperării romantice ca reacție la imperfecțiunile vieții, în timp ce a doua prezintă ironia plină de umor care participă la demascarea fațadei ipocrite a realității.

Byron a fost inițial distras de la înclinația lui satirico-realistă de succesul lui Childe Harold. Același lucru s-a petrecut și cu poveștile orientale, care reflectau stările posomorâte de autoanaliză și dezamăgirea anilor săi de faimă. În Manfred și în al treilea și al patrulea cânt din Childe Harold, și-a proiectat remușcările și deznădejdea care au urmat prăbușirii ambițiilor și relațiilor sale amoroase din Anglia. Dar, treptat, viața relaxată și mai liberă din Italia a deschis din nou vena satirică și și-a găsit forța în stilul poemului-eroic al satirei versurilor italiene. Forma “rima ottava”, pe care Byron a folosit-o în Beppo și Don Juan, a fost ușor de adaptat la comentariul digresiv, iar cupletul său final a fost ideal pentru diminuarea pretențiilor sentimentale.

Piesele de teatru ale lui Byron nu sunt la fel de apreciate ca poezia sa. El a oferit pieselor  Manfred, Cain și dramelor istorice personaje a căror retorică exaltată este plină de filozofie byroniană și autoconfesiune, dar aceste piese au cu adevărat succes doar în măsura în care protagoniștii lor reflectă aspecte ale personalității lui Byron.

Byron a fost un scriitor superb de scrisori, conversațional, ingenios și relaxat, iar publicarea, începând din secolul al XX-lea, a multor scrisori necunoscute anterior i-a sporit reputația literară. Indiferent dacă este vorba despre dragoste sau poezie, el trece prin filtrul inimii problema cu o incisivitate admirabilă, iar întorsăturile sale iscusite și amuzante de expresie fac ca și scrisorile sale de afaceri să fie fascinante.

Byron a arătat doar acea fațetă a naturii sale polivalente, care era cea mai plăcută fiecăruia dintre prietenii săi. Pentru Hobhouse era camaradul plin de umor, cinic și realist, în timp ce pentru Edleston și pentru majoritatea femeilor, putea fi tandru, melancolic și idealist. Dar această slăbiciune a fost și forța lui Byron. Personalitatea sa cameleonică a fost generată nu de ipocrizie, ci de simpatie și adaptabilitate, pentru că latura pe care o arăta era o revelație reală, chiar dacă parțială, a adevăratului său eu. Și această mobilitate a caracterului i-a permis să savureze și să înregistreze starea de spirit și gândul momentului cu o sensibilitate refuzată celor legați de convențiile consecvenței.

Mai mult…

1440: Ivan al III-lea al Rusiei (d. 1505)

Ivan al III-lea cel Mare sau Ivan cel Mare, mare cneaz al Moscovei, suveran al întregii Rusii. Pentru a-si extinde teritoriile mostenite de la tatal sau, Ivan a condus cu succes mai multe campanii militare impotriva tatarilor, scotand Moscova de sub stapanirea hanatului Hoardei de Aur, printr-o victorie definitiva.

Este menționat în documente din anul 1450 ca mare cneaz, coregent al tatălui său. A fost un om de stat remarcabil, cu aptitudini politice și diplomatice ieșite din comun. A pus bazele administrative ale statului centralizat rus. În timpul cârmuirii acestuia, s-a definitivat formarea nucleului teritorial al statului Rus centralizat, fiind alipite statului Rus mai multe cnezate. În anii guvernării lui Ioan al III-lea s-au realizat construcții imense la Moscova (Kremlinul și Palatul de Granit), Kolomna, Tula și Ivangorod.

Prima soție a lui Ivan al III-lea a fost fiica domnitorului moldovean Ștefan cel Mare(1457-1504), Elena. Cea de-a doua soție a fost Zoe (Sofia) Paleolog, descendentă din ultimul împărat bizantin. A fost bunicul lui Ivan cel Groaznic.

1561: Francis Bacon, filosof, om politic englez, parintele metodei stiintifice moderne. (d. 1626)

Trăind în epoca nașterii științei moderne, Bacon și-a asumat sarcina elaborării unei metode noi, adecvate, care în opoziție cu scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea științifică, cunoașterea și dominarea naturii de către om.

Condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunoștințelor existente, eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii, denumite de el idoli (ai tribului, care țin de natura umană; ai peșterii, determinați de educația fiecărui om; ai forului, prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală; ai teatrului, generați de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice).

Ca om de stiinta a incercat sa ofere un fundament empiric stiintelor naturii, prezentandu-si metoda in Noul Organon (Novum Organum).

Bacon este inițiatorul empirismului și senzualismului modern: simțurile ne dau cunoștințe certe și constituie izvorul tuturor cunoștințelor. Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică, rațională a datelor senzoriale. Bacon pune astfel în opera sa principală Novum Organum (1620) bazele metodei inductive, caracterizată prin folosirea analizei, comparației, observației și experimentului.

Ca filosof, a fost unul dintre primii empiristi, considerand ca experienta este singura cale de cunoastere. A conceput o clasificare complexa a stiintelor care-i va influenta pe filosofii empiristi ai secolului al XVIII-lea. Empirismul sau va influenta filosofii britanici ai stiintei din sec. al XIX-lea.

Alte lucrari: Progresul cunoasterii (The Advancement of Learning), Istoria lui Henric VII (History of Henry VII, precum si lucrari pe teme juridice si constitutionale.

1592: Pierre Gassendi, fizician, matematician, astronom și filozof francez. (d. 1655)

1729: Gotthold Ephraim Lessing, scriitor, dramaturg, critic și filozof german, reprezentant de seamă al Iluminismului în Germania.

Spirit critic lucid, pătrunzător, caracter onest, optimist și independent, temperament viguros și combativ, Lessing a îndrumat viața culturală germană pe drumuri noi. (d. 1781)

Dupa studii de filosofie si estetica in Breslau, a scris importantul tratat Laocoon: Despre limitele picturii si ale poeziei. A scris, de asemenea, comedii, eseuri, tragedii si celebrul poem dramatic Nathan Inteleptul.

1849: August Strindberg, poet si dramaturg suedez, pasionat pictor și fotograf (d. 1912)

Teatrul său, prin originalitatea personajelor, a insemnat o influență importantă în literatura universală a secolului al XX-lea. În prefața piesei de teatru Domnișoara Iulia, Strindberg își prezintă „sufletele” (personajele) ca fiind „conglomerate, făcute din stadii trecute sau prezente ale civilizației, fragmente de umanitate, haine de duminică peticite, toate strânse la un loc, așa cum este ființa umană”. Strindberg spune mai departe despre personajele sale că a oferit posibilitatea „celui slab să repete cuvintele celui puternic” și a lăsat „diferite suflete să accepte sugestii, unul de la celălalt”.

1869: Demostene Russo, istoric român (d. 1938)

1869: Grigori Rasputin, mistic rus (d. 1916)

Grigori Rasputin, pe numele complet Grigori Iefimovici Rasputin, ortografiat și Grigory, având numele original Grigori Iefimovici Novik, 22 ian. (10 ian., stil vechi), 1869, Pokrovskoie, lângă Tiumen, Siberia, Imperiul Rus – 30 dec. (17 dec., stil vechi), 1916, Petrograd (acum Sankt Petersburg), țăran și mistic siberian a cărui capacitate de a îmbunătăți starea lui Aleksei Nikolaievici, moștenitorul hemofilic al tronului rus, l-a făcut un favorit influent la curtea împăratului Nicolae al II-lea și a împărătesei Alexandra.

Deși a mers la școală, Grigori Rasputin a rămas analfabet, iar reputația sa de imoralitate i-a adus supranumele de Rasputin, termen rus pentru „desfrânat”. Evident, a suferit o convertire religioasă la vârsta de 18 ani și, în cele din urmă, a ajuns la mănăstirea de la Verkhoture, unde a fost introdus în secta Klisti (Flagelanții, sectă de penitenți fanatici care se flagelau în public). Rasputin a transformat credințele sectei Klisti în doctrina conform căreia cineva era cel mai apropiat de Dumnezeu atunci când simțea „sfântă lipsă de pasiune” și că cel mai bun mod de a ajunge la o astfel de stare era epuizarea prin acte intime, epuizare care venea după o desfrânare prelungită. Rasputin nu s-a călugărit. S-a întors la Pokrovskoie și la 19 ani s-a căsătorit cu Proskovia Fiodorovna Dubrovina, care i-a născut mai târziu patru copii. Căsătoria nu l-a liniștit pe Rasputin. A plecat de acasă și a rătăcit spre Muntele Athos, Grecia și Ierusalim, trăind din donațiile țăranilor și câștigând reputația de stareț (autoproclamându-se om sfânt) cu capacitatea de a vindeca bolnavii și de a prezice viitorul.

Rătăcirile lui Rasputin l-au dus la Sankt Petersburg (1903), unde a fost întâmpinat de Teofan, inspector al Academiei de religie din Sankt Petersburg și de Hermogen, episcopul Saratovului. La acea vreme, societatea de la curtea imperială din Sankt Petersburg se distra cu cercetarea misticismului și a ocultismului, așa că Rasputin – un rătăcitor murdar, neîngrijit, cu ochi strălucitori și pretinse talente vindecătoare extraordinare – a fost întâmpinat cu căldură. În 1905 Rasputin a fost prezentat familiei regale, iar în 1908 a fost chemat la palatul lui Nicolae și Alexandra în timpul unuia dintre episoadele de sângerare ale fiului hemofilic. Rasputin a reușit să ușureze suferința băiatului (probabil prin puterile sale hipnotice) și, la ieșirea din palat, i-a avertizat pe părinți că atât destinul copilului, cât și al dinastiei erau irevocabil legate de el, declanșând astfel un deceniu de puternică influență a lui Rasputin. asupra familiei imperiale și a treburilor statului.

În prezența familiei regale, Rasputin și-a menținut în mod constant poziția aparentă de țăran umil și sfânt. Cu toate acestea, în afara curții imperiale, și-a reluat curând fostele sale obiceiuri imorale. Propovăduind convingerea conform căreia contactul fizic cu propria persoană avea un efect purificator și vindecător, a dobândit amante și a încercat să seducă multe alte femei. Când relatările despre conduita lui Rasputin au ajuns la urechile lui Nicolae, țarul a refuzat să creadă că poate fi altceva decât un om sfânt, iar acuzatorii lui Rasputin s-au trezit transferați în regiuni îndepărtate ale imperiului sau înlăturați cu totul din pozițiile lor de influență.

În jurul anului 1911, comportamentul lui Rasputin devenise un scandal general. Premierul, P.A. Stolipin, i-a trimis țarului un raport despre fărădelegile lui Rasputin. Drept urmare, țarul l-a expulzat pe Rasputin, dar Alexandra l-a întors în câteva luni. Nicolae, temându-se să nu-și nemulțumească soția sau să-și pună în pericol fiul, asupra căruia Rasputin a avut un efect benefic evident, a ales să ignore alte acuzații de comportament imoral.

Rasputin a atins apogeul puterii sale la curtea rusă după 1915. În timpul Primului Război Mondial, Nicolae al II-lea a preluat personal comanda armatei sale (septembrie 1915) și a mers cu trupele pe front, lăsând-o pe Alexandra să se ocupe de afacerile interne ale Rusiei, în timp ce Rasputin era consilierul ei personal. Influența lui Rasputin s-a extins de la numirea funcționarilor bisericii până la alegerea miniștrilor de cabinet (adesea oportuniști incompetenți) și a intervenit ocazional în chestiuni militare în detrimentul Rusiei. Deși nu susținea niciun grup politic, Rasputin era un puternic adversar al celor care se opuneau autocrației sau lui însuși.

S-au făcut mai multe încercări de a-i lua viața lui Rasputin și de a salva Rusia de calamități suplimentare, dar niciuna nu a avut succes până în 1916. Atunci, un grup de conservatori extremiști, inclusiv prințul Felix Iusupov (soțul nepoatei țarului), Vladimir Mitrofanovici Purișkevici (membru al Dumei Rusiei) și Marele Duce Dmitri Pavlovici (vărul țarului), au format o conspirație pentru a-l elimina pe Rasputin și a salva monarhia de un scandal suplimentar. În noaptea de 29-30 decembrie (16-17 decembrie, stil vechi), Rasputin a fost invitat să viziteze casa lui Iusupov și, potrivit legendei, odată ajuns acolo, i s-a dat vin și prăjituri de ceai otrăvite. Pentru că nici așa nu a murit, Iusupov, furios, l-a împușcat. Rasputin s-a prăbușit, dar a reușit să fugă în curte, unde Purișkevici l-a împușcat din nou. Conspiratorii l-au legat apoi și l-au aruncat printr-o copcă în apele înghețate ale râului Neva, unde a murit în cele din urmă înecându-se. Cu toate acestea, o autopsie ulterioară a infirmat în mare măsură această relatare a evenimentelor. Se pare că Rasputin a fost împușcat mortal.

Crima i-a întărit Alexandrei hotărârea de a susține principiul autocrației, dar câteva săptămâni mai târziu întregul regim imperial a fost înlăturat de revoluție.

Mai mult…

1875: David Wark Griffith, regizor american (d. 1948)

1879: Charles Drouhet, istoric literar român de origine franceză (d. 1940)

1879: Francis Picabia, pictor francez (d. 1953)

1885: Gheorghe Demetrescu, astronom și seismolog român (d. 1969)

1895: Lucia Bălăcescu Demetriade, pictor, grafician și cronicar plastic (d. 1979)

1907: Valeria Sadoveanu, scriitoare româncă (d. 1985)

1908: Lev Landau, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (d. 1968)

1909: U. Thant, diplomat birmanez, Secretar General al Națiunilor Unite (d. 1974)

1911: Bruno Kreisky, primul cancelar federal social-democrat al Austriei (d. 1990)

1916: Henri Dutilleux, compozitor francez

1919: Carl Larsson, pictor suedez (n. 1853)

Picturile, acuarelele și desenele sale prezintă de obicei secvențe din viața familiei pictorului care avea 8 copii. În operele sale apare frecvent locuința din Sundborn, soția sa Karin cu copiii. Pictorul împreună cu soția lui sunt considerați în Suedia, întemeietorii locuințelor în culori pastel, cu ferestre mari si luminoase. Casa lor este azi muzeu. În Germania Larsson devine cunoscut în 1909, prin cartea „Casa de sub soare”.

1920: Chiara Lubich, fondatoarea Mișcării Focolare (d. 2008)

1936: George Motoi, actor român de teatru și film, regizor de teatru

1936: Mihai Negulescu, poet român

1936: Alan Heeger, chimist american, laureat al Premiului Nobel

1945: Christoph Schönborn, cardinal, arhiepiscop al Vienei

1960: Michael Hutchence, muzician australian (INXS) (d. 1997)

1965: Steven Adler, toboșar american (Guns N’ Roses)

1966: Ecaterina Szabo, gimnastă română

1966: Caius Dobrescu, poet, eseist și prozator român