Alte evenimente 22 mai
22 mai – Ziua Internaţională a Bio-Diversităţii – International Day For Biological Diversity
Ziua Internațională pentru Diversitate Biologică (sau Ziua Mondială a Biodiversității) este organizată anual pe 22 mai pentru a promova problema biodiversității.
De la crearea sa de către al doilea comitet al Adunării Generale a ONU în 1993 până în 2000, a avut loc pe 29 decembrie pentru a celebra ziua în care Convenția privind diversitatea biologică a intrat în vigoare.
La 20 decembrie 2000, data a fost mutată pentru a comemora adoptarea Convenției pe 22 mai 1992, la Summit-ul Pământului de la Rio și parțial pentru a evita multe alte sărbători care au loc la sfârșitul lunii decembrie.
“Ar trebui să păstrăm fiecare fărâmă de biodiversitate ca fiind neprețuită, în timp ce învățăm să o folosim și să ajungem să înțelegem ce înseamnă aceasta pentru umanitate.” – E. O. Wilson
Edward Osborne Wilson, 10 iunie 1929 – 26 decembrie 2021, biolog, naturalist și scriitor american. Specialitatea sa a fost mirmecologia, studiul furnicilor, pentru care este considerat cel mai important expert din lume, fiind supranumit Ant Man (Omul-Furnică).
2004: Fahrenheit 9/11 a castigat premiul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes
Filmul a debutat la Festivalul de Film de la Cannes 2004, la categoria filmului documentar şi a primit 20 de minute de ovaţii în picioare, printre cele mai lungi ovaţii în picioare din istoria festivalului. Fahrenheit 9/11 a fost premiat cu Palme d’Or (Golden Palm), cea mai inalta distinctie a festivalului.
Fahrenheit 9/11 este un film documentar, realizat, in anul 2004, de regizorul şi comentatorul politic american Michael Moore. Filmul reprezinta o examinare critica asupra presedintiei lui George W. Bush, războiului împotriva terorismului, şi reflectarea disimulata a acestuia în mass-media. Filmul a avut cele mai mare incasari din toate timpurile.
Revendicat de către Michael Moore drept un act politic ce viza ca George W. Bush sa nu fie reales la preşedinţia Statelor Unite în noiembrie 2004, acest film este un rechizitoriu impotriva acestuia. Moore afirma, mai ales, faptul că Bush şi susţinătorii săi au recurs la diverse manevre pentru a-si asigura victoria în alegerile din SUA, în anul 2000, prin fraudarea care a avut loc la renumărarea buletinelor de vot. Filmul stabileste, de asemenea, o parte din legăturile dintre familia Bush si familia bin Laden, şi modul în care administraţia americana a facilitat plecarea membrilor acestei familii, după atacurile de la 11 septembrie 2001.
Moore susţinea faptul că, potrivit opiniei sale, monopolul asupra petrolului irakian, ar fi unul dintre motive, daca nu singurul motiv real al invaziei americane in Irak, în 2003: derularea filmului prezinta imagini preluate din conferintele pregatitoare ale reconstrucţiei Irakului, ilustrand coluziunea (ințelegere secretă între două părți, în prejudiciul unei a treia) dintre finanţatorii Complexului militaro-industrial, companiile private de mercenari şi marile companii americane, producatoare de echipament petrolier.
Michael Moore asociase succesul filmului său înfrângerii lui George W. Bush în alegerile prezidenţiale din 2 noiembrie 2004. Filmul a fost difuzat şi a avut un anumit impact asupra dezbaterii politice; cu toate acestea, presedintele a fost reales, presa indicând faptul că, în conformitate cu istoria Americii, poporul american nu schimba conducatorul atunci cand este în conflict.
In film, Moore susţine faptul că aceste corporatii ale mass-mediei americane au fost “majorete” pentru invazia din 2003 din Irak şi nu au furnizat analize exacte si obiective despre motivele invaziei Iraqului si numarul victimelor războiului. Filmul a generat controverse intense, inclusiv unele dispute asupra acuratetei faptelor prezentate.
Filmul a avut o lansare generala, în Statele Unite şi Canada pe 23 iunie, 2004. De atunci a fost lansat în peste 42 de ţări. Până în ianuarie 2005, a avut incasari de aproape 120 milioane de dolari în SUA şi peste 220 milioane de dolari în întreaga lume, o sumă fără precedent pentru un film politic. Sony a raportat vânzari de două milioane de DVD-uri, in prima zi, ceea ce a insemnat un nou record.
Titlul filmului face aluzie la romanul lui Ray Bradbury, din 1953, Fahrenheit 451, in regia lui Francois Truffaut, o viziune distopica (anti-utopica) a viitorului Statelor Unite, analogie a temperaturii de autoaprindere a hârtiei cu data atacurilor din 11 septembrie; sloganul filmului este “Temperatura la care arde Libertatea.”
In carte, această temperatură este presupusa a fi cea a combustiei hârtiei cărţilor care erau arse in mod sistematic. Prin înlocuirea numărului 451 cu data de 11 septembrie, Michael Moore a dorit sa comunice faptul că această dată marchează începutul crearii legilor pe care le consideră draconice, precum Patriot Act.
***
O distopie reprezinta ideea unei societăţi dintr-un stat represiv şi controlat, de multe ori sub pretextul de a fi utopic. Distopia – sau contra-utopia – este o povestire fictivă zugravind o societate imaginar organizată, intr-o maniera care sa-i împiedice pe membrii săi sa atinga fericirea şi împotriva aparitiei careia autorul intenţionează să-l avertizeze pe cititor. Distopia este opusa utopiei: în loc sa prezinte o lume perfectă, distopia propune o lume dintre cele mai rele posibile. Diferenţa dintre utopie şi distopie tine mai putin de conţinut, cat de forma literară şi intenţia autorului său.
Cuvântul provine din limba greacă: dys, “rau, greu”, şi topos, “loc, peisaj”. Distopia poate fi, de asemenea numita cacotopie sau anti-utopie.
Exemple de distopii ce sunt caracterizate si popularizate ca forma literara în lucrari precum Minunata lume noua (Brave New World), roman scris în 1931 de către Aldous Huxley şi publicat în 1932, 1984 (Nineteen Eighty-Four), publicat in 1948 de George Orwell, Kallocaïne de Karin Boye (1940), Limbo (1952) de Bernard Wolfe, Fahrenheit 451 (1953) de Ray Bradbury, Planeta Maimutelor (1963) de Pierre Boulle, Noi, ceilalti (1920) de Ievgueni Zamiatine, sau cartea de succes mondial Hunger Games (2009) de Suzanne Collins. Alte exemple includ Calcaiul de fier (The Iron Heel), descris de Erich Fromm drept “cea mai timpurie distopie moderna”, şi distopia religioasă Povestea slujnicei (The Handmaid’s Tale).
Lumile terifiante descrise în aceste romane au lăsat sa se creada că o distopie ar fi, prin definiţie, descrierea unei dictaturi, lipsita de respect pentru libertăţile fundamentale. Cu toate acestea, există contraexemple, şi critica este divizata în ceea ce priveşte relaţiile dintre distopie si regimurile politice pe care le vizeaza. Faptul ca distopia este în mod inerent o critică a unui anumit sistem politic sau ideologic (şi, în special, o critică a totalitarismului), este un punct de vedere care rămâne dezbătut în cercurile academice.
Impactul pe care aceste romane l-au avut asupra science-fiction-ului a facut adesea sa fie calificat drept distopie orice text de anticipatie socială care descrie un viitor sumbru.
O societate distopică se caracterizează prin prezența uneia dintre formele de guvernare autoritariste sau totalitare sau printr-o formă oarecare de opresiune sau de control social. Societăţile distopice oferă diferite tipuri de sisteme represive de control social, diferite forme de constrângere active şi pasive. Ideile şi lucrările cu privire la societăţile distopice exploreaza de multe ori conceptul de oameni care abuzează de tehnologie şi care se descurca în mod individual şi colectiv, sau care nu sunt capabili să facă faţă în mod corespunzător tehnologiei care a progresat mult mai rapid decat evolutia spirituala a omenirii. Societăţile distopice sunt de multe ori imaginate ca state poliţienesti, cu putere nelimitată asupra cetăţenilor.
337: Împăratul roman Constantin I s-a botezat
În această zi din anul 337, Constantin cel Mare, care a practicat creștinismul încă din tinerețe și a susținut creșterea acestuia într-o religie mondială, a devenit, pe patul de moarte, primul împărat roman care a fost botezat în biserica creștină.
1200: Căsătoria lui Ludovic al Franţei cu Blanche de Castilia
Pe 22 mai 1200, au fost casatoriti Ludovic (viitorul Ludovic al VIII-lea, supranumit Leul) al Franţei, fiul regelui Filip-Augustus şi al Isabellei de Hainault, de 13 ani, si Blanche de Castilia, fiica lui Alfonso al VIII-lea de Castilia şi a lui Eleanor a Angliei, de 12 ani. Această căsătorie, care a survenit in urma Tratatului de la Le Goulet, tratat de pace incheiat intre regele Angliei, Ioan fara de Tara, unchiul miresei, şi regele Franţei, va fi una fericita.
Blanche de Castilia era la fel de isteata pe cat era de frumoasa si va fi o sotie devotata, pioasă şi mereu preocupata de interesele regatului. La moartea lui Ludovic al VIII-lea (1226), regina va domni cu înţelepciune până la majoratul fiului sau, viitorul Ludovic al IX-lea, supranumit Sfantul Ludovic (a fost singurul rege al Frantei care a fost canonizat), majorat declarat în 1235.
Blanche ii va dezaproba in mod public pe marii feudali, nemultumiti sa vada regatul condus de o femeie, şi va continua războiul împotriva albigenzilor (catharii). Lupta se va încheia prin Tratatul de la Paris (aprilie 1229) care a pus capat Cruciadei Albigensiane (Cruciada cathară, 1209 – 1229): Blanche va ceda jumătate din comitatul Toulouse, restul revenind monarhiei Capetiene prin căsătoria celui de-al doilea fiu al sau, Alfonso, cu fiica lui Raymond al VII-lea, conte de Toulouse. In 1235, regina va lasa, astfel, fiului său un regat prosper şi va continua să exercite o influenţă puternică asupra lui: ea va redeveni, de altfel, regenta, atunci când Ludovic al IX-lea va pleca in Cruciada a saptea, în 1248.
1455: Prima bătălie a Razboiului Celor Doua Roze a avut loc la St. Albans: Richard, ducele de York, l-a capturat pe Henric al VI-lea al Angliei.
Războiul Celor Doua Roze (1455-1485) desemneaza o serie de războaie civile dinastice pentru tronul Angliei, între cele doua ramuri rivale provenind din Casa regala Plantagenet si avându-l ca strămoș comun pe regele Edward al III-lea: Casa regală de Lancaster şi Casa regală de York. Casa de Lancaster descindea din John de Gaunt, primul duce de Lancaster şi al treilea fiu al regelui Edward al III-lea. Casa de York descindea din fratele său, Edmund de Langley (1341-1402), al patrulea fiu al regelui Edward al III-lea, care a devenit duce de York, în 1385.
Blazonul Casei de Lancaster era un trandafir roşu, în timp ce blazonul Casei de York era un trandafir alb, de unde provine denumirea retroactiva a acestui conflict. Cei doi rivali erau Richard al III-lea Plantagenet (Casa de York) si Henric al VI-lea Tudor (Casa de Lancaster). Luptele a avut loc, cu intermitente, intre 1455-1485, timp de 30 de ani.
Richard al III-lea
Henric al VI-lea
Ambele ramuri aveau pretenţii la tron, invocând descendenţa după Eduard al III-lea. Casa de Lancaster ocupa tronul din 1399, dar sub domnia lui Henric al VI-lea ţara a fost la un pas de anarhie, astfel că în 1453, in timpul uneia dintre crizele de nebunie ale lui Henric, ducele de York a fost numit protectorul regatului. In 1455, Henric şi-a recâştigat autoritatea, iniţiind astfel lupta pentru tron. In 1461, reprezentantii casei de York au reuşit să-l încoroneze pe Eduard al IV-lea, dar războaiele au continuat, iar în 1471 Henric al VI-lea a fost ucis in Turnul Londrei. In 1483, Richard al III-lea a invins pretenţiile la tron ale nepotului sau, Eduard al V-lea, îndepărtând mulţi reprezentanti ai casei de York. Henric Tudor (Henric al VII-lea) din casa de Lancaster l-a învins si l-a ucis pe Richard al III-lea în Bătălia de la Bosworth Field, punând capăt războaielor.
Henric al VII-lea
Războiul s-a încheiat în 1485, când ultimul rege al dinastiei Plantagenet, Richard al III-lea al Angliei, a murit in lupta, iar Henric al VII-lea, din dinastia Tudor, s-a casatorit cu fiica lui Eduard al IV-lea, Elisabeta de York, devenind rege si unind cele doua case regale. Dupa unirea celor două case prin căsătorie, a invins o revoltă a casei de York, în 1487. Casa Tudor va conduce Anglia si Ţara Galilor timp de 117 de ani.
Inceputul ostilitatilor (1455-1460): prima bătălie a avut loc la St. Albans, veche capitala a Districtului St. Albans, in sudul Comitatului Hertfordshire, la circa 35 km nord de Londra.
Richard, duce de York conducea o mică armată împotriva Londrei și a fost întâmpinat de forțele lui Henric al VI-lea la St Albans, la nord de capitală, pe 22 mai 1455. Bătălia relativ mică de la St. Albans a fost primul conflict armat deschis al războiului civil. Rezultatul a fost înfrângerea Lancasterienilor, care au pierdut mai mulți conducători importanți, inclusiv pe Somerset. Richard și aliații sai și-au recâștigat pozițiile și influența și, pentru o vreme, ambele tabere au părut contrariate de faptul că a trebuit să se ajungă la o luptă armată pentru a rezolva problemele și au făcut totul pentru a se reîmpăca.
Desfasurarea conflictului: după încheierea protectoratului exercitat de ducele de York, Richard Plantagenet (1411 – 1460), în februarie 1455, şi eliberarea lui Edmund Beaufort, duce de Somerset (unul dintre marii căpitani englezi de la sfârşitul Războiului de 100 de Ani şi începutul Războiului Celor Doua Roze), demnitarii curtii regale l-au convins pe regele Henric al VI-lea al Angliei sa convoace Marele Consiliu la Leicester, în luna mai. Este posibil ca Edmund Beaufort sa fi sperat ca Richard, ducele de York, sa fie dezavuat in cadrul acestei intruniri, poate chiar judecat sau cel puţin să fie supus unui jurământ de credinţă umilitor. Alegerea orasului Leicester a fost motivata de marea lipsa de popularitate a lui Edmond de Beaufort, în Londra.
Ducele de York, şi aliaţii săi (printre care Richard Neville, conte de Warwick si tatal sau, conte de Salisbury) credeau că ducele de Somerset l-a convins pe rege sa-i elimine. Prin urmare, daca doreau să supravieţuiască, trebuia cu orice pret să recâştige puterea, ceea ce implica preluarea controlului asupra regelui şi eliminarea ducelui de Somerset. O lovitura de stat armata parea sa fie soluţia cea mai potrivita. Având în vedere incompetenţa militara notorie a lui Somerset, o mica forţă armata era considerată suficientă pentru a realiza o ambuscadă asupra convoiului regal în drum spre Leicester. Planul era deosebit de atractiv pentru Neville, deoarece în escorta regală figura Percy, conte de Northumberland, ceea ce insemna o oportunitate decisiva pentru lovirea inamicului lor.
Pe 21 mai, Somerset şi regele Henric au plecat de la Westminster la St Albans, unde urmau să li se alăture mai multe trupe ale unor persoane importante, aliati ai taberei Lancaster. Yorkistii ii aşteptau acolo. La scurt timp după plecarea din Westminster, Henric a primit scrisori din York, din Salisbury şi de la Richard Neville, conte de Warwick, care s-a plâns ca a fost chemat la Leicester, din cauza “calomniilor împotriva lor”, şi, prin urmare, au adunat oameni înarmaţi pentru a-i proteja. Cu toate acestea, convoiul regal, cu nu mai mult de 2.000 de barbati, si-a continuat drumul, conştienti ca se indreptau direct într-o capcană.
Când în dimineaţa zilei de 22 mai, s-a aflat că trupele Yorkistilor erau în apropiere, regele l-a înlocuit pe Somerset (comandantul micii armate) cu ducele de Buckingham, care era cumnatul lui. Convoiul regal a ajuns la St. Albans pe 22 mai, la ora 9:00. Ducele de York, şi oamenii sai aşteptau de şapte ore; bine informat de spionii sai, acesta ştia că oamenii pe care ii aştepta regele nu vor ajunge până în ziua următoare.
Ducele de York, a închis capcana atunci când regele a intrat în Rue Saint Peter. Oamenii lui au blocat drumul la ambele capete; a trimis un emisar pentru a-i cere regelui sa il dea pe Somerset, “om neloial ţarii sale, care a ruinat Normandia, a cărui neglijenţă a dus la pierderea Gasconiei (in sud-vestul Frantei) şi care a adus tot regatul Angliei intr-o stare mizerabila.” Răspunsul regelui, fără îndoială dictat de Somerset, a fost de a-i soma să părăsească terenul, altfel vor fi distrusi. Trupele regale s-au pregătit sa apere centrul orasului. La acea vreme încă, regele şi ducele de Buckingham credeau ca amenintarile ducelui de York erau o cacealma.
Yorkistii au atacat baricadele între ora 11 şi ora prânzului, dar au fost respinsi. Apoi, contele de Warwick şi 600 de oamenii ai lui s-au grabit în strada Holywell care ducea in strada Sf. Petru. Intre timp, trupele lui York au intrat în strada Sf. Petru, masacrandu-i pe cei care li se opuneau.
Regaliştii, care nu terminasera pregatirile, încercau acum să-şi pună armura. Au fost intampinati mai întâi de o ploaie de săgeţi, apoi a urmat o lupta corp la corp. Regele însuşi a fost rănit la gât de o săgeată, găsindu-si refugiu în casa unui tăbăcar. Ducele de Somerset, ascuns intr-un han, a murit în mâinile Yorkistilor. Dintre nobili, au fost ucişi Northumberland şi Clifford. Unii regalişti, inclusiv ducele de Buckingham, s-au refugiat într-o mănăstire.
Ducele de York, a venit şi a îngenuncheat în faţa regelui rănit, invocand loialitatea sa şi jurând că niciodată nu a intenţionat să-i faca rău, personal. Regele i-a spus că l-a iertat şi i-a cerut să oprească lupta. A doua zi, l-a adus pe rege la Londra.
***
Contele de Warwick (Richard Neville), nobil englez influent in Razboiul celor Doua Roze. A fost fiul contelui Salisbury, devenind conte de Warwick prin casatorie. Impreuna cu tatal sau, a ajutat tabara York sa castige batalia de la St. Albans (1455). In 1470, Warwick s-a unit cu tabara Lancaster si a reinstaurat domnia lui Henric al VI-lea, dobandindu-si porecla de Kingmaker (facator de regi).
O relatare pitoreasca a conflictului, realizata de André Maurois, Istoria Angliei, Razboiul celor Doua Roze:
I. “Sfârşitul campaniilor din Franţa face să se reverse în Anglia companii de soldaţi obişnuiţi cu prăzi bogate şi gata oricând să se pună în serviciul unei cauze, bune sau rele. Scrisorile din acea vreme sunt pline de asasinate, insurecţii, execuţii ilegale, povestite pe tonul cel mai firesc, ca nişte incidente inevitabile. Ducele de Suffolk, ducându-se La Calais, îşi vede nava controlată de un vas necunoscut; e condus la bord şi primit cu cuvintele: „Bine ai venit, trădătorule!”. După care e coborât într-o barcă şi, fără judecată, cu vreo cinci sau şase lovituri de sabie ruginită, un membru al echipajului îi taie capul. În 1450 comunele din Kent se răscoală la instigaţia unui aventurier, Jack Cade, care pretinde să i se spună Mortimer şi afirmă că este descendentul lui Eduard al III-lea1.
1 Autorul pune într-o lumină nejustă această puternică răscoală a ţăranilor, la care s-au alăturat şi elemente din mica nobilime.
Acest cap al insurecţiei se duce până la Londra, nefiind oprit decât de certurile sale cu orăşenii, şi, înainte de a fi ucis, decapitează pe vistiernicul regelui şi pe un sheriff din Kent. Nobilimea era pe atunci gata să urmeze astfel de uzurpatori, pentru că regele însuşi nu-i altceva decât fiul sau nepotul unui uzurpator. Regii Lancaster o ştiu prea bine. Când Henric al V-lea, crezând că tatăl său a şi murit, pune mâna pe coroană, Henric al IV-lea, trezit din letargie, murmură: „Nu-i încă a ta şi nici a mea n-a fost niciodată…”
Împotriva debilului Henric al VI-lea se ridică Eduard, duce deYork, moştenitor mai apropiat al lui Eduard al III-lea, pentru că este descendent după mamă al ducelui de Clarence, pe când Lancasterii nu provin decât din mezinul Ioan de Gand. În jurul trandafiriului roşu al Lancasterilor şi al trandafirului alb al familiei de York se vor grupa seniorii războinici, fără alt ţel politic decât acela de a se îmbogăţi în urma victoriei partidei lor.
II. Luptele dintre nobilii ambiţioşi şi avizi nu stârnesc prea mult interes în ţară. Viaţa îşi continuă mersul. Se ară câmpiile, se strâng recoltele; se dezvoltă negoţul londonez. Vreo duzină de mari baroni, împreună cu prietenii şi vasalii lor şi, mai ales, bandele lor de mercenari sunt singurii care iau parte la lupte. Trebuie să dea dovadă de prudenţă şi să respecte, în toiul bătăliilor, neutralitatea oraşelor şi a satelor, căci în cuprinsul acestora oamenii sunt numeroşi şi gata să se ridice, dacă ar fi stârniţi, împotriva uneia sau alteia din cele două roze. Bătăliile care hotărăsc soarta tronului se dau între câteva mii de oameni. Ele confirmă declinul cavaleriei. De ambele părţi luptele sunt dominate de arcaşi, dar puţin câte puţin, omul, animal curajos, se obişnuieşte să înfrunte săgeţile. Baronii îi şarjează pe arcaşi şi caută lupta corp la corp, în care toporul şi sabia vor decide victoria. Astfel, bătăliile acestea, cu tot numărul lor mic de combatanţi, provoacă imense vărsări de sânge singurei clase participante la luptă. După războiul celor două roze, nobilimea engleză se va vedea redusă la câteva familii.
III. Nefericitul Henric al VI-lea nu era făcut pentru vremuri atât de aspre. Nu era de loc prost, dar nici rege nu era de loc; era un sfânt şi, în treburile pământeşti, un copil. E greu de imaginat o fiinţă mai blândă, mai respectabilă şi mai slabă. În marile războaie de pe vremea domniei sale, el n-a fost decât un spectator, lăsându-le pe seama lui Somerset şi a lui Warwick, el apărând pe scenă numai pentru a-şi lua locul într-un cortegiu sau la o hirotonisire. Trăind printre oameni care se urau, nu se gândea decât să-i împace. Căsătorit cu o scorpie, Marguerite de Anjou, se arăta faţă de ea totdeauna răbdător şi afectuos.
Singurele sale plăceri erau să asculte liturghia, să studieze istoria şi teologia. Avea oroare de orice pompă şi purta haine de orăşan. În locul pantofilor cu vârfuri ascuţite pe atunci la modă printre nobili, purta pantofi cu vârf rotund, ca ţăranii. Când trebuia să-şi îmbrace mantia regală, o trăgea peste o târsână. Înainte de fiecare masă îşi spunea rugăciunea, ca un călugăr, şi avea totdeauna în faţa lui o icoană cu cele cinci răni ale lui Hristos.
Chesterton a remarcat că regii debili şi pioşi au lăsat monumentele cele mai durabile şi cele mai frumoase. Eduard Confesorul clădise abaţia de la Westminster; Henric al VI-lea fondă Colegiul din Eton (1440) şi construi la Cambridge admirabila capelă de la King’s College. Construcţiile acestea sfârşiră prin a-l ruina. Într-o vreme când toată lumea, nobili şi negustori, se îmbogăţea, numai regele era îndatorat până peste cap. În 1451 trebui să împrumute bani pentru a celebra crăciunul şi, în ziua de bobotează, nemaiavând credit, regele şi regina nu putură lua cina. Acest suveran naiv şi parcă ireal avea să fie o pradă uşoară pentru cavalerii brutali şi fără scrupule.
IV. În 1453, Henric al VI-lea (care era nepotul bietului Carol al VI-lea al Franţei) dădu semne sigure de nebunie. Nu numai că pierduse memoria şi judecata, dar nici nu mai putea merge, nici să se ţină în picioare. Nici măcar nu înţelese că i s-a născut un fiu. Vărul săuYork, sprijinit de Warwick, senior puternic supranumit în acelaşi timp ultimul dintre baroni şi făuritorul de regi, se încoronă la Westminster sub numele de Eduard al IV-lea.
Blândul Henric fu închis în Turn şi tratat cu omenie, după cum spun cronicarii yorkişti, lăsat în părăsire şi într-o stare de murdărie incredibilă, afirmă, dimpotrivă, cronicarii lancasterieni. „Sunteţi nedrepţi, spunea el cu blândeţe paznicilor săi, când loviţi astfel un rege încoronat”.
Apoi o ceartă între Eduard al IV-lea şi făuritorul de regi repuse deodată pe tron pe Henric al VI-lea şi roza roşie. În sfârşit, Eduard, bătându-l peWarwick, care pieri în luptă, îl ucise pe prinţul deWalesşi puse să-l asasineze chiar pe rege. După acest conştiincios masacru (1471), Eduard al IV-lea domni fără mari împotriviri până în 1483. Cu totul opus sfiosului său văr, a fost un prinţ al Renaşterii, strălucitor şi cinic. Nu se da în lături să mângâie nevestele negustorilor din City şi marea lui frumuseţe le făcea să nu fie neînduplecate. „Pe legea mea îi spunea o văduvă bogată, pentru mutrişoara ta fermecătoare, ai să capeţi oricând douăzeci de livre”. Regele, care nu se aştepta să primească de la ea decât jumătate din sumă, îi mulţumi şi o sărută. După care i-a mai dat douăzeci de livre, „pentru că ea considera că sărutul unui rege e cea mai preţioasă bijuterie.’’ Mulţumită marilor negustori şi nevestelor lor, Eduard al IV-lea trăia de pe o zi pe alta, din dărnicia supuşilor săi. E de crezut că donatorii nu pierdeau nimic; avantajele şi monopolurile care le erau acordate le îngăduiau să recupereze banii de la mulţimea de cumpărători, ceea ce era o formă ingenioasă de impozit indirect2.
2 Nici politica lui Eduard al IV-lea de York nu este exact apreciată. În realitate, cochetăriile acestuia cu familiile negustorilor din Londra semnifică încurajarea de către acest suveran a intereselor burgheziei comerciale şi a manufacturilor, politică pe care o vor dezvolta consecvent regii din dinastia Tudor.
V. Venirea la domnie a casei de York a fost o lovitură destul de grea dată prestigiului parlamentului. Pe când regii lancasterieni, uzurpatori, ceruseră acestuia învestitura, regii din casa de York pretindeau să domnească numai în virtutea dreptului de moştenire. De altfel, Camera Comunelor a încetat în vremea aceea să reprezinte realmente comunităţile Angliei. La început orice orăşan care plătea impozite avea drept de vot. Dar aşa cum îmbogăţirea marilor negustori transformase ghildele în cercuri închise, multe târguri cumpărau de la coroană o cartă în virtutea cărora noii veniţi erau excluşi. Dreptul de a alege pe reprezentanţii oraşului îl aveau când numai primarul şi consilierii săi, când un consiliu compus din orăşenii cei mai bogaţi. Astfel începu procesul care avea să transforme pentru multe secole atâtea circumscripţii engleze în „burguri putrede” în care alegătorii vor fi atât de restrânşi încât vor deveni uşor de corupt. Tot astfel, începând din 1430, cavalerii comitatelor fură aleşi numai de către freeholderii al căror pământ aducea un venit de cel puţin patruzeci de şilingi (circa douăzeci de lire de astăzi)3. Mulţi bărbaţi care până atunci votaseră se văzură astfel lipsiţi de dreptul lor. Regimul acesta avea să ţină până la reforma electorală din 1832.
3 E vorba de cursul lirei sterline din anul 1937.
El asigura puterea legală a unei clase puţin numeroase, căci în timpul alegerilor seniorii cei mai puternici exercitau o energică presiune asupra deţinătorilor de pământuri şi a prietenilor. În 1455 ducesa de Norfolk scria lui John Paston4 : „Deoarece, din diverse motive, este necesar ca lordul vostru să aibă acum în parlament oameni de-ai lui, care să-l slujească, dorim şi vă rugăm ca, după citirea acestei scrisori, să daţi votul dumneavoastră prea iubiţilor noştri veri şi slujitori John Howard şi sir Roger Chamberlain, ca să fie aleşi cavaleri ai shireului. Şi îndemnaţi-I să voteze în acelaşi fel pe toţi ceilalţi pe care înţelepciunea voastră i-ar putea hotărî să procedeze astfel”. Asemenea recomandări sunt cunoscute din toate vremurile.
4 Paston a fost o familie de ţărani îmbogăţiţi, din comitatul Norfolk, deveniţi cu timpul jurişti şi mici moşieri. De pe urma lor a rămas o corespondenţă privată extrem de bogată şi interesantă cuprinzând perioada 1422-1509. John Paston a fost a treia generaţie a familiei. Soţia sa a fost Margareta Paston (Cf. cap. XI, § IV).
VI. Eduard al IV-lea lăsă doi băieţi, dintre care cel mai mare ar fi trebuit să-i urmeze la tron, dar fratele său Richard, duce de Gloucester, puse la cale asasinarea nepoţilor săi, după ce fuseseră închişi în Turnul Londrei, şi deveni rege sub numele de Richard al III-lea (1483). Shakespeare i-a făcut un portret monstruos acestui cocoşat crud, curajos şi strălucit. Deşi unii istorici au încercat să-l reabiliteze pe Richard al III-lea, se pare că trebuie să-i dăm crezare lui Shakespeare.
Când poporul află de dublul asasinat din Turn, sentimentul de revoltă care de multă vreme fierbea în sufletul englezilor, obosiţi de războaie civile şi uzurpări, luă o formă mai precisă. Se părea că se ivise o şansă de împăcare a celor două roze. Rămăsese un Lancaster, Henric Tudor, duce de Richmond, un adolescent slăbuţ, care din prudenţă fugise în Bretania şi care, prin mama sa, Margareta, descindea direct din Ioan de Gand.
Dacă Henric ar fi putut să se căsătorească cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, cele două case s-ar fi unit. Richard, care înţelese pericolul, se strădui să-şi apropie orăşenii, convocând parlamentul, şi plănui să se căsătorească el însuşi cu nepoata sa. Dar curând, Henric Tudor, plecând din Harfleur, debarcă la Milford Haven cu două mii de soldaţi, englezi refugiaţi şi aventurieri bretoni. Ţara Galilor se pronunţă în favoarea lui pentru că familia Tudor era galeză. Se întâlni cu Richard la Bosworth (1485). Soarta bătăliei fu decisă de marii seniori Stanley din Lancashire, care se pronunţară pentru Henric, pentru că lordul Stanley, în a doua lui căsătorie, avea de soţie pe mama acestuia. Richard se aruncă vitejeşte în învălmăşeală, doborî mai mulţi luptători, dar fu şi el ucis. Coroana pe care o purta în timpul bătăliei şi care căzuse într-un tufiş fu găsită după încetarea bătăliei şi pusă deStanleype capul fiului său vitreg, care deveni regele Henric al VIIlea. „Astfel vom uni roza albă şi roza roşie. Dea Domnul, care a privit atâta timp cu mânie ura lor, să se însenineze cerul după această fericită unire.Angliaa fost multă vreme necugetată şi s-a mutilat ea însăşi… O! fie ca astăzi,Richmondşi Elisabeta, moştenitori legitimi ai celor două case regale, să se unească prin sfânta voinţă a Domnului”. Căsătoria avu loc în anul următor. Războiul celor două roze se terminase.”
1892: Dr. Washington Sheffield din New London, Statele Unite, a inventat tubul de pasta de dinti
Acest tub era realizat dintr-un metal uşor. Pana atunci, pasta de dinti se vindea în borcane. Incepand din 1841, tubul era folosit pentru vopselele în ulei ale pictorilor. In anul 1953, tubul de metal va fi înlocuit cu un tub de polietilenă aşa cum il ştim acum.
1900: Brevetarea pianolei inventate de americanul Edwin S. Votey
Edwin S. Votey (dreapta) prezentandu-si pianola
Un pian mecanic (de asemenea, cunoscut sub numele de pianolă sau autopian) este un pian cu redare proprie, automata, conţinand un mecanism pneumatic sau electro-mecanic, care opereaza acţionarea pianului prin hârtie pre-programata perforata (cartele perforate), sau în cazuri rare, prin role metalice. Astfel, in absenta pianistului, clapele şi pedalele pianului sunt acţionate prin sisteme mecanice, pneumatice sau electrice.
Creşterea popularitatii pianului mecanic a crescut odata cu dezvoltarea productiei in masa a acestuia, destinata caselor particulare, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Pianul mecanic a cunoscut apogeul popularitatii sale în secolul XX, cam în acelaşi timp cu gramofonul.
Nu se poate atribui inventarea acestui instrument muzical unei singure persoane. Numeroasele sale mecanisme au fost inventate in decursul unei lungi perioade de timp, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Unul dintre primele exemple a fost pianul mecanic realizat de Henri Fourneaux în 1863. In 1863, Henri Fourneaux a inventat pianul mecanic care reda muzica cu ajutorul unei role de pian. O maşină perfora o înregistrare muzicala pe role de hârtie, iar pianul mecanic reproduce inregistrarea folosind dispozitive pneumatice.
Pianele mecanice erau construite, uneori, prin asamblarea de corzi şi cutii muzicale în interior. Acest tip de instrument era numit “Orchestrion”, şi a fost construit incepand de prin 1840.
Una dintre cele mai mari firme din acest domeniu a fost compania americano-germana M. Welte & Sons, fabricantul pianului mecanic Welte-Mignon, şi Wurlitzer-Company, fondata de emigranti germani din Bavaria. Aceste maşini uriaşe au fost cele mai complexe instrumente construite vreodată, cu excepţia câtorva orgi.
Cea mai cunoscuta a fost pianola creata de Edwin Scott Votey în 1895, în atelierul său din Detroit. In 1900, lui Edwin S. Votey i-a fost acordat un brevet de inventie pentru pianul mecanic pe care el il numea pianolă.
Primele modele de pianole au constat dintr-un mecanism detasabil aplicat, faţă de un pian convenţional, dar în scurt timp au fost construite cu mecanismul integrat.
Pianola este un pian automat sau semi-automat, care, datorita unui sistem pneumatic reproduce muzica prin intermediul unor role de hârtie sau de carton, perforate. Denumirea corecta este aceea de “pian mecanic”, dar “pianola” – initial o marcă comercială a companiei The Aeolian Company (unde Edwin Votey a devenit vice-presedinte) din New York – a fost rapid adoptata ca termen generic pentru toate mărcile şi toate modelele.
Vânzările au atins apogeul în 1924, odata cu îmbunătăţirea înregistrărilor realizate cu fonograful, datorita metodelor de înregistrare electrica dezvoltate în mijlocul anilor 1920. Apariţia amplificarii electrice în reproducerea muzicii la domiciliu, prin intermediul aparatelor fără fir, a provocat declinul popularitatii sale, iar prabusirea pietei de valori din 1929, le-a scos practic din producţie.
1939: Al Doilea Război Mondial: Germaniași Italia semnează Pactul Steel
Hitler şi Mussolini au considerat ca a venit timpul să confirme, printr-un pact solemn, legăturile strânse de prietenie şi solidaritate între Italia fascistă şi Germania nazistă (national-socialista). In numele lor, miniştrii Afacerilor Externe ai Germaniei si Italiei, von Ribbentrop şi contele Ciano, au semnat la Berlin, Pactul de Oţel.
1948: Guvernul Petru Groza îi retrage cetățenia regelui Mihai I și altor membri ai familiei regale. În 1997, fostului rege Mihai i se redă cetățenia română
1960: Seism si tsunami: un cutremur de 9,5 pe scara Richter a lovit Chile; cel mai puternic seism înregistrat vreodata
Deşi epicentrul s-a situat în largul coastelor statului Chile, acest cutremur cu o magnitudine de 9,5 grade pe scara Richter a provocat o serie de valuri tsunami ce au traversat Pacificul şi au atins, 48 de ore mai târziu, coastele Japoniei. A avut loc, de asemenea, si eruptia vulcanului Puyehue situat in Munții Anzi din sudul statului Chile.
1961: Inaugurarea primului restaurant rotativ înAmerica
Restaurantul rotativ, din varful turnului Space Needle dinSeattle, a fost inaugurat. Situat la 152 m de sol, acesta dispune de 260 de locuri si face o rotatie completa într-o oră. Alte restaurante rotative au aparut în anii următori.
1967: Incendiu intr-un mare magazin din Bruxelles
Un incendiu a facut ravagii asupra marelui magazin Innovation din Bruxelles, provocând panică printre cei aproape 2.000 de oameni care se aflau inauntru. Bilantul incendiului a fost de 322 de victime, dintre care 68 de membri ai personalului.
1969: Cei trei astronauţi de pe Apollo X au coborat până la o distanţă de 15,4 km de Luna, simuland aselenizarea
Apollo X este numele uneia dintre misiunile programului Apollo, condus de Statele Unite în anii 1960. Acesta trebuia să preceadă lansarea finală a navetei spatiale Apollo XI, care permitea primii paşi ai omului pe Lună. Misiunea s-a derulat fara incidente şi a asigurat cu succes fezabilitatea acestui obiectiv.
Apollo X a fost al doilea zbor uman in apropierea Lunii (după Apollo VIII) şi al doilea zbor pentru testarea LM (după Apollo IX).
Apollo X s-a inscris pe orbita lunară pe 21 mai. Pe 22 mai, la 11 h 49 min, toate sistemele modulului lunar (LM, Lunar Module sau LEM, Lunar Excursion Module), au fost activate şi la 14 h 04 min a avut loc separarea de naveta spatiala.
Apollo X, Modulul Lunar
Două ore mai târziu, modulul lunar a început manevra de coborâre orbitala, avand la bord pe comandantul navetei spatiale (CSM, Command/Service Module), Thomas Stafford, şi pilotul modulului lunar, Eugene Cernan. Spre orele 17 h 30 min, modulul lunar a planat la aproximativ 15.4 km deasupra locului stabilit pentru prima aselenizare.
Apollo X, Modulul de Comanda
Echipajul a avut ocazia de a testa radarul de aselenizare, precum şi măsuri de punere în aplicare a motorului pentru coborâre. Apoi, după incheierea etapei de coborâre, nu a mai ramas decat ca “Snoopy” sa i se alature lui “Charlie Brown”, dupa opt ore de la separarea lor.
Pe 23 mai, etajul superior al LM-ului este ejectat, astfel încât să fie plasat pe orbita solară. Apollo X va putea incepe apoi calatoria de intoarcere. Capsula de coborare a navei spatiale va ameriza pe 26 mai la orele 12 h 52 min, în apropiere de Insulele Samoa.
Toate obiectivele principale au fost atinse, prin urmare, nu există nici o obiecţie asupra faptului ca Apollo XI este prima misiune care a simulat aselenizarea.
***
Peanuts este numele unui serial de benzi desenate, scrise si desenate, zi de zi, fără întrerupere şi fără asistenţă, de către americanul Charles M. Schulz (1922-2000), din octombrie 1950 si până la moartea sa, în februarie 2000. Peanuts consta dintr-o serie de gaguri, care gravitează în jurul a doua personaje centrale, un băiat stângaci, ghinionist şi deprimat, Charlie Brown şi câinele său, Snoopy.
1972: Richard Nixon in vizita la Moscova
Richard Nixon si Leonid Brejnev, Moscova 1972
Profitand de imbunătăţirea conjuncturii internaţionale, Richard Nixon a efectuat o vizită oficială la Moscova, devenind primul presedinte american care a pasit pe teritoriul URSS. Nici un preşedinte al Statelor Unite nu a mai fost în Uniunea Sovietică dupa călătoria lui Franklin Roosevelt laYalta(Ucraina), în 1945, pentru pregătirile ulterioare razboiului.
Nixon s-a lansat in negocieri intense cu Brejnev. Richard Nixon si Leonid Brejnev au discutat despre relaxarea politicii de inarmare, lasand pe planul al doilea diferendele privind problema Vietnamului.
Aceste eforturi au permis semnarea de acorduri de creştere a comerţului şi a două tratate de reducere a armamentului: SALT I, primul acord global semnat de ambele superputeri cu privire la limitarea armelor strategice şi tratatul ABM (Anti-Balistic Missile), care interzicea dezvoltarea de sisteme concepute pentru a intercepta rachetele intercontinentale (ICBMs, Intercontinental Ballistic Missiles).
Nixon şi Brejnev au proclamat o nouă eră de “coexistenţă paşnică”. A fost organizat un banchet în acea seară la Kremlin. Nixon va merge apoi în Polonia, unde niciun preşedinte american nu mai fusese.
1980: Lansarea jocului video Pac-Man (sau Puck-Man) in Japonia
Pac-Man este un joc arcade realizat pentru masinile de jocuri de divertisment. Acestea funcţionează cu monede, fiind instalate de obicei, în localuri publice, precum restaurante, baruri, şi în special in salile de jocuri electronice (amusement arcade). Jocul video a fost creat de celebrul creator de jocuri video ai anilor 1980, Tōru Iwatani, pentru compania japoneza Namco, si lansat in Japonia pe 22 mai 1980.
Majoritatea jocurilor arcade sunt jocuri video, jocuri mecanice, jocuri electro-mecanice, etc. Vârsta de aur a jocurilor video arcade a fost intre sfarsitul anilor 1970 si anii 1980.
Termenul de “joc arcade” este în prezent folosit pentru a desemna un joc video care a fost conceput pentru a arata ca un joc arcade clasic (vedere izometrica, grafica 2D – tranzitia spre grafica 3D), dar în schimb lansat pe platforme, cum ar fi XBLA sau PC.
Jocul consta in deplasarea lui Pac-Man, un personaj în forma de disc de culoare galbena, în interiorul unui labirint bantuit de fantome, astfel incat acesta să consume toate bilele energetice (alimente imaginare) care-i apar in cale, ceea ce-i permite si sa-si inghita inamicii, fantomele. Pentru puncte bonus, apar niste fructe care pot fi de asemenea mâncate, şi o cheie de 5000 de puncte. Când Pac-Man înghite o bilă albă, fantomele devin vulnerabile, capătaă culoarea albastră și pot fi de asemenea înghițite. Chiar dacă jocul original are 256 de nivele, ultimul nivel nu poate fi terminat datorită unei probleme apărute (un bug) la crearea jocului.
1990: Microsoft lansează sistemul de operare Windows 3.0
Windows 3.0 (nume de cod Janis), versiunea 3 pentru Windows, este un sistem de operare produs de Microsoft si a fost lansat pe 22 mai 1990. A fost prima versiune care s-a bucurat de un mare succes, permiţând proiectantului Microsoft sa rivalizeze cu Apple Macintosh, în privinta interfetei grafice.
In numai patru luni de la lansare au fost vândute un milion de sisteme de operare, vânzările totale depășind 10 milioane de unități. Față de predecesorul său, Windows 3.0 a venit cu noi funcții: suport pentru rețea, API pe 16 biți și peste 16 culori.
1990: Yemenul de Nord și de Sud sunt unite și formează Republica Yemen
1992: Ultimul spectacol The Tonight Show cu Johnny Carson
Gazda a televiziunii americane şi actor de comedie, cunoscut ca gazdă a spectacolului The Tonight Show Starring Johnny Carson, timp de 30 de ani (1962-1992).
Show-ul lui a avut un succes enorm, de la sfârşitul anilor 1960, iar în anii 1970 a devenit un simbol american si “oaspetele cel mai bun” în casele americanilor, până la pensionarea sa în 1992, la 66 de ani. Carson a adoptat o abordare casual, de conversaţie cu interacţiune extinsă cu oaspeţii, o abordare initiata de Arthur Godfrey şi de precedentele gazde ale spectacolului Tonight Show, Steve Allen şi Jack Paar. Audienta lui Carson atingea pana la 12-13 milioane de telespectatori.
2004: Prinţul Felipe al Spaniei se căsătoreste cu Letizia Ortiz
Felipe al Spaniei, de 36 de ani, fiul regelui Juan Carlos şi al reginei Sofia, şi Letizia Ortiz, de 31 de ani, fosta prezentatoare de emisiuni de ştiri, s-au casatorit religios la Catedrala Almudena. Uniunea a fost oficiata de cardinalul Antonio Maria Rouco Varela, arhiepiscop deMadrid, fiind prima nunta regală din Spania, dupa 98 de ani.
Mireasa, care a primit titlul de printesa Letizia de Asturias, este prima tanara dintre oamenii din popor ce ar putea deveni regina, în cei peste 500 de ani de monarhie spaniolă, practic neîntreruptă.
2005: Ziariștii români răpiți în Irak au fost eliberați
2011: Tornade ucigase în Missouri (SUA)
Echipele de salvare au încercat sa mai găseasca supravieţuitori sub dărâmăturile din Joplin, un orasel din statul Missouri (centrul Statelor Unite), 50.000 de locuitori situat la câţiva kilometri din Kansas si Oklahoma,care s-a transformat într-o “zonă de război”, dupa ce o tornadă a ucis cel puţin 116 oameni. Joplin este situat la câţiva kilometri de Kansas si Oklahoma si are o populatie de 50.000 de locuitori.
In total, circa 46 de tornade s-au abatut, in timpul week-end-ului, în şapte state din centrul si nordul Statelor Unite, conform Agentiei Nationale de Meteorologie.